Mustățile porumbului
Seamănă ele mai mult cu o barbă…dar țăranii le numesc mustăți.
Etichetă: pr. dorin picioruș
Cât de movă?
Dimineața, având rouă pe ea.
Predică despre moarte și ură [7 august 2013]
Iubiții mei,
în Postul Adormirii Maicii Domnului, pe vipia de foc, e un lucru bun să reflectăm la moarte.
La ce fel de moarte ne dorim. La cum ne construim moartea.
Pentru că și moartea se construiește la fel ca viața: cu multă tenacitate.
Din timpul vieții se vede spre ce fel de moarte…ne îndreptăm.
Căci moartea celor Sfinți e adormire, e doar închidere a ochilor trupești…în așteptarea învierii de obște…
Pentru că sufletele celor Sfinți sunt vii la Domnul și în comuniune cu El.
Și sufletele păcătoșilor sunt vii…dar nu sunt bucuroase. Nu sunt fericite după moarte.
Deși păcătoșii își doresc să aibă „toate fericirea” numai pentru ei…
Pentru că „moartea păcătoșilor [este] rea [tanatos amartolon poniros]” [Ps. 33, 22, LXX].
Nu în sensul că cei păcătoși, cu toții, mor în accidente, mor urât…ci pentru că, după moarte, starea lor, a păcătoșilor…e rea…
Asta ne-o spune Dumnezeu: păcătoșii mor rău!
Însă păcătoșii de aici…nu sunt toți cei care au păcătuit vreodată pe fața acestui pământ. Pentru că toți, în afară de Domnul și de Maica Lui, am păcătuit.
Ci păcătoșii care mor rău…sunt păcătoșii care nu au vrut să se dezică de rău.
Pentru că mulți păcătoși s-au pocăit de relele lor chiar și în ultima zi…chiar și în ultimele clipe ale vieții.
Însă în același verset citat anterior, în Ps. 33, 22, se spune și faptul, că: „cei care urăsc pe Cel Drept vor greși [i misuntes ton Dicheon plimmelisusin]”.
Pentru că Dreptul de aici e Hristos, prin harul răscumpărării Căruia și noi putem fi Drepți întru El.
Plini de dreptate, plini de slava Lui, plini de împăcare cu Dumnezeu.
Și moartea rea…are legătură cu ura față de Dumnezeu, Cel Atotdrept.
Pentru că dreptatea adevărată cere ca omul aflat în suferință să primească alinare.
Tot omul să primească alinare, vindecare, bucurie de la Dumnezeu.
Dreptatea Lui e milostivă și dorește ca omul să se ridice din moarte.
Tocmai de aceea păcatul fiind moarte, fiind cel care aduce moartea, care instaurează moartea sufletească în noi…face ca moartea ca despărțire a sufletului de trup/ decesul să fie unul rău.
Pentru că sufletul nepocăit pleacă de aici cu răul în el, dorind răul…și nu binele!
De aceea moartea păcătoșilor e rea…pentru că nu e vindecată de rele.
Iar când nu vrei să te vindeci de rele…nu vrei, de fapt, să primești dreptatea lui Dumnezeu, să primești ce e drept de la Dumnezeu, pentru tine, cel cu totul rănit de păcat și anume: vindecarea de moarte.
Dumnezeu dorește să ne vindece de moarte, adică de rău, pentru ca moartea noastră să nu fie una rea. Dar pentru ca să se petreacă asta…nu trebuie să Îl urâm pe El.
Nu trebuie să desconsiderăm dorința Lui de a ne vindeca de rău.
Dar după cum vedem de aici, din Ps. 33, 22, greșeala noastră, moartea noastră, stă în faptul că Îl urâm pe…El.
Și de-a lungul istoriei mulți au dorit să șteargă de pe pământ Biserica Lui și viața duhovnicească, ortodoxă. Să schimbe Biserica într-un teatru sau într-un grajd, într-o școală a minciunii sau într-un loc de depravare.
