Mireasmă [20]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
După vipia sufocantă a verii, prima zi de toamnă, de la sfârșitul lui august, a fost o mângâiere bună. Le-am introdus pe cele scrise pe drum, înainte și după predică, scrisă cu pace și împlinire. Și marea mea împlinire e că toate scrierile mele, cele atât de diverse, se întâlnesc, sunt prietene, pentru că inima mea le cunoaște pe toate. Și pe ele le-am scris din interior spre afară, cu atenție, cu grija mea pentru ele, care sunt grija mea pentru sufletul meu. Pentru adevărul și iubirea lui.
Mai are încă un telefon de vorbit transmisionistul de sub mine! Încă o stare pe balcon, încă o vorbire în public, dar și o țigară de seară. Al cărei miros spurcat urcă spre etajele superioare, căci ea este o jertfă satanică. Primul care mi-a arătat cum e să faci abstracție de „proștii” din jur a fost italianul care sta lângă noi, pe când locuiam în apartamentul liber al soacrei mele. Vorbea tare, râdea la telefon, aducea femei după bunul plac și ce făceau era…comunitar. Se auzea peste tot. Daaaa, sì[1], nu te opri!…Și gemetele trucate ale tinerelor românce erau flatante, pentru că i se părea că e armăsar pur sânge. Dar armăsarul era cu 30 de ani mai în vârstă decât ele, era andropauzist, cu jucăria uzată, însă gemetele erau de film porno, erau ciulire de urechi pentru vecini, și când le conducea pe hol, spre ieșire, ne enerva în cor sau în bloc, cu același tupeu de vorbitor la megafon. Ce s-a ales de el, unde s-a dus, cum a dispărut, nimeni nu știe. O stea căzătoare, un afacerist de nori, pe care îl suflă vântul repede. Dar ceva e sigur: aici, în țara noastră, s-au îmbogățit mulți în scurt timp, au comercializat iluzia vandabilă, apoi s-au făcut nevăzuți. Nouă ne place să credem că unii au ajuns și după gratii, că au fost expulzați, că s-a făcut dreptate…Dar dreptatea coruptă, care primește bani, închide ochii. Și coiful pleacă dimpreună cu brățările, cu tonele de aur, cu tonele de lemne, cu tonele de sinceritate ale noastre. Și dacă ai în gură gustul amărăciunii, nu îl ai pentru că e fals, ci pentru că e real ca respirația.
Nea Coman a fost adus în online după ce eu, dar și Doamna Preoteasă, l-am văzut într-un bar din fosta autogară, acum desființată, a Sighișoarei. Acolo unde trage autocarul verde, deși există o nouă autogară puțin mai încolo. El bea tacticos la o masă, vorbește mult, vorbește despre sine, dar cel mai inedit lucru al său e că are un nas enorm. L-am văzut de două-trei ori de aproape, când m-am dus și m-am întors de la veceul de 3 lei al barului, și mi-am dat seama că e omul cu cel mai mare nas pe care l-am văzut în viața mea. Nu am putut să îl fotografiez de aproape, l-am fotografiat din spate, când a plecat spre taxi și a intrat în el. Dar după câteva zile, ca și când mi-ar fi citit gândurile, cineva a ridicat două file video cu el. Și l-am putut să îl arăt și altora din față, pentru că vorbisem despre el. De ce nasul plin de coșuri? De ce lungimea lui neașteptată? Că imediat l-am conexat cu vrăjitoarele cu negi pe nas, cu cele care fac multe rele în viețile ignoranților. A lucrat la o bază de cereale. Singurul lucru știut despre el. Probabil văduv. Iar înserierea mai multor chipuri, pentru că au o anumită trăsătură comună, începe să se facă de la un moment dat de către mintea ta. E de ajuns să privești cu atenție tot felul de chipuri ale oamenilor. Pe viu sau în online. Să fii atent, doar atât! Pentru că îți vor rămâne în minte tot felul de detalii. Și apoi îți dai seama că femeia aceea, care tocmai urcase pe treptele Catedralei din Târgu Mureș, seamănă cu