Zi: 24 noiembrie 2025

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

După Dumnezeiasca Liturghie a zilei și după proclamarea locală a canonizării sale, prima închinare la Sfântul Sofian Boghiu, Părintele nostru, a fost o mare împlinire, o ușurare interioară. Bineînțeles că nu mi-a plăcut că am sărutat geamul și nu Sfintele sale Moaște, dar mângâierea mea a fost că i-am văzut o parte din ele, scoase din veșmântul iconografic de deasupra. Nu i-am vorbit niciodată, dar l-am văzut din apropiere. Pe când era alb și plin de cuviință și cunoscut de mulți. Și întrebarea multora, pusă sau nepusă, e cum ajungi de la ce faci și ce spui la canonizarea ta? Pentru că mulți l-au văzut, au stat lângă el, s-au spovedit la el, au fost indiferenți față de el, s-au luptat interior cu el, iar acum trebuie să îl cinstească ca Sfânt. Și mulți nu o fac, nu îl pot cinsti în inima lor, pentru că ei încă îl minimalizează. Ei au aceeași perspectivă mioapă despre el, aceea în care nu au văzut nimic aparte în el toată viața. Dar el, atunci și acum, era și este Sfântul lui Dumnezeu, și mulți nu înțeleg de ce, prin ce, cum a ajuns la sfințenie? Și întrebările nu sunt superflue, pentru că schimbarea interioară continuă a omului, cea duhovnicească, nu e o metaforă, ci realitatea cotidiană a vieții sfinte. Și când ea se petrece în tine, oricine te poate nega în aparență, dar nu și în realitate. Căci realitatea ontologică a omului duhovnicesc e sfințenia. Dar dacă tu trăiești doar în magma păcatului, de aceea nu înțelegi cum Sfântul e plin de sfințenie acum, pe când trăiești cu noi, iar tu nu poți să vezi viața dumnezeiască din el însuși.

Mi-a rămas în minte cotul stradal din Bulgaria, format de strada cu benzinărie, cea de dinainte, unde am fost la veceu când am luat-o pe jos, spre autobuz, și de strada noastră, a hotelului, flancată de calea ferată. Vedeai lacul de dincolo de șine. Îl vedeai de la etaj. Dar acest cot de străzi mi se pare, înainte de somn, ca un viraj rapid la dreapta, ca o ajungere imediată la destinație, la acea destinație care nu credeai că este așa de aproape. După cum, în visul de azi dimineață, de după ora patru, administratorul m-a întrebat de când nu am plătit întreținerea la Unirii, în camera închiriată. Și eu i-am spus că niciodată, pentru că nimeni nu mi-a spus că trebuie să o plătesc. Și el mă întreabă, uluit, de când am început să locuiesc aici, fără ca nimeni să știe acest lucru. Și eu i-am spus că de prin anii 2020, deși eu nu am locuit acolo niciodată în acești ani. Dar am locuit mai înainte, pe când eram la Seminar, și am visat camera aceea, pe care am mai visat-o și altădată. Și cineva ar putea să spună că mă obsedează camera aceea, prima cameră în care am locuit la plecarea mea de acasă. Dar eu nu m-am mai gândit la ea de nu știu când. Sau dacă mă gândesc, îmi aduc aminte de zile dureroase, de zile pline de tristețe, după care a apărut marea bucurie în viața mea. Și marea bucurie a fost Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, cu toată viața lui cea preaminunată și cu începerea uceniciei mele față de el, cel care mi-a adus-o în viața mea pe Doamna Preoteasă Gianina, pe care am cunoscut-o mai întâi prin poezia ei și, tot mai mult și mai mult, prin toată deschiderea ei iubitoare față de mine. Căci ea a mizat, ca și Sfântul Ilie,  pe potențele mele. Pe cel ce puteam fi împreună cu ei și nu au greșit. Pentru că reala prietenie este vederea adâncului tău. Întâlnirile, mesele, discuțiile nu fac parte din prietenie, ci din aerul prieteniei. Înțelegerea ta e totul. Și dacă nu e această vedere a adâncului celuilalt, nu e nimic.