Pentru că ura împotriva Lui, a Celui Drept, ațâțată continuu de demoni…face multe orori împotriva oamenilor.
Din primele clipe ale Bisericii a apărut exterminarea oamenilor…din cauza Lui.
Din cauza credinței în El.
Materialismul, falsul „iluminism”, ateismul, satanismul, amoralitatea s-au născut din aversiunea față de Dumnezeu.
S-au născut și se nasc în continuu…
Și orice încercare de înțelegere a voii Lui, după mintea noastră căzută, prostuță, îngâmfată…naște monștri. După cum orice încercare de gândire în afara lui Dumnezeu, făcând abstracție de El, e monstruoasă.
Pentru că explică lucrurile din perspectiva morții…și nu a vieții.
Și cum ar putea să explice un om lipsit de har, lipsit de viața duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, cele ale lui Dumnezeu, când cele ale lui Dumnezeu sunt sfințenie mare?
Și ce fel de moarte așteptăm de la Dumnezeu…dacă facem abstracție de El?
Cum va arăta moartea noastră, dacă veșnicia noastră nu are simțul bucuriei și al comuniunii?
Însă noi, ortodocșii, vorbim despre adormire…și nu despre moarte, când vorbim despre Sfinții Lui.
Iar când folosim cuvântul ură…îl folosim doar împotriva păcatelor noastre…pentru că pe ele trebuie să le urâm…pentru ca să iubim viața în credință, viața în sfințenia lui Dumnezeu.
A-i urî pe Sfinți înseamnă a-L urî pe Dumnezeu.
A trăi fără pocăință înseamnă a rămâne în moarte.
În urât…
Pentru că urâtul, la noi, e ontologic…este expresia decadenței noastre.
Tocmai de aceea, vorbind despre ontologia umană din punctul de vedere al revelației dumnezeiești, Biserica propovăduiește normalitatea umană.
Și normalitatea omului e viața lui de sfințenie, comuniunea lui cu Dumnezeu, care exclude păcatul…adică moartea rea.
Acesta e motivul pentru care, ortodocșii conștienți de răul păcatului, se spovedesc și se împărtășesc continuu.
Alungă răul, continuu, din ei, prin Spovedanie…și se unesc cu Domnul, pentru ca să fie vii întru El. Să fie plini de viața Lui.
Și când dăm Împărtășania cea mai de pe urma, pe patul de moarte, unui om care s-a spovedit și s-a împărtășit toată viața, credeți că moartea lui…e altceva decât adormire?
Credeți că cel care se face curat, pe fiecare zi, prin harul lui Dumnezeu, e în moarte sau în viață?
Din acest motiv, nu trebuie să așteptăm clipă…sau zi…sau perioadă de post…ca să scoatem moartea din noi.
Răul trebuie plâns imediat.
Păcatul trebuie imediat acoperit de întristarea noastră pentru el…de rugăciunea noastră către Domnul pentru iertarea lui.
Căci dacă începem ura față de păcatul pe care l-am făcut, chiar din clipa facerii lui…și l-am pus imediat pe foaia de spovedanie și am început să ne pocăim pentru el…atunci știm ce valoare are moartea…și ce valoare are viața.
Pentru că „valoarea” morții sufletești constă în chin, în chin veșnic.
Dar adevărata valoare a vieții e comuniunea veșnică cu Dumnezeu.
Pentru că sufletul e nemuritor, nu moare odată cu moartea…dar veșnicia sufletului și apoi, a întregului om transfigurat, după învierea de obște, contează.
Contează calitatea veșniciei pe care o trăiești.
Căci și aici calitatea vieții contează. Contează să fii sănătos, să fii împlinit prin ceea ce faci, să fii curat sufletește.
Iar în veșnicie, și acolo, avem nevoie de viață de calitate.
Pentru că Iadul nu e o bucurie, nu e o viață calitativă.
