Sermon on the 22nd Sunday after Pentecost [2025]
My beloveds[1],
in our world, having money means being financially stable, it means having a social status. And when you have a social status, you want to advance in the good that you have. And as you keep accumulating money you attach your heart to it and you start to not see the people around you, but only your good brought by the money that you have. And when the Lord spoke of the rich man who rejoiced every day brilliantly [λαμπρῶς] [Lucas 16, 19, BYZ], He spoke to us about our focus on our current good, through which we exclude everyone else. For our great problem is precisely this: we become asocial to the extent that we focus only on our own good[2].
When we are social people, we have public and private meetings with our friends and acquaintances. People still see us at face, we meet, because we make time to talk. But when you no longer have time for others, when you are absorbed only by your work and business, you become asocial, you become closed in on yourself and you only enjoy what you have. And the Hell begins precisely here: from closing in on ourselves. Because we no longer see either the pains or the joys of others, but only our own existence[3].
If you are helpless and sick, closing in on yourself is again the beginning of Hell, because you do not want to accept people’s help and you do not go out to them with prayer and living love. The sick person is not a social reject, but a prayer for all and a love for all, a living lesson of patience and a book of wisdom, if he is a man of God. Because the illness makes you wise, makes you attentive, makes you humble, fills you with holy understandings, if you live it all in the peace of God. But if the illness is a continuous blasphemy against God, if it is despair, it is the beginning of eternal Hell. Because the Hell is closure in itself, it is non-communication[4].
For Saint Lazaros [Λάζαρος], the Paradise did not begin when he died and was taken by the Holy Angels into the bosom of Saint Avraam [Ἀβραάμ] [Lucas 16, 20, 22, BYZ], i.e. in communion with him and all the Saints, but here, on earth. Because the Paradise or the Emperordom of God begins when you live with God. For that is precisely why he arrived where Avraam was, because he lived here together with God, just as Saint Avraam had lived throughout his life of faith. And he stood in suffering, in sickness, at the rich man’s gate, but also in a holy life. Because only a holy life takes you to the Paradise of God, while a lack of humanity takes you to Hell[5].
At first glance, people seem the same, but they are not. Because their lives differentiate them. And when we talk about the ontology of salvation, of the saved man, we are talking about the one in whom is the glory of God and the deeds of holiness. Because this is Lazaros: the man of holiness. And, in appearance, although he seemed to be a man like the indifferent rich man, he was the Saint of God and did not go to Hell, where the rich man went, but to the Emperordom of God. Because he went where his heart was. The heart of Saint Lazaros was completely embraced by the love of God, while the heart of the rich man lay in his indifference[6].
And everyone chose the life and eternity they wanted, because everything is about choice and our life. You choose what you want and do what you want, but every choice and every deed have eternal consequences. And when we repent, we fully feel the eternal consequences of our sins, because we see our inner decadence. And we cry out from our Hell, from the depths of our decadence to God, so that He may send us His mercy, His forgiveness, and raise us from the Hell of our sins[7].
If we received God’s grace anywhere, then any church would be „good”. But we can only receive God’s grace here, in His Church. Because there are not thousands of churches, but only one Church on earth, the Church of Pentecost. And we sanctify ourselves here, here we prepare for the Emperordom of God, because here the glory of God descends into our lives mysteriously, as it did on the day of Pentecost, but with wonderful signs for unbelievers. So that they may understand that a great miracle is experienced here: the miracle of the deification of people. And we experience this miracle every day, the miracle of our deification, because God’s grace is always within us[8].
When I sanctify the Precious Gifts, when I sanctify the water, when I bless the offerings and the people, the glory of God descends into me and into the sanctified and blessed things. It descends in a mysterious way, unseen by others, but felt by my whole being, lived by me! Therefore, I can give witness about the mysterious life of the Church, to the mercy and forgiveness of God, because I see His glory descending into me, but also into people. I see the ghostual changes of people, just as you can see them ghostually. Because the changes are real and they are divine, because the glory of God works them all[9].
And when you come to Church Services and receive them all with an open heart, then you are filled with the glory of God that descends into people. And if you are filled with His glory, then, through you, others are also filled with His glory. Because His glory flows from you and into your home and into all yours and into those you meet, but everyone receives it according to their openness to God and to people. Therefore, if you close yourself in, you no longer want the life of God, you no longer want His glory. But if you open yourself to everyone, then the glory of God is in you and you can work the works of your salvation. For no one is saved except in cooperation with God, except only in living union with the God of our salvation[10].
