Zi: 25 octombrie 2025

My beloveds[1],

when we study to be Priests, we prepare ourselves mainly from a theological point of view, learning how to serve and what to preach, but we hardly look at our physical and mental strength to serve. We do not look at the daily stress of the Priesthood. And we could not even take this into account, because we do not actually live it. After you finish your studies and after you are cheirotoned Priest, you understand that everything you know is also related to what you can do in your ministry. Because the Services and the questions and the problems do not come one after the other, but often all at once. And you must have strength, a lot of ghostual, physical and mental strength, in order to serve in the Church of God. You need to have a lot of health, a lot of patience, a lot of knowledge, a lot of love for God and people to carry it all in your soul and body[2].

And the Priest needs all the faithful in his service, all the friendly relations with each of them in his service, because all are the Church of God. And the contribution of each is decisive, because the help of each is in favor of your service and in favor of all. The Priest belongs to all and we all belong to God. And the more we are aware of our role in the Church, the more our Church is alive and awake and in loving service to God and to people, because the contribution of each to the service of the Church is vital. And no one can be replaced by another, because each of us has our role in the Church. But when each one does his service, when he does his job in the Church of God, this is obvious, because the good of your life is reflected on others, on everyone[3].

Today’s historic day, the day when the mosaic painting of the National Cathedral[4] from Bucharest will be consecrated, shows us in a comprehensive way that everyone has their role in the life and service of the Church, that everyone is important through their dedication and service. You cannot make a Church alone, but together with all the members of the Church and, especially, you do it for the whole Church. Because the Church is the expression of unity, of brotherhood, of christian love. And all who are believers are children of the Church and live in one Church, and the Church of the wall is the expression of the love between them. Because they gather together to serve the Lord and this they do, because they are one in themselves[5].

How many of us are believers, we are a ghostual unity. All believers are together, all believers are children of God, and serving God means doing our own service. The Priest serves at the Altar, but each believer individually serves God through his life, faith, and work every day. If you go to work every day and if you take care of your family, you also take care of the Church of God, because your balanced life, your life in faith is the life that supports the Church of God. Because you come to Church full of toil, of good fatigue, for your life and that of your family, and through this you serve God and people[6].

The National Cathedral was built with the money of many, because every Church is built and maintained with the money of many. And it is known as the Cathedral of the salvation of the nation, as one that sets the tone for this theological understanding of the unity of the Church and the romanian nation. The romanian nation is one, it is orthodox and it has been part, since the first century of the Church, from the Church of God. And that is why, from the Patriarchal Cathedral, the tone is set everywhere in the Churches of Romania for the prayer for the unity and salvation of the romanian nation. For the role of the Church in the life of the world is soteriological, it is primarily salvific, and because it is salvific it is also unifying. And the romanian nation has preserved its inner unity and its language because it lived in the Church of God and its life in the Church was one of continuous inner purification, of continuous ghostual enlightenment, of continuous sanctification[7].

The ideologization of the reality of the nation is recent, because the romanian people did not raise the issue of their separation from the Church, because they lived in the rhythm of faith for centuries. And for this reason, the orthodox romanian did not think of salvation as a philosophical, distant issue, but as an ontological and existential one. For him, entering the Church through Baptism has always meant his way of being, and the liturgical and community life of the Church has meant the way of being of our villages and cities. To this day, the Church is the center of our village and city, because orthodox romanians see the Church as the House of God on earth, in which we always ascend towards Him. Therefore, for the orthodox christian romanian, the idea of ​​separating the Church from the State is nonsense, because the State and the Church are predominantly made up of orthodox romanians. Yes, not all romanian citizens are also orthodox christians, and for them the idea of ​​separation between State and Church makes sense. But for us, who are orthodox romanians, the separation of Church and State is nonsense in our intimate life, because we are at the same time romanian citizens and orthodox christians. I.e. we are members of the State and the Church at the same time[8].

And when we are romanian and orthodox at the same time, the syntagma the salvation of the nation means the salvation of all members of the Church of Romania, romanian or non-romanian, who, through Baptism, became children of God by grace. Because any adherence to the life of the Church of Romania also means an adherence to the life of the romanian nation, to its way of being. And we see this in converts of another nation, who live with us, and who love not only the christian life of the romanians, but also their way of being, romanian customs and traditions. For every National Church has its national specificity, but this does not remove it from the life and service of the Church, because all orthodox christians live in the only Church of God on earth and they are brothers to each other[9].