Ci numai bucuria veșnică împreună cu Domnul și cu Sfinții Lui, e adevărata viață, viața veșnică calitativă, viața veșnică care te împlinește.
Pe scurt: ura e o pierdere de timp…iar moartea e rămânere în păcat. Nepocăință.
Pocăința transformă moartea noastră într-o adormire.
Și fie dar, ca fiecare dintre noi să trăim, pe fiecare zi, ca niște înviați din moartea păcatului, pentru ca să adormim somnul cel cuvios, somnul cel sfânt al morții, care e așteptare a învierii de obște! Amin.
Istorie 4. 3
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Istoria începe
de oriunde o privești
(vol. 4)
***
***
3. Descântătoarea citea cărți
N. Al Mironescu a scris articolul O descîntătoare din Hangu (Influențe cărturărești în practica descîntecelor)[1] după ce a cunoscut-o pe descântătoarea Glicheria Ion Timuș, în vârstă de 71 de ani și născută în 1887[2]. Locuia de 20 de ani în satul Hangu[3], din regiunea Bacăului[4], fiind „țigancă de origine”[5].
Stând de vorbă cu ea, autorul și-a dat seama că descântătoarea și-a fundamentat ocultismul pe câteva cărți citite. Prima despre care vorbește: Viața Sfântului Antonie cel Mare, din care îi spune despre cei 12 demoni, care te fac să crezi în necuratul[6]. Citise ediția apărută la Piatra Neamț, în 1936, care avea 32 de pagini[7]. Adică un rezumat al cărții Sfântului Atanasie cel Mare.
A doua carte citită: Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, ediția de la București, din 1956[8]. Din ea a învățat că se poate descânta de deochi unui cal[9].
De la cal a trecut la câine și i-a descântat laptele câinelui Ducu, care se trântea și făcea spume la gură…și „l-a vindecat”[10].
Întrebând-o de unde a învățat să dea în bobi…Ghicheria i-a arătat cartea Oracolul sau noua ghicitoare, a lui George Cațafanis[11]. După care i-a arătat o carte despre hipnotism, apărută la Bârlad, în 1906, două cărți de „științe oculte” (una apărută la Bârlad și alta la Câmpina), plus încă două[12].
Cunoștea Epistolia Maicii Domnului[13] dar și povestea lui Alexandru Machedon[14] sau Alexandria populară.
Și pe baza acestor surse, alături de scornelile ei și de ce a mai auzit pe la alte descântătoare, Glicheria descânta „profesionist”.
*
4. Monumente evreiești în București
Potrivit listei[15] existente pe Judaica. ro în București sunt 4 monumente.
Primul e Templul coral (sec. XIX-XX) din strada Sfânta Vineri, nr. 9. Al doilea: Templul mozaic (sec. XX), din str. Toneanu Vasile, nr. 48. Al 3-lea: mormântul Dr. Iuliu Barasch și al 4-lea: Monumentul eroilor din 1916-1918, din Bld. Ion Mihalache, nr. 87.
*
5. Înainte și după Auschwitz II
Evreul Adler Otto, născut la Cluj în 4 mai 1929[16], a fost închis la Auschwitz II[17]. Adică la Birkenau[18].
Și el mărturisește: „Când am intrat în lagăr aveam 60 de kilograme și tata avea 110 kilograme, iar când am ieșit din lagăr eu avem 29 de kilograme și tata 36 kilograme, că ne-au cântărit americanii”[19].
*
6. Monografia lui George Poboran despre orașul Slatina
Are 507 pagini în ediția a doua. Publicată în 1909 (potrivit copertei întâi) sau 1908 (potrivit paginii de titlu a cărții)[20].
Cuvântul Slatina, într-o primă accepțiune, vine din limba latină și se crede că s-a format din s + latina[21]. Sau de la denumirea tribului latin Stelatin. Sau de la cuvântul saltus. Sau de la latinescul Saline/ Satine. Sau de la Stelatina = steaua latină[22].