Mariana, iar că cea de pe drum, după ce tocmai băusem un suc și îmi încărcasem telefonul, semăna cu Maica Benedicta. Părul și anumite detalii triste ale feței la una și tot fața și o anume cuviință demnă la cea de a doua, venite să o aducă pe Bușulenga lângă noi. Și neașteptatul apariției lor este interesant! Cum la fel de neașteptat e modul în care ești servit la masă, cu același fel de mâncare, pe care fiecare bucătar îl face altfel. Când te aștepți ca salata grecească să aibă multe frunze, ea are multă brânză și măsline. Și când vrei ca nimeni să nu te observe, să treci nebăgat în seamă, să te odihnești în anonimatul străzii, întâlnești un cunoscut la răspântii de drumuri, în restaurant, în librărie, la ieșirea dintr-o Biserică, pe câmp, pe unde nu te-ai gândi. De ce m-am întâlnit chiar acolo cu el sau cu ea și nu când mi-am dorit eu? De ce nu atunci când eram pregătit pentru o astfel de întâlnire, când eram liber interior, când mi-ar fi făcut plăcere să îi întâlnesc? Întâlnirile neașteptate te fac să fii imediat. Să răspunzi prompt, să revelezi o parte din tine fără ca să vrei, să te pui intempestiv în cuvinte. El se grăbește să treacă, tu trebuie să zici neapărat ceva, poate și pentru el întâlnirea cu mine e nepregătită. Și astfel, nedorind nici unul și nici celălalt un dialog acum, chiar acum, acest dialog are loc, e tras de păr, se petrece cumva și va rămâne ca un eveniment care ne va jena pe amândoi. Sau măcar pe unul dintre noi.
A, da, nasul mare al lui Coman seamănă cu nasul mare al colegului meu Șt.!…Ridică nasul sau pleacă nasul când mă vede. Ca nu cumva să fie văzut. Pentru că el e în alt anturaj acum, în anturajul norilor de fum. Pentru că are multe să nu ne spună și noi, dacă l-am asculta, am căsca, pentru că e important până peste poate, în mintea lui, nu și în a noastră. Fețele pictate de sentimente sunt frescele mele. Cei inexpresivi au ideile înăuntru. Ei sunt hoții seif. Se ascund în buncărul din ei înșiși cu tot ceea ce au, simt și vor și cred că nu există ochi pentru ei. Însă, da, există! După cum există și șarlatanii care se scurg în multe cuvinte, în tot felul de cuvinte, fără ca ei să fie în ele. „Cuvintele sunt pentru proști”, crede Constantin, și ne mai ține o conferință nemuncită. Încă una și încă una…Turuiala de cuvinte, mitraliera de cuvinte, e oboseala mea imensă. Prea grăbiți ca să gândească. Trebuie să fii prea fără gânduri ca să îți înveți rolul așa de bine. L-am văzut pe actorul desenator spunând de două ori același spectacol și s-a oprit și a făcut aceeași glumă la locul ei, a mai zis încă ceva, a doua glumă, învățate pe ceas, învățate pe de rost: și cuvinte și gesturi și râsete false. M-am înspăimântat! Atât de impotent la gânduri? Atât de previzibil? Pentru că nu era nimic la voia întâmplării. Nu era nimic făcut pe loc. Eu, dimpotrivă, aș fi făcut un alt spectacol pe loc, ținând cont de ochii celor din fața mea, de intențiile lor nespuse, de zâmbetele lor cu subînțelesuri. Minutele mele de poezie erau o dezvăluire a celor din fața mea. Erau un dialog viu cu interiorul lor. Vorbeam cu ei despre ei. Despre cine suntem și facem, dar, mai ales, despre ceea ce trebuie să facem. Iar poezia, ca și teatrul, este o continuă vorbire contextuală, e vorbire despre tine cu tine, despre ei din tine, despre tine din perspectiva lor. Și cei care sunt atenți înțeleg nevoia reală de dialog, de vorbire abisală. Căci noi avem nevoie să scriem despre noi și despre alții: definiția practică a romanului, dar și să dialogăm între noi și cu istoria, dialogul acesta poetic fiind sinceritatea noastră.
[1] Da, în limba italiană.