Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [40]
Descoperim în acest volum o poezie a anotimpurilor (Radu Gyr deplânsese absența ei din tradiția poetică românească, însă nu cred că Ioan Alexandru s-a gândit la acest lucru, adică să împlinească un gol din literatura română, ci scopul lui a fost lauda Creatorului) și a naturii, a cărei frumusețe e impregnată de iminenta ei transfigurare, odată cu a doua venire a Domnului. A fost învățat de har să iubească natura, cosmosul și să vadă „fiece floare – rai cuvântător” (Imn).
După mărturia poetului însuși, universul creat de Dumnezeu plin de har și de splendoare are și rostul ca, dacă este contemplat cu înțelepciune, să lumineze mintea și sufletul omenesc pentru a trăi drept și frumos: „vedem miracolul perpetuării naturii: vedem cu ochii noștri florile și animalele cum îți aduc roada lor, vedem izvoarele împlinindu-și porunca de-a bucura și împrospăta inima însetată a omului, suntem martorii de fiecare an ai holdelor și viilor ce vin și aduc focul ceresc în potirul nostru de nuntă [euharistic] sau pâinea întăritoare [cf. Ps. 103, 15: „vinul veselește inima omului […] și pâinea întărește inima omului” – o profeție despre Sfânta Euharistie]. Aceste slăvite daruri ne cheamă să fim și noi firești și statornici roditori și nemistificați. Un om pe măsura viței de vie, pe măsura holdei credincioase, pe măsura izvorului se cere să devenim fiecare, omul care sfințește prin viețuirea lui un loc, omul bun și curat, cinstit și drept, omul moral și smerit, om al jertfei de sine întru propășirea celorlalți. Poporul nostru și-a plămădit ființa în aceste locuri, a ctitorit această Patrie prin astfel de oameni”[1].
Contemplarea creației, așadar, e o îndeletnicire duhovnicească (recomandată de Sfintele Scripturi și de Sfinții Părinți dintotdeauna). Cosmosul întreg e un pedagog către Dumnezeu. Pomii și florile, spre exemplu, prin alcătuirea și miresmele lor, sunt cel mai bun îndreptar spre Paradis. Astfel, de pildă, citim în poezia Liliacul:
Să ajungi degrabă măritor
În stare doxologică deplină
Acesta-i rostul tuturor
Din câte cresc în tainica grădină
Să pregătești cât fi-vei de sărac
Luminii loc întru desfoliere
Să poată da în floare-un liliac
Este nevoie-n cer de înviere
Cruciulițe-albastre vineții
Strânse laolaltă piramide
Sub o creangă dacă întârzii
Paradisu-n suflet se deschide
Ciorchine stors amurgului de vânt
Să-mbete nopțile de primăvară
Cu frumusețea celuilalt pământ
Unde cei dragi pe rând se strămutară
Liliacul iarăși s-a deschis
Să se vadă raiul din aproape
Candelabrele din paradis
Numai cerul nu le mai încape
Omul trebuie să ajungă „măritor”, slăvitor al lui Dumnezeu, doxologic, „în stare doxologică deplină”: desăvârșit văzător și slăvitor al Împărăției lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să se pregătească omul în această viață, al tuturor oamenilor care „cresc în tainica grădină” a lui Dumnezeu, a Bisericii Creștin-Ortodoxe, pregătindu-se să se răsădească în Grădina cea eternă. „Întru desfolierea” patimilor și a păcatelor, prin asceză, se pregătește loc luminii în sufletul omului care trebuie să se înmiresmeze de har așa cum florile de liliac sunt paradisiac înmiresmate și ne îmbată nopțile de primăvară. Nopțile, pentru că în epoca noastră modernă, în cetățile noastre urbane nu mai putem simți din destul (ziua mai ales) miresmele florilor și nici asculta cântecul păsărilor. Dar în trecut, când nu exista încă industrie și toate zgomotele și mirosurile aduse de evoluția tehnică, când nu existau noxele și toată poluarea din ultimele două secole, înmiresmarea tuturor florilor și pomilor trebuie să fi fost cu adevărat îmbătătoare. Iar tradiția românească era aceea de a aduce flori la Biserică și în casă, tocmai pentru a aminti oamenilor de miresmele Raiului.
Primăvara, „începe via să desgroape/ Amiros curat de nepământ” și „Ciripit de păsări tămâiază/ Dinspre miazăzi și răsărit/ Până cerul cade în extază/ Față de pământul înflorit” (Martie).
Ghiocelul este „de dincolo de stele picurat” peste zăpezi, de Cuvântul care l-a făcut „imaculat”. Ghioceii „își țin întruna creștetul în jos/ Cum lacrimile-n taină se înclină/ Transfigurând pământul cuvios” (Ghiocei). Sunt o icoană a curăției și a smereniei cuvioase.
Dar primăvara este și anotimpul când, „în mirosul de smirnă și tămâie /…/ Spinii trandafirului [ai Trandafirului] pe Cruce/ Sângerează celălalt pământ” (Imn).
Când înflorește cireșul bătrân, cu „ghemotoace florile sobor/ Din câtă-nmiresmare ni se lasă/ Refacem raiu-n calea tuturor” (Cireș bătrân).