Există însă și varianta că numele e de origine slavonă și că înseamnă mlaștină sau pământ sărat[23].
Și autorul tinde să creadă că Slatina e cuvânt slavon, pentru că în jurul orașului există și alte localități cu nume slavone: Obrocari, Grădiștea, Clocociov, Brebeni, Milcov, Dobrotinet, Teslui, Sopot[24].
Prima atestare a orașului e din sec. 16[25].
Venită din partea scriitorului ungur din Transilvania, Laurentius Topeltinus, care scria în latină, și care a spus că în sec. al 8-lea după Hristos, locuitorii din Slatina purtau cojoace lungi de oaie și căciuli drepte în cap iar în picioare purtau opinci[26].
Orașul e așezat pe dealul Grădiștea[27]. Gârlița din partea de nord a orașului se numește Valea Muierii[28]. Slatina se află la altitudinea de 167, 49 m. deasupra nivelului mării[29].
Marca județului Olt este un turn[30].
În 1698, Ilie era pârcălab [primarul în Evul mediu] de Slatina[31]. În 1723, Iane și Pantazi erau vel [mari] căpitani de Slatina[32].
În 1752, într-un hrisov al lui Grigore Vodă Ghica I, se vorbește despre viile de pe Dealul Slatinei[33].
Într-un act din 1797 se amintește de Biserica Maicii Domnului din Slatina[34].
Nicolae Iorga vizitează Slatina în 1904[35].
La 1863 exista în Slatina hanul lui Sisilică cât și heleșteul lui Pârvan[36].
Există și un cimitir evreiesc în Slatina[37].
După statistica oficială, pe baza recensământului din 1899, populația orașului Slatina era de 8.028 locuitori[38]. Dintre care 4.563 erau bărbați și 3.465 femei[39]. Peste 70 de ani erau 41 de bărbați și 42 de femei[40].
Alături de români, în Slatina erau, la sfârșitul secolului al 19-lea, și evrei, bulgari, sârbi, nemți, greci[41].
Potrivit aceleiași statistici din 1899, în Slatina erau 4.537 de bărbați și 3254 de femei de credință ortodoxă. Catolici: 92 de bărbați și 91 de femei. Mahomedani: 7 bărbați și 7 femei. Mozaici: 106 bărbați și 113 femei. Și un bărbat: de altă religie. Nu ni se spune de care[42]…
Tot în 1899, 2.212 bărbați și 1.088 femei știau carte în Slatina, pe când 2.351 bărbați și 2.377 femei nu știau[43].
La începutul secolului al 20-lea, în Slatina existau 1.276 de case, învelite cu tablă, șindrilă sau țiglă, multe având două etaje și doar una având trei[44].
Casele boierești erau adevărate cetăți[45] și fiecare avea câte o Biserică[46].
În 1530 trăia în Slatina judecătorul Vintilă, care va ajunge domn[47] între 1532-1534[48].
În toamna lui 1886, regele Carol I a fost în Slatina[49].
Orașul a fost afectat de ciuma în anii 1737, 1744-1748, 1758-1761, 1761-1763, 1770-1774, 1792-1793, 1795, 1813, 1828-1830[50].
Între 1776-1783 populația Slatinei a suferit din cauza lăcustelor, a secetei, a pietrei, a bolilor de vite[51].
Ani de foamete din cauza iernilor lungi: 1458, 1603, 1709, 1813, 1871[52]. Ani de foamete din cauza secetei: 1784, 1788, 1809, 1866, 1899[53].
Incendii mari: 30 martie 1793[54] și 1833. În 1833 „orașul arde aproape jumătate”[55].
Mari cutremure: 6 octombrie 1802 (a ținut 4 minute), 11 ianuarie 1838 (două minute și jumătate), 1904, 1906, 1908[56].
Celor din Slatina li se mai spune și găvăuneni, pentru că orașul e situat într-o văgăună[57].