The Holy Great Martyr Dimitrios [Δημήτριος][10] lived in a pagan world, while the Holy Pious Dimităr Basarbovski [Димитър Басарбовски][11] lived in a world where the State and the Church were one reality. And Saint Dimitrios was martyred by the State for his christian faith, because the State of his time was pagan. It was one who excluded the Church. While Saint Dimităr, from Bulgaria, lived his life with God as a Monk, he lived it as he saw fit, because the State did not restrict his religious freedom. However, in many parts of the world today, the Church cannot exist or exists with many restrictions, because the nations there are not christian. And if there is a Church there, it exists for christians from other nations who have gone abroad, but not for the native people[12].

Therefore, what you do for your nation matters fundamentally. And the most important thing for a nation is to be christian. Because a nation is christian if its representatives are real members of the Church, entered into the Church through sacramental Baptism. And the christianization of a nation is a great miracle and a great fulfillment. Because you cannot speak of the salvation of your nation if it is not in the Church of God. And for the nation to participate in the life of the Church, it must be predominantly christian, it must live and sanctify itself in the Church of God[13].

And in the life of the Church, the salvation is not an individualistic reality, indifferent to the existential reality of others, but personal and communitar. We do not want to be saved by ourselves, but together with the entire Church of God. That is why we pray for the salvation of all people and not just for our own salvation. For when you see others as important as you or even better than yourself, you show that love for people is real in your life, because it is first of all your love for God. For the real love of God fills us with love for people, for all people, and our prayer is one for all, because it includes everyone[14].

Saint Dimitrios was saved because he lived a christian life and because he preached the christian faith to his friends and because he died martyrical. He did not live according to the fashion of the time, but lived the life of the Church. In turn, Saint Dimităr, Monk and cattle herder, lived humbly and died unknown, but his life, like that of Saint Dimitrios, was great before God. The whole world did not know the two during their lives, they were not media stars, but God knew them. And that is why, both in Thessaloniki and in Bucharest, people come to worship their Holy Relics, they come because now everyone knows them. And I know them, because God knew them first and strengthened them to live christianly and not religiously indifferently[15].

A religiously indifferent State is a State that considers that it does not need internal unity, but only coercive legislation. But the strong, real State, which remains in history, is the one that has internal unity and its unity is given by its faith and life. In whatever kind of State we live, we can only live christianly, because our life is christian and not one without religious color. And the Saints who lived in non-christian societies teach us that the life of the Church is the only one to accept, because it is the only one that saves us. The State offers us the framework of our social life, but we are saved in the Church of God, living together with God and with His Saints and Angels. The salvation is not ideology for us, but our ghostual life. And when we say that we live ghostually, we say that we are constantly sanctified in life with God, in His Church[16].

The pilgrimage to Saint Dimităr, the pilgrimage from Bucharest, began this year on october 19, 2025. And it is done on the old path, on Patriarchal Hill. While the National Cathedral, consecrated today, begins its sanctifying work in history, because it becomes functional in the middle of Bucharest. And we will come and serve in it and visit it and we will always see it at the online Services as a ghostual landmark of our life, because it is built precisely as a landmark of unity. It represents the unity of our Church and our people in history. For the romanian people, romanian-speaking and practicing orthodox christians, are heading towards the National Cathedral as a place of identity, as a place of unity and joy, because it begins to be the frontispiece of the Church of Romania. Because wherever the image of our National Cathedral appears, it will appear with the subtitle: The National Cathedral of Romania. And everyone will know that it is the Church of Romania[17].

Let us rejoice, therefore, my beloveds! Let us rejoice with gratitude! For the National Cathedral has begun its ministry among us, and Saint Dimitrios, commemorated today, as well as Saint Dimităr, commemorated tomorrow, are with us and always strengthen us in our life of faith. Because they show us that your social position does not matter, but what fundamentally matters is your life with God. And it is not the ideology of the State that stops us from being truly christians, but our carelessness and indifference. For, if we wanted to live christianly, we would sanctify ourselves in any period of history we would live and no matter how many difficulties we would have, because God is with us and strengthens us constantly in our life with Him. Amin[18]!

---

[1] Started at 8.38, in day of monday, on 20 october 2025. Sun, 3 degrees, wind of 10 km/h.

