Etichetă: Predici 2024

Iubiții mei[1],

ἀσωτία [asotia] înseamnă destrăbălare, dezmăț[2], o viață trăită în risipire și în istovire de sine. Pentru că îți place să petreci și să curvești și să nu te gândești la tine cu adevărat. Să nu te gândești la sufletul tău, la veșnicia ta…Căci toți vom muri, dar nu toți vom merge în același loc! Pentru că aici, pe pământ, n-am avut decât iubirea Lui, decât slujirea Lui, decât urmarea Lui. Și tocmai de aceea, nu ne place să pierdem timpul, ci să îl tezaurizăm dimpreună cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Însă duminica aceasta, în Triod, este a fiului care este ἀσώτως [asotos][3], a celui care trăiește ca un sălbatic, pentru că trăiește cu nepăsare, folosindu-se de libertatea sa în mod păcătos[4]. Pentru că atunci când crezi că „libertatea de a alege” înseamnă a trăi porcește, a trăi ca un animal, ca un destrăbălat, nu ești liber, ci robit de patimile tale, de demonii care te stăpânesc. Căci nu faci ceea ce vrei cu adevărat, ci ceea ce nu vrei.

De aceea, în mod iconomic, Biserica îl scoate în față pe fiul cel risipitor, pe cel curvar, ca să ne spună că oricine se poate îndrepta, că oricine poate să vină la pocăință, dar nu el e paradigma noastră! Nu, nu cel curvar e paradigma, este exemplul nostru de urmat, ci fiul mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος][Lc. 15, 25, BYZ], mai în vârstă, care a îmbătrânit în cele bune și n-a avut parte de escapade, de ieșiri în decor. El, cel mai bătrân, e paradigma creștinului! Pentru că Sfântul este exemplul nostru de urmat. După cum, cu raportare la duminica trecută, nu vameșul este exemplul nostru, nu cel care se ocupă toată ziua cu taxele și cu impozitele, ci fariseul este exemplul nostru, cel plin de teologie și de fapte bune, dar fără îngâmfarea lui.

Fariseul smerit și plin de sfințenie este exemplul nostru de urmat, pentru că acest fariseu sfânt e fratele cel mai bătrân din parabola de azi. Căci Sfinții lui Dumnezeu n-au risipit timpul, ci l-au făcut sfințenie. L-au făcut mântuire pentru ei și pentru alții. Și dacă vrem o viață sfântă, atunci avem nevoie de pocăința fiului risipitor, de pocăința lui continuă în viața noastră, dar trăită în constanta sfințenie, în continua ascultare a fiului celui bătrân.

Pentru că Domnul nu a încurajat în niciuna din parabolele Sale viața relaxată, viața păcătoasă, viața la întâmplare pe care ne-o dorim noi în mod păcătos, ci alipirea constantă de El, ascultarea Lui, viața trăită în continuă sfințenie în relație cu El. Dar când a vorbit despre decadența omului, El a fost realist, pentru că ea există în viața noastră și în lumea noastră. Domnul nu a ascuns niciodată păcatele sub preș, ci ni le-a pus în față. Ne-a arătat unde ne duc ele, în ce întuneric, în ce viață inumană, demonizată.

Și tocmai de aceea, referindu-se în mod realist la viața oamenilor, El ne-a spus cum decad oamenii, cât de ușor decad ei, când încep să trăiască de capul lor. Pentru că cel care pleacă de acasă, din liniștea și din pacea lui, și ajunge să mănânce și să locuiască cu porcii [Lc. 15, 15-16], e cel care crede că poate „trăi” și fără Dumnezeu.

Însă noi nu avem nevoie de o astfel de dramă inutilă în viața noastră! Nu avem nevoie să păcătuim, pentru ca să cunoaștem cât de dureros e răul în viața noastră, ci, dimpotrivă, trebuie să rămânem în binele lui Dumnezeu, în binele în care am fost crescuți din pruncie, pentru ca să ne mântuim. Căci cel mai bătrân, în timp ce mezinul se destrăbăla, el muncea. Era „în câmp [ἐν ἀγρῷ]” [Lc. 15, 25, BYZ]! Și câmpul este, deopotrivă, trupul și sufletul nostru, dar și timpul vieții noastre. Ființa noastră e câmpul pe care noi îl muncim zilnic. Pentru că trebuie să ne curățim, să ne luminăm și să ne sfințim continuu sufletul și trupul nostru. Dar facem toată lucrarea mântuirii noastre în timpul vieții noastre, în timpul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit pentru mântuirea noastră. Și dacă El ne-a dăruit un timp anume, asta înseamnă că noi de acela avem nevoie, de acela avem nevoie ca să ne mântuim.

Și tocmai de aceea, cel înțelept, Sfântul lui Dumnezeu, își lucrează neîncetat câmpul său, pentru că lucrarea mântuirii ne împlinește pe noi.