To be in Hell means to be „in torments” and „in flame” [Lucas 16, 23, 24, BYZ], in eternal pain. And the earthly ease of the rich man is designated as „the good things,” while the pains of Lazaros as „the bad things” [Lucas 16, 25, BYZ]. But the good things of this life bring us eternal torments, while the bad things of this life bring us eternal comfort [Ibidem]. For all pains and troubles, received with patience, sanctify us, while the indifferent life is only a false good, because it brings us eternal torment[11].
And there is a huge chasm between Paradise and Hell [Lucas 16, 26, BYZ], because such is the ontological difference between Saints and sinners. The Saints are living dwellings of God, full of grace and holiness, while the sinners are human disfigurements. And even now we feel the difference between Saints and sinners, this enormous inner distance between one and the other, because the Saints are full of love, forgiveness and humility, while the sinners are evil, cold and indifferent people[12].
And each of us chooses, my beloveds, we choose which side we want to be on! And we renew our choice daily. Therefore, let us praise God for strengthening us in life with Him, in eternal life with Him, because even now we experience the comfort of His Paradise! Amin[13]!
[1] Started at 7.17, in day of wednesday, on 22 october 2025. Cloudy sky, 7 degrees, wind of 3 km/h.
[2] Iubiții mei, în lumea noastră, a avea bani înseamnă a fi stabil financiar, înseamnă a avea un statut social. Și când ai un statut social, vrei să avansezi în binele pe care îl ai. Și tot strângând bani îți lipești inima de ei și începi să nu mai vezi oamenii din jurul tău, ci doar binele tău adus de către banii pe care îi ai. Și atunci când Domnul a vorbit de bogatul care se veselea în fiecare zi în mod strălucit [λαμπρῶς] [Lucas 16, 19, BYZ], El ne-a vorbit despre concentrarea noastră pe binele nostru actual, prin care îi excludem pe toți ceilalți. Căci marea noastră problemă e tocmai aceasta: devenim asociali în măsura în care ne concentrăm doar pe binele nostru.
[3] Când suntem oameni sociali, avem întâlniri publice și private cu prietenii și cunoscuții noștri. Oamenii ne mai văd la față, ne întâlnim, pentru că ne facem timp pentru a vorbi. Dar când nu mai ai timp de alții, când ești absorbit doar de munca și afacerile tale, devii asocial, devii închis în tine însuți și te bucuri numai tu de ceea ce ai. Și Iadul începe tocmai de aici: de la închiderea în noi înșine. Pentru că nu mai vedem nici durerile, nici bucuriile celorlalți, ci doar propria noastră existență.
[4] Dacă ești neputincios și în boală, închiderea în tine însuți este iarăși începutul Iadului, pentru că nu vrei să accepți ajutorul oamenilor și nici tu nu ieși spre ei cu rugăciune și iubire vie. Omul bolnav nu e un rebut social, ci o rugăciune pentru toți și o iubire pentru toți, o lecție vie de răbdare și o carte de înțelepciune, dacă e un om al lui Dumnezeu. Pentru că boala te face înțelept, te face atent, te face smerit, te umple de înțelegeri sfinte, dacă le trăiești pe toate în pacea lui Dumnezeu. Dar dacă boala e o hulă continuă la adresa lui Dumnezeu, dacă ea este disperare, ea e începutul Iadului veșnic. Pentru că Iadul e închidere în sine, e necomunicare.
[5] Pentru Sfântul Lazaros [Λάζαρος], Paradisul nu a început când a murit și a fost dus de către Sfinții Îngeri în sânul Sfântului Avraam [Ἀβραάμ] [Lucas 16, 20, 22, BYZ], adică în comuniune cu el și cu toți Sfinții, ci aici, pe pământ. Pentru că Paradisul sau Împărăția lui Dumnezeu începe când tu trăiești cu Dumnezeu. Căci tocmai de aceea a ajuns unde era și Avraam, pentru că el a trăit aici dimpreună cu Dumnezeu, așa cum trăise și Sfântul Avraam în toată viața lui de credință. Și el a stat în suferință, în boală, la poarta bogatului, dar și în viață sfântă. Pentru că numai viața sfântă te duce în Paradisul lui Dumnezeu, pe când lipsa de omenie te duce în Iad.
[6] La o primă vedere, oamenii par la fel, dar nu sunt. Pentru că îi diferențiază viețile lor. Și când vorbim despre ontologia mântuirii, a omului mântuit, vorbim despre cel în care este slava lui Dumnezeu și faptele sfințeniei. Pentru că acesta e Lazaros: omul sfințeniei. Și, în aparență, deși părea a fi un om asemenea bogatului indiferent, el era Sfântul lui Dumnezeu și n-a mers în Iad, unde a mers bogatul, ci în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că a mers acolo unde era inima lui. Inima Sfântului Lazaros era cu totul cuprinsă de dragostea lui Dumnezeu, pe când inima bogatului zăcea în indiferența lui.