[2] Iubiții mei, când studiem pentru a fi Preoți, noi ne pregătim cu precădere din punct de vedere teologic, învățând cum trebuie să slujim și ce să propovăduim, dar nu ne uităm mai deloc la puterea noastră fizică și mentală de a sluji. Nu ne uităm la stresul zilnic al Preoției. Și nici nu am putea să luăm în calcul acest lucru, pentru că nu îl trăim efectiv. După ce termini studiile și după ce ești hirotonit Preot, înțelegi că tot ceea ce știi tu ține și de ceea ce poți să faci la propriu în slujirea ta. Pentru că Slujbele și întrebările și problemele nu vin una după alta, ci, adesea, toate la un loc. Și trebuie să ai putere, multă putere duhovnicească, fizică și mentală, pentru ca să slujești în Biserica lui Dumnezeu. Trebuie să ai multă sănătate, multă răbdare, multă cunoaștere, multă iubire pentru Dumnezeu și oameni ca să porți toate în sufletul și în trupul tău.

[3] Și Preotul are nevoie de toți cei credincioși în slujirea lui, de toate relațiile de prietenie cu fiecare dintre ei în slujirea sa, pentru că toți sunt Biserica lui Dumnezeu. Și aportul fiecăruia este determinant, pentru că ajutorul fiecăruia este în favoarea slujirii tale și în favoarea tuturor. Preotul este al tuturor și toți suntem ai lui Dumnezeu. Și pe cât ne conștientizăm rolul nostru în Biserică, pe atât Biserica noastră este vie și trează și în slujire iubitoare față de Dumnezeu și față de oameni, pentru că aportul fiecăruia la slujirea Bisericii este vital. Și nimeni nu poate fi înlocuit de un altul, pentru că fiecare avem rolul nostru în Biserică. Dar când fiecare își face slujirea lui, când își face treaba în Biserica lui Dumnezeu, acest lucru este evident, pentru că binele vieții tale se răsfrânge și asupra altora, a tuturor.

[4] To be seen: https://catedrala-nationala.ro/.

[5] Ziua istorică de azi, ziua în care va fi sfințită pictura în mozaic a Catedralei Naționale de la București, ne arată la modul plenar că fiecare are rolul său în viața și în slujirea Bisericii, că fiecare e important prin dăruirea și slujirea lui. Nu poți face o Biserică de unul singur, ci împreună cu toți membrii Bisericii și, mai ales, o faci pentru întreaga Biserică. Pentru că Biserica este expresia unității, a frățietății, a dragostei creștine. Și toți cei care sunt credincioși sunt fiii Bisericii și trăiesc într-o singură Biserică, iar Biserica de zid este expresia iubirii dintre ei. Pentru că se adună la un loc să Îi slujească Domnului și aceasta o fac, pentru că sunt una în ei înșiși.

[6] Câți suntem credincioși, suntem o unitate duhovnicească. Toți cei credincioși sunt împreună, toți cei credincioși sunt fiii lui Dumnezeu și a-I sluji lui Dumnezeu înseamnă a ne face fiecare slujirea noastră. Preotul slujește la Altar, dar fiecare credincios în parte Îi slujește lui Dumnezeu prin viața, credința și munca lui de fiecare zi. Dacă mergi la muncă în fiecare zi și dacă ai grijă de familia ta, ai grijă și de Biserica lui Dumnezeu, pentru că viața ta echilibrată, viața ta în credință e viața care sprijină Biserica lui Dumnezeu. Pentru că vii la Biserică plin de trudă, de oboseala cea bună, pentru viața ta și a familiei tale și prin aceasta slujești lui Dumnezeu și oamenilor.

[7] Catedrala Națională s-a făcut cu banii multora, pentru că fiecare Biserică se zidește și se întreține cu banii multora. Și ea e cunoscută ca fiind Catedrala mântuirii neamului, ca una care dă tonul la această înțelegere teologică a unității Bisericii și a neamului românesc. Neamul românesc e unul, el e ortodox și el face parte, din secolul I al Bisericii, din Biserica lui Dumnezeu. Și de aceea, de la Catedrala Patriarhală se dă tonul peste tot în Bisericile României la rugăciunea pentru unitatea și mântuirea neamului românesc. Căci rolul Bisericii în viața lumii e soteriologic, e mântuitor în primul rând, și pentru că e mântuitor e și unificator. Și neamul românesc și-a păstrat unitatea interioară și limba lui pentru că a trăit în Biserica lui Dumnezeu și viața lui în Biserică a fost una de continuă curățire interioară, de continuă luminare duhovnicească, de continuă sfințire a lui.

