Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [36]
După cum am mai spus și altă dată, o metodă de ocultare, de ascundere a semnificațiilor adevărate ale poemelor sale, utilizată de Ioan Alexandru, a fost aceea de a-și „amesteca poeziile”, astfel încât să nu poată fi urmărită o logică cronologică, care ar fi fost de natură să limpezească, într-o anumită măsură, mesajul versurilor. A contribuit la acest „haos”, în acea vreme de prigoană a credinței ortodoxe, și cenzurarea unor poeme, pe care, în consecință, autorul le-a păstrat pentru alte volume, viitoare, ele părăsind, astfel, contextul inițial în care erau destinate să apară.
În acest volum, Imnele Iubirii, mi-a atras atenția un poem răzleț, intitulat Sora mea iubită, dedicat, în mod evident, surorii sale moarte în copilărie, înainte de a se naște poetul. Poetul i-a dedicat un poem și în volumul Viața deocamdată (al doilea al autorului), intitulat Sora mea, în care scria: „Pe o vreme cețoasă într-o toamnă pierdută de mult/ a murit înainte de-a mă naște eu/ și-astfel grăbi venirea mea/ în locul gol lăsat de ea pe lume./ De-aceea sunt și mai înalt,/ Crescut în prelungirea ei,/ și am ajuns mai repede la vârsta îndoielii”. Dar, în afară de aceste amănunte, există și două versuri enigmatice aici: „nici eu n-o știu decât din somn/ și uitare”. Pare, la o primă lectură, a fi o exprimare poetică, metaforică, fără un subînțeles precis. Sensul, însă, se dezvăluie brusc și se adâncește abisal dacă citim celălalt poem, Sora mea iubită, publicat în Imnele Iubirii, mult mai duios și mai tainic decât cel dintâi, și în care poetul împrumută iarăși undele versurilor lui Eminescu și chiar imagini din tezaurul expresiv al liricii sale romantice:
Din dorurile cele mai profunde
Ești zămislită sufletului meu
Ca răsăritul lunii tremurânde
Peste oceanele lui Dumnezeu
Pe când dormeam în stare de extază
Din leagănele ultimului vis
În umbra foșnetelor de amiază
M-am deșteptat cu tine-n paradis
Iar să te pot de dincolo cuprinde
De pustie-am fost împrejmuit
După tine dreapta când se-ntinde
O prelungește lemnul desfrunzit
Nu există niciun punct în poezie. E totul o undă curgătoare a sufletului.
Deosebit de semnificativ e faptul că vorbește clar despre somn „în stare de extază”, adică despre răpirea în extaz în timpul unui vis dumnezeiesc, în urma căreia „m-am deșteptat cu tine-n paradis”, cu sora adormită în Domnul, pe care nu o cunoștea decât din relatările părinților. Iar acest vis dumnezeiesc, după cum sugerează autorul, a avut loc în copilărie: „Pe când dormeam în stare de extază/ Din leagănele ultimului vis”. Reamintesc faptul că, în volumul anterior, Imnele Bucuriei, am remarcat un poem, cu titlul Veghe, în care am considerat că putem identifica o mărturisire despre o vedenie dumnezeiască petrecută în copilăria poetului, în care „În somn copilul povestește/ Cum cerurile s-au deschis”[1].
Dacă adunăm la un loc toate aceste informații, putem conchide – dacă înțeleg corect – că Ioan Alexandru a avut o primă revelație dumnezeiască în vedenia visului cândva în copilărie, când Dumnezeu l-a răpit cu duhul și, în extaz duhovnicesc, a văzut Paradisul și locul în care se afla sora sa. Acest detaliu biografic esențial ne dă să înțelegem mai bine și parcursul său poetic și să ne explicăm atât entuziasmul liric al debutului, sentimentele sale de imponderabilitate spirituală, care nu erau doar o stare superficială de bucurie juvenilă, ci așa cum am intuit de la început, exprimau un incontestabil ideal transcendent și o sete profundă de Adevăr și Absolut. Dar și necontenita sa raportare la Dumnezeu și la realitatea duhovnicească a sufletului, chiar și în perioada în care s-a îndepărtat de adevărul ortodox și a ajuns să fie cuprins de deznădejde și decepție.
Însă acel prim extaz din copilărie, cred, a fost ca o ancoră sau o icoană de lumină, în anii de nedumerire și de negură, până când poetul s-a întors la credință și a primit din nou, la maturitate de data aceasta, marile daruri ale unor descoperiri dumnezeiești în extaz. Și care i-au confirmat că prima vedenie din visul copilăriei nu a fost o nălucire sau un vis oarecare și că a văzut-o cu adevărat pe sora sa în Paradis. De aceea, acest poem, Sora mea iubită, exprimă, pe ritmuri eminescian-argheziene de nespusă jale și duioșie, marea lui sensibilitate, dragostea pentru sora pe care nu a apucat să o cunoască și a cărei moarte, în inima familiei sale, a fost mângâiată prin nașterea lui.
Comparând poemul Veghe (din volumul anterior) cu cel la care ne referim acum, putem să corelăm anumite amănunte extatice. Astfel, în poemul anterior, citeam despre „Cetăți ușoare de văpaie” în care „Mirele ceresc” era împreună cu Sfinții Lui. Și, aparent romantic, despre cum „fluturi tineri se aprind/ De umbra stelelor bălaie”. Adică despre cum lumina slavei dumnezeiești trece de la o ierarhie îngerească la alta sau de la Îngeri la Sfinți. Și „în somn copilul povestește/ Cum cerurile s-au deschis”. Iar aici, în poezia publicată în Imnele Iubirii, vorbește despre cum, „În umbra foșnetelor de amiază/ M-am deșteptat cu tine-n paradis” – unde „foșnetele de amiază” sunt, după cum înțeleg eu, sunetele aripilor îngerești în amiaza luminii dumnezeiești. Pentru că extazul s-a petrecut nu la amiază, ci „pe când dormeam” (iar în poemul anterior precizează momentul ca fiind într-o „blândă noapte”).
Ultimul catren al poeziei amintește iarăși despre harul pogorât peste poet prin retragerea sa în „pustie” (nu știu dacă la vârsta copilăriei sau la maturitate, dar nu exclud ca el să fi avut momente de reculegere singuratică și rugăciune și în copilărie – mai ales că nu știu exact la ce vârstă se referă –, care să fi fost urmate, ulterior, de răsplătirea harului în vedenia visului; în limbaj bisericesc-isihast, pustia denumește nu neapărat un loc deșertic, ci orice loc din natură cât mai izolat): „Iar să te pot de dincolo cuprinde/ De pustie-am fost împrejmuit/ După tine dreapta când se-ntinde/ O prelungește lemnul desfrunzit”. Unde „lemnul desfrunzit” este lemnul Crucii, iar aici poate simboliza crucea ascezei care ne poate face să Îl atingem pe Domnul, să Îl vedem pe Dumnezeu. Sau prelungirea lemnului desfrunzit sugerează mila Celui ce S-a răstignit pentru noi și care l-a ajutat pe poetul cuprins de dor să își vadă sora mai mică în Paradis.
În poemul publicat imediat anterior în acest volum, numit Iubirea, autorul spune: „Prezența paradisului mistuitoare/ Preface-n stea pe orice muritor”. Adică vederea cu duhul a Raiului îl face pe văzătorul duhovnicesc o stea a Cerului veșnic. Și cu atât mai mult pe cei care s-au mutat în Paradis.
[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2025/07/11/ioan-alexandru-istoria-romaniei-esentializata-in-imne-18/.