În 1503, Slatina avea relații comerciale cu Brașovul[58].
Iosif Gardo a fost primar al orașului în 1871[59].
Pe când se scria cartea, în Slatina erau 4 Mănăstiri și 7 Biserici ortodoxe[60].
Mănăstirea Clocociov are hramul Sfântul Arhanghel Mihail și e făcută de jupân Diicu, care era vel agă la 1645[61].
Biserica Ionașcu e catedrala orașului[62]. Fiind construită de Ionașcu Cupeț în anul 1782, în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti[63].
La 1763 exista o școală la o mănăstire ortodoxă din Slatina[64].
Mitropolitul primat Ghenadie Petrescu avea case în Slatina[65].
[1] N. Al Mironescu, O descîntătoare din Hangu (Influențe cărturărești în practica descîntecelor), în Revista de Folclor, anul III, nr. 3, București, 1958, p. 53-54.
[2] Idem, p. 53.
[3] Ibidem.
[4] Idem, p. 53, n. 1.
[5] Idem, p. 53.
[6] Ibidem.
[7] Idem, p. 53, n. 3.
[8] Idem, p. 53, n. 4.
[9] Idem, p. 53.
[10] Idem, p. 54.
[11] Ibidem.
[12] Idem, p. 54, n. 5.
[13] Idem, p. 54, n. 6.
[14] Idem, p. 54.
[15] A se vedea: http://www.judaica.ro/files/tabel-1.xls.
[16] Smaranda Vultur și Adrian Onică (editori), Memoria salvată II. Cine salvează o viață salvează o lume întreagă, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2009, p. 15.
[17] Idem, p. 22.
[18] Idem, p. 18.
[19] Idem, p. 24-25.
[20] G.[eorge] Poboran (directorul Scoalei de băeți No. 1 Ionașcu din Slatina), Istoria orașului Slatina, edițiunea II, Tipografia de Lux Costica[ă] Constantinescu & Fiu, Slatina, 1909 [1908], 507 p.
[21] Idem, p. 16.
[22] Ibidem.
[23] Idem, p. 19.
[24] Idem, p. 20.
[25] Idem, p. 21.
[26] Ibidem.
[27] Idem, p. 44.
[28] Idem, p. 45.
[29] Idem, p. 47.
[30] Idem, p. 50.
[31] Idem, p. 58.
[32] Idem, p. 59.
[33] Idem, p. 60.
[34] Ibidem.
[35] Idem, p. 118.
[36] Idem, p. 121.
[37] Idem, p. 125.
[38] Idem, p. 129.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem.
[41] Ibidem.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem.
[44] Idem, p. 130.
[45] Ibidem.
[46] Idem, p. 131.
[47] Idem, p. 136.
[48] Idem, p. 137. A se vedea:
[49] Idem, p. 158.
[50] Idem, p. 164-165.
[51] Idem, p. 165.
[52] Idem, p. 169-170.
[53] Idem, p. 170.
[54] Idem, p. 172.
[55] Idem, p. 176.
[56] Ibidem.
[57] Idem, p. 179.
[58] Idem, p. 231.
[59] Idem, p. 312.
[60] Idem, p. 329.
[61] Ibidem.
[62] Idem, p. 364.
[63] Ibidem.
[64] Idem, p. 374.
[65] Idem, p. 496.
Iarbă și piatră
Închipuirea de sine e ca iarba…trece repede.
Cei care încearcă să se eternizeze pe pământ…își fac lucruri din piatră, durabile…
Numai că pe ele le moștenesc cei care n-au depus nicio sudoare pentru ca să le ridice.
Fobia nu există
…decât pe pereți și în mintea celor care își publicitează decadența.
Nu ne e frică de oameni cu devianțe sexuale ci situația lor ne indispune…ne dezamăgește…ne îndurerează…pentru că nu acceptăm relațiile nefirești între oameni.
Capitalismul și viața