[8] Ideologizarea realității națiunii e recentă, pentru că poporul român nu și-a pus problema separării lui de Biserică, pentru că el a trăit în ritmul credinței secole la rând. Și din acest motiv, românul ortodox nu s-a gândit la mântuire ca la o problemă filosofică, distantă, ci ca la una ontologică și existențială. Pentru el, intrarea în Biserică prin Botez a însemnat întotdeauna modul lui de a fi, iar viața liturgică și comunitară a Bisericii a însemnat modul de a fi al satelor și al orașelor noastre. Până astăzi, Biserica e centrul satului și al orașului nostru, pentru că românii ortodocși văd Biserica drept Casa lui Dumnezeu pe pământ, în care noi urcăm mereu spre El. De aceea, pentru românul creștin ortodox e un nonsens ideea separării Bisericii de Stat, pentru că Statul și Biserica sunt formate în mod preponderent din români ortodocși. Da, nu toți cetății români sunt și creștini ortodocși, și pentru ei ideea separării dintre Stat și Biserică are sens. Dar pentru noi, care suntem români ortodocși, separarea Bisericii de Stat e un nonsens în viața noastră intimă, pentru că noi suntem în același timp cetățeni români și creștini ortodocși. Adică suntem și membrii Statului și ai Bisericii în același timp.

[9] Și când suntem români și ortodocși în același timp, sintagma mântuirea neamului înseamnă mântuirea tuturor membrilor Bisericii României, români sau neromâni, care, prin Botez, au devenit fiii lui Dumnezeu prin har. Pentru că orice alipire la viața Bisericii României înseamnă și o alipire la viața neamului românesc, la modul lui de a fi. Și vedem acest lucru la convertiții de alt neam, care trăiesc la noi, și care iubesc nu numai viața creștină a românilor, dar și modul lor de a fi, obiceiurile și datinele românești. Căci orice Biserică Națională are specificul ei național, dar prin aceasta nu iese din viața și din slujirea Bisericii, pentru că toți creștinii ortodocși trăiesc în singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ și ei sunt frați unii cu alții.

[10] To be seen: https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Δημήτριος.

[11] Idem: https://bg.wikipedia.org/wiki/Димитър_Басарбовски.

[12] Sfântul Mare Mucenic Dimitrios a trăit într-o lume păgână, pe când Sfântul Cuvios Dimităr Basarbovski a trăit în lumea în care Statul și Biserica erau o singură realitate. Și Sfântul Dimitrios a fost martirizat de către Stat pentru credința lui creștină, pentru că Statul vremii lui era păgân. Era unul care excludea Biserica. Pe când Sfântul Dimităr, din Bulgaria, și-a trăit viața cu Dumnezeu ca Monah, și-a trăit-o după cum a crezut de cuviință, pentru că Statul nu îi îngrădea libertatea lui religioasă. Însă, în multe părți ale lumii de azi, Biserica nu poate exista sau există cu multe restricții, pentru că neamurile de acolo nu sunt creștine. Și dacă totuși există Biserică acolo, există pentru creștinii din alte națiuni plecați în străinătate, dar nu pentru neamul băștinaș.

[13] De aceea, contează ceea ce faci la modul fundamental pentru neamul tău. Și lucrul capital pentru un neam e acela de a fi creștin. Pentru că un neam e creștin dacă reprezentanții lui sunt membrii reali ai Bisericii, intrați în Biserică prin Botezul sacramental. Și încreștinarea unui neam e o mare minune și o mare împlinire. Pentru că nu poți vorbi de mântuirea neamului tău, dacă el nu e în Biserica lui Dumnezeu. Și ca neamul să participe la viața Bisericii, el trebuie să fie în mod prepondent creștin, el trebuie să trăiască și să se sfințească în Biserica lui Dumnezeu.

