Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [41]
Frumusețea cerului înstelat e splendoare greu de descris în cuvinte: „Cerul duce stelele de vară/ Să nu ne fie cosmosul povară” (Mana).
Luna e o candelă a cărei aură trebuie să ne amintească nouă că viața și sfințenia ne vin de la Cel ce a înviat din morți: „Noapte de iarnă necuprinsă/ Candela lunii/ Plutește aprinsă/ Luna fără viață/ Altă frumusețe o răsfață/ Deșarta creatură/ A dobândit aură/ Să ne-aducă aminte/ Că-nvierea se dă/ În morminte” (Aură). Iar „În nopțile cu lună plină/ Mi-e poleit cu aur orice vis” și „se vede totul nu întru osândă”, pentru că luna e „candelă a milei luminândă” (Lună plină), atârnată de Dumnezeu spre bucuria oamenilor.
Poetul se aseamănă chiar pe sine cu o candelă vie și mereu arzătoare: „Ce mult mă doare sufletul/ De când nu sunt/ Decât o candelă mistuitoare/ La căpătâiul celuilalt pământ // De când pe arșița nendurătoare/ În miezul verii printre foi [printre frunzele pădurii, dar și printre foile de scris]/ Întrețin o pală de răcoare/ Până suna-va trâmbița de-apoi” (Autoportret).
Taina zidirii primordiale, „frumusețea lumilor de la-nceput” au păstrat-o, după căderea omului din Rai, puțini oameni care au mai fost plini de har, „prin care focul veșnic a trecut” și „cuvântul [lor] sta în veac nemuritor”. Dar când, după potop, oamenii pe de-o parte s-au înmulțit și pe de altă parte au început să trăiască foarte puțin, au ajuns să uite repede tradiția și învățătura adevărată: „Unde sunt mulți e gata să se piardă/ În graba mare ce avem mai sfânt/ [Odinioară] Era de-ajuns luceferii să ardă/ Să se străvadă celălalt pământ” (Strămoșii). Și îl vedem pe Ioan Alexandru că susține aici ceea ce am descoperit că și lui Eminescu îi era cunoscut din manuscrisele românești vechi (vechile cronografe bizantine, traduse și la noi, în Mănăstiri), anume că cerul înstelat a constituit o carte, o biblie naturală pentru oamenii din vechime, când omenirea nu avea încă Biblie scrisă.
Luceferii arzând erau o mărturie scrisă cu litere de foc a faptului că există Paradisul etern, în care se vor bucura veșnic luceferii și toate stelele Bisericii, toți Sfinții. Și, după spusa Sfinților Părinți, cosmosul e în continuare pedagog către Hristos. Tocmai de aceea demonii se străduiesc să stâlcească și să schimonosească frumusețea creației lui Dumnezeu (am regăsit această temă și la Arghezi, dacă ne amintim).
Și tot într-o tradiție poetică vastă, care începe de la Sfântul Dosoftei și străbate poezia noastră romantică și modernă, se situează și comparația pădurii cu marea[1] (de fapt, Sfântul Dosoftei comparase marea cu pădurea, dar cred că Alexandru nu a fost câtuși de puțin confuz): „Pădurea este cealaltă mare/ Ce nu o știm decât după vânt/ Ținem de ea/ De stejarii celuilalt pământ” (Pădure) – celălalt pământ fiind Grădina Paradisului.
Marea este „mai veche decât țărna cu o zi” (conform referatului Facerii). Neodihnită și vuind neîncetat, „e-n spargere la margini și zdrobire/ Ca să-i rămână miezul preacurat”. Dar, oricât de nemărginită și zgomotoasă, „și ea e scoică-n ascultare/ De vuietele Logosului sfânt” (Marea) – ascultă de Creatorul ei. Căci, privind marea, poetul vede „Eternitatea cât ni-e de aproape/ Calcă Iisus cu umbra peste ape” (Chenoză). Marea e icoana nemărginirii, adică a veșniciei și nemuririi: ca să ne arate „Că frumusețea e nemuritoare/ Ni se întinde marea la picioare” (Frumusețe).
În primele secole creștine, interogați de autoritățile păgâne despre credința lor, Sfinții Mucenici răspundeau adesea, chintesențial, că ei cred în Dumnezeu „care a făcut cerul, pământul și marea”. Aceasta era mărturisirea lor de credință înaintea judecătorilor…
Însă volumul se numește Imnele Iubirii și pentru motivul că el conține multe poeme închinate iubirii: iubirii de Dumnezeu, iubirii de patrie, iubirii de soție, de părinți, de copii, de compatrioți, de strămoși, de pământ și mare, de cosmosul întreg. Sau Însuși Dumnezeului-Iubire, care naște în noi toată această iubire adâncă, complexă și nesfârșită și care ne învață că iubirea nu se termină niciodată și că în eternitate nu este loc decât pentru iubire nesfârșită, ca o rețea de fire nevăzute care pleacă de la Creator și unește toată creatura.
„Averea unui neam nepieritoare/ Stă în puterea de-a iubi”, spune Ioan Alexandru. Și reformulează poetic dictonul Sfântului Apostol Pavlos, legându-l de imaginea peșterii lui Platon: „De am trecut pe lângă mâna goală/ Întinsă de un cerșetor/ Zadarnic umbra-n jur răscoală/ Din peșteră ecou răsunător” (Avere). Adică: dacă dragoste nu am, sunt încă un păgân, o umbră din peștera lui Platon, stând în întuneric, care nu are și nu vede lumină, un om fără substanță spirituală, ale cărui cuvinte sunt ca ecoul aramei fără preț – „Dacă am să grăiesc în limbile oamenilor și ale Îngerilor, dar dragoste nu o să am, făcutu-m-am aramă răsunând sau chimval zăngănind” (I Cor. 13, 1).
[1] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/03/scurta-istorie-a-unei-metafore/.
Am scris despre aceasta și în volumele 1, 6, 8, 9 etc ale Istoriei mele literare. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/istoria-literaturii-romane-o-perspectiva-critica-ortodoxa/