Și după ce florile se scutură, „Goi par pomii după înfloriri/ S-au dus frumusețe și amirosire/ Cresc umbrele ca albul din priviri/ Pătrunse de milostivire” (Mai). Fără flori, pomii se fac prilej pentru priviri milostive, pentru umilirea inimii.
Lalelele „de n-ar simți ceva dumnezeiesc/ La ce boboacele să mai pleznească /…/ Mai ales spre stele se întind/ Până când de țarină se-nstrăină/ După ce din rouă le cuprind/ A clopote se-ntorc spre rădăcină” (Lalele). Și, în altă poezie cu același titlu, „Pe Alfa și Omega zi de zi/ L-închipuie lalelele în floare/ Chiar dacă-i dată scuturare/ N-au în slavă cum se ofili”. La fel, „Și tu de-a pururea vei fi /…/ Că din iubire nu putem pieri”.
Nuferii „De cum crapă zorii în extază/ Se deschid în aur preacurat/ Și pe cât lumina-i cercetează/ Din nămol se știu că au plecat” (Nuferi). Ei întruchipează smerenia Sfinților, pentru poetul nostru.
După cum și trandafirii ne arată că, „Pe căpățâna stinselor dureri/ Fragilitatea poate să apară” (Roze de Rusalii).
Alexandru le-a dedicat multe poeme trandafirilor. Cum ar fi Trandafirul:
Apărut-au iarăși trandafirii
Cu mireasma lor din paradis
Cămările de taină ale firii
Se tăinuie pe cât ni s-au deschis
Multe sunt florile dar trandafirul
E dintre ele cel mai în cuvânt
Pe mii de limbi înflăcărat potirul
Împărtășește celălalt pământ
Cu limbile de foc ale petalelor lor, trandafirii ne fac să sorbim din potirul Paradisului, prin focul miresmei lor.
Mesteacănul este „mutat în albul Spiritului Sfânt” (Mesteacăn) – majusculele îmi aparțin, dar cred că poetul nu ar fi împotrivă.
Macul are „ardoare purpurie” și, în holdele galbene, arată precum „candele-nvie la icoane/ Sângele de sfinți și de martiri” (Macul).
„Cutremurare-i plopul neîntrerupt/ Fie că-i noapte fie că-i lumină/ Ține de vântul [Duhul] de la început” (Plopul) – înfățișarea lui rememorează clătinarea apelor primordiale, când Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra lor.
Crăițele sunt „cu-ntâii struguri puse pe altar”, cu „amiros curat de paradis” (Crăițe).
Vița de vie este „Pomul cunoașterii rămas din paradis/ Pe dealurile sărăciei noastre /…/ Dă-mi mâna prea iubita mea și hai/ S-auzi în cosmos vițele-de-vie” (Vița-de-vie). Pentru că ele cresc de pe dealuri în cosmos…
Toamna, „Frunze se boltesc ocrotitoare/ Peste mireasma care e și-a lor/ Pe cât harul este conlucrare/ Fructul e foc mistuitor” (Fruct). Primirea harului are loc în urma conlucrării omului cu Dumnezeu. Dar rodul e darul Său, rodul vederii lui Dumnezeu.
Acum, „Se scutură grădinile pe rând/ Cu cât e agonia îndelungă/ E numai semn că va sfârși curând” (Toamnă). Că va veni reînvierea, viața veșnică, transfigurarea pământului.
Până la coacerea gutuilor, poetul se înfruptă „cu icoana celei aurinde” (Cidonia).
„Cu-acest ocean de har și liniștire/ Ce se tot lasă toamna peste noi/ De n-ar fi sufletul nemărginire/ Cum să-l cuprindă galbenele foi[?]” (Toamnă): cum ne-am putea extazia în fața frunzelor galbene, dacă nu ar fi sufletul nostru nemuritor? Sau, cum spune poetul în altă parte: „După chip cât o icoană sunt/ Ce [ci/dar] fără margini după-asemănare!” (Gebunden-Frei).
Bradul „de mic se știe într-un singur strai/ Ce-l tot cârpește și îl tot întinde/ Și prin spărturi te poți uita în rai/ Când steaua-n vârf pe cruce se aprinde” (Bradul).
Iarna e un „anotimp al sufletului”, când „toate se întorc la feciorelnicie/ Zăpezi pogoară pe pământ” (Iarnă), odată cu Logosul întrupat.
Zăpada „fulguie imaculată” ca neprihănirea. „Iar că de sus neprihănirea vine/ Foșnesc ninsori ca fânul pe coline”. Și cel ce aude fânul foșnitor al ninsorii nu poate să nu se întrebe: „Dacă aici i-atât de orbitoare/ Cum trebuie să fie la isvoare[?]” (Iarnă). Dacă aici e orbitor de albă și luminoasă, cât de orbitoare trebuie să fie ninsoarea Raiului?…
Ioan Alexandru privește cu un ochi iubitor și compătimitor toată creația: „Imne vă scriu din milă și iubire/ Mi-e milă de voi creaturi surori” (Brazi).
Imnul este pentru el ontologic legat de toată creația: „O zi i-a fost luminii îndeajuns/ Din nimic pământul să-l fi smuls/ Și-n ziua șasea către înserare/ Călcam prin rai în chip și asemănare /…/ În ziua șaptea firea fericită/ Dintr-un imn a fost pecetluită” (Imn).
[1] Idem, p. 170.