[14] Iar în viața Bisericii, mântuirea nu e o realitate individualistă, indiferentă la realitatea existențială a celorlalți, ci personală și comunitară. Noi nu vrem să ne mântuim de unii singuri, ci împreună cu toată Biserica lui Dumnezeu. De aceea ne și rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor și nu doar pentru mântuirea noastră. Căci atunci când îi vezi pe ceilalți la fel de importanți ca pe tine sau și mai buni decât pe tine însuți, arăți că iubirea față de oameni e reală în viața ta, pentru că e mai întâi de toate iubirea ta pentru Dumnezeu. Căci reala iubire a lui Dumnezeu ne umple de iubirea pentru oameni, pentru toți oamenii, iar rugăciunea noastră este una pentru toți, pentru că îi cuprinde pe toți.

[15] Sfântul Dimitrios s-a mântuit pentru că a trăit creștinește în viața lui și pentru că a propovăduit credința creștină prietenilor săi și pentru că a murit martiric. N-a trăit după moda timpului, ci a trăit viața Bisericii. La rândul său, Sfântul Dimităr, Monah și păstor de vite, a trăit smerit și a murit necunoscut, dar viața lui, ca și a Sfântului Dimitrios, a fost mare înaintea lui Dumnezeu. Pe cei doi nu i-a cunoscut întreaga lume în timpul vieții lor, nu au fost vedete media, dar Dumnezeu i-a cunoscut pe ei. Și de aceea, și la Tesalonic, cât și la București, oamenii vin să se închine Sfintelor lor Moaște, vin pentru că acum îi cunosc toți. Și îi cunosc, pentru că Dumnezeu i-a cunoscut mai întâi și i-a întărit să trăiască creștinește și nu indiferent religios.

[16] Un Stat indiferent religios e un Stat care consideră că nu are nevoie de unitate interioară, ci doar de legislație coercitivă. Însă Statul puternic, real, care rămâne în istorie, e cel care are unitate interioară și unitatea lui e dată de credința și de viața lui. În orice fel de Stat am trăi, noi nu putem trăi decât creștinește, pentru că viața noastră e creștină și nu una fără culoare religioasă. Iar Sfinții care au trăit în societăți necreștine ne învață că viața Bisericii e singura de acceptat, pentru că ea e singura mântuitoare pentru noi. Statul ne oferă cadrul vieții noastre sociale, dar noi ne mântuim în Biserica lui Dumnezeu, trăind împreună cu Dumnezeu și cu Sfinții și cu Îngerii Lui. Mântuirea nu este ideologie pentru noi, ci viața noastră duhovnicească. Și când spunem că trăim duhovnicește, spunem că ne sfințim neîncetat în viața cu Dumnezeu, în Biserica Sa.

[17] Pelerinajul de la Sfântul Dimităr, pelerinajul de la București, a început anul acesta pe 19 octombrie 2025. Și se face pe vechea cale, pe Dealul Patriarhiei. În timp ce Catedrala Națională, sfințită azi, își începe lucrarea ei sfințitoare în istorie, pentru că devine funcțională în mijlocul Bucureștiului. Și vom veni și vom sluji în ea și o vom vizita și o vom vedea mereu la Slujbele online ca pe un reper duhovnicesc al vieții noastre, pentru că e construită tocmai ca un reper al unității. Ea reprezintă unitatea Bisericii noastre și a poporului nostru în istorie.  Căci poporul român, vorbitor de limbă română și creștin ortodox practicant, se îndreaptă spre Catedrala Națională ca spre un loc identitar, ca spre un loc al unității și al bucuriei, pentru că el începe să fie frontispiciul Bisericii României. Pentru că oriunde va apărea imaginea Catedralei noastre Naționale, ea va apărea cu subtitlul: Catedrala Națională a României. Și toți vor ști că e vorba de Biserica României.

[18] Să ne bucurăm, așadar, iubiții mei! Să ne bucurăm cu recunoștință! Căci Catedrala Națională și-a început slujirea ei între noi, iar Sfântul Dimitrios astăzi pomenit, cât și Sfântul Dimităr mâine pomenit, sunt cu noi și ne întăresc mereu în viața noastră de credință. Pentru că ei ne arată că nu contează poziția ta socială, dar contează în mod fundamental viața ta cu Dumnezeu. Și nu ideologia Statului ne oprește de la a fi creștini cu adevărat, ci nepăsarea și indiferența noastră. Căci, dacă am vrea să trăim creștinește, ne-am sfinți în orice perioadă a istoriei am trăi și oricâte greutăți am avea, pentru că Dumnezeu e cu noi și ne întărește neîncetat în viața cu El. Amin!