[7] Și fiecare și-a ales viața și veșnicia pe care și le-au dorit, pentru că totul ține de alegerea și de viața noastră. Alegi ceea ce vrei și faci ceea ce vrei, dar orice alegere și orice faptă are consecințe veșnice. Și când ne pocăim, noi simțim din plin consecințele veșnice ale păcatelor noastre, pentru că vedem decadența noastră interioară. Și noi strigăm din Iadul nostru, din adâncul decadenței noastre la Dumnezeu, pentru ca să ne trimită mila Lui, iertarea Lui, și să ne ridice pe noi din Iadul păcatelor noastre.
[8] Dacă am primi harul lui Dumnezeu oriunde, atunci orice biserică ar fi „bună”. Dar nu putem primi harul lui Dumnezeu decât aici, în Biserica Sa. Pentru că nu sunt mii de biserici, ci doar o singură Biserică pe pământ, Biserica Cincizecimii. Și noi ne sfințim aici, aici ne pregătim pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru că aici coboară în viața noastră slava lui Dumnezeu în mod tainic, după cum a coborât și în ziua Cincizecimii, dar cu semne minunate pentru cei necredincioși. Ca ei să înțeleagă faptul că aici se trăiește o mare minune: minunea îndumnezeirii oamenilor. Și această minune noi o trăim în fiecare zi, minunea îndumnezeirii noastre, pentru că harul lui Dumnezeu e în noi mereu.
[9] Când sfințesc Cinstitele Daruri, când sfințesc apa, când binecuvânt prinoasele și oamenii, slava lui Dumnezeu se coboară în mine și în cele sfințite și binecuvântate. Se coboară în mod tainic, nevăzut pentru alții, dar simțit de toată ființa mea, trăit de către mine! De aceea, eu pot da mărturie despre viața tainică a Bisericii, despre mila și iertarea lui Dumnezeu, pentru că văd slava Lui coborând în mine, dar și în oameni. Văd schimbările duhovnicești ale oamenilor, după cum și dumneavoastră le puteți vedea duhovnicește. Pentru că schimbările sunt reale și sunt dumnezeiești, pentru că slava lui Dumnezeu le lucrează pe toate.
[10] Și când vii la Slujbele Bisericii și le primești pe toate cu inima deschisă, atunci te umpli de slava lui Dumnezeu care coboară în oameni. Și dacă te umpli de slava Lui, atunci, prin tine, se umplu și alții de slava Lui. Pentru că slava Lui se revarsă din tine și în casa ta și în toți ai tăi și în cei pe care îi întâlnești, dar toți o primesc pe măsura deschiderii lor față de Dumnezeu și față de oameni. De aceea, dacă te închizi în tine, nu mai vrei viața lui Dumnezeu, nu mai vrei slava Lui. Dar dacă te deschizi față de toți, atunci slava lui Dumnezeu e în tine și tu poți lucra faptele mântuirii tale. Că nimeni nu se mântuie decât în conlucrare cu Dumnezeu, decât numai în unire vie cu Dumnezeul mântuirii noastre.
[11] A fi în Iad înseamnă a fi „în chinuri” și „în văpaie” [Lucas 16, 23, 24, BYZ], în durere veșnică. Iar huzurul pământesc al bogatului e desemnat ca „cele bune”, pe când durerile lui Lazaros ca „cele rele” [Lucas 16, 25, BYZ]. Însă cele bune ale vieții de aici ne aduc chinuri veșnice, pe când cele rele ale vieții acesteia ne aduc mângâiere veșnică [Ibidem]. Căci toate durerile și necazurile, primite cu răbdare, ne sfințesc, pe când viața indiferentă nu e decât un bine fals, pentru că ne aduce chinul cel veșnic.
[12] Și e o prăpastie imensă între Paradis și Iad [Lucas 16, 26, BYZ], pentru că așa este și diferența ontologică dintre Sfinți și păcătoși. Sfinții sunt locașuri vii ale lui Dumnezeu, pline de har și de sfințenie, pe când păcătoșii sunt desfigurări umane. Și încă de acum simțim diferența dintre Sfinți și păcătoși, această distanță enormă interioară între unii și alții, pentru că Sfinții sunt plini de iubire, de iertare și de smerenie, pe când păcătoșii sunt oameni răi, reci și indiferenți.
[13] Și fiecare alegem, iubiții mei, alegem de care parte vrem să fim! Și alegerea noastră o reînnoim zilnic. De aceea, să Îl lăudăm pe Dumnezeu că ne întărește în viața cu El, în viața cea veșnică cu El, pentru că încă de acum trăim mângâierea Paradisului Său! Amin!