– De ce a fost urgisindu-se [ὠργίσθη][Lc. 15, 28, BYZ] fiul cel mai bătrân?

– Pentru că el nu suporta păcatul, după cum nu îl suportă nici Dumnezeu! Și Dumnezeiasca Scriptură e plină de mărturisirile lui Dumnezeu împotriva păcatelor noastre. Căci ni se spune mereu că El S-a mâniat, că El S-a urgisit, că S-a umplut de mânie și de urgie pentru păcatele noastre. Și Sfinții lui Dumnezeu au aceeași raportare dură față de păcatele lor sau ale altora: le urăsc din tot sufletul și din tot trupul lor.

Dar când Dumnezeu a ieșit la fiul Său cel sfânt [Lc. 15, 28], acesta I-a vorbit despre dreptatea lui, despre constanta lui viață lângă El [Lc. 15, 29-30]. Și Dumnezeu nu a spus că viața celui Sfânt „nu e bună”, ci, dimpotrivă l-a numit pe el copilul Său [Lc. 15, 31, BYZ]. Și l-a numit copilul Său, pentru că „tu totdeauna ești cu Mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ Ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale Mele ale tale este [sunt][καὶ πάντα τὰ Ἐμὰ σά ἐστιν]” [Lc. 15, 31, BYZ]. De aceea, el e paradigma noastră: Sfântul! Pentru că el e mereu cu Dumnezeu și toate cele ale lui Dumnezeu sunt și ale lui.

Dar Sfântul are nevoie mereu de luminările lui Dumnezeu! Și Sfântul nostru, fariseul nostru cel adevărat, pe care Și-l dorește Dumnezeu, învață de la El și iertarea Lui cea mare față de păcătoși. Căci ultimul verset e luminarea Sfântului. În care Dumnezeu îi spune: „Dar să ne veselim [εὐφρανθῆναι] și să ne bucurăm [χαρῆναι] se cuvenea, că[ci] fratele tău acesta mort era și a înviat și pierdut era și a fost aflat” [Lc. 15, 32, BYZ].

Și Sfântul află că sfințenia presupune și multă milostivire. Multă iertare față de oameni. Că ea presupune să ne veselim și să ne bucurăm continuu de fiecare faptă de pocăință a oamenilor. Și că a te bucura de oameni înseamnă a te bucura de mântuirea lor. Iar ca oamenii să se bucure trebuie ca să îi ajuți să se mântuie.

Tocmai de aceea, nu e nevoie doar o dată, de două ori sau de 100 de ori să înveți pe cineva să facă voia lui Dumnezeu, ci trebuie să îl înveți la nesfârșit. Pentru că astfel arăți că ai nădejde pentru îndreptarea și mântuirea oamenilor. Căci ei, oamenii, pot fi delăsători, reci, trufași, încrezuți, iubitori de sine, și se fac mereu că nu te aud. Dar tu trebuie să le vorbești mereu! Trebuie să le arăți diferența dintre viață și moarte. Pentru că orice păcat e moarte și orice bine făcut de noi este o ieșire din moartea sufletească.

Pentru că omul se îndreaptă în ritmul lui interior, pe măsură ce înțelege adevărul lui Dumnezeu. Și adevărul lui Dumnezeu îi arată că orice păcat pe care l-a făcut a fost o mințire de sine, că toate păcatele făcute de el sunt moartea lui. Și omul poate să iasă din moartea lui prin pocăință, prin spovedirea păcatelor lui, pentru că Dumnezeu dorește să îl ierte pentru ele.

Continua disponibilitate a lui Dumnezeu ne bulversează atunci când ne pocăim! Pentru că ne dăm seama că El ne-a așteptat tot timpul. Ne-a așteptat când noi ne-am aruncat în păcate ca în apa mării, ne-a așteptat când noi uitasem de noi, ne-a așteptat când ne dezmeticeam, ne-a așteptat să facem toți pașii înțelegerii de sine. Căci El e mereu atent la noi și mereu lângă noi, pentru ca să ne ajute în mod continuu. Și când înțelegem această îndelungă răbdare și imensă milostivire a lui Dumnezeu față de noi, atunci ne umplem de multă smerenie, dar și de multă dragoste față de El. Pentru că El a fost, este și va fi tot timpul cu noi, numai noi uităm acest lucru adesea.

Tânărul și-a făcut de cap, dar înțelepciunea cea mare i-a venit când s-a pus la masa lui Dumnezeu. Când s-a pus acolo de unde celălalt nu a plecat niciodată. Pentru că masa lui Dumnezeu l-a umplut de sănătate dumnezeiască [Lc. 15, 27], de sănătate desăvârșită. Și Dumnezeu L-a repus la masa Lui și i S-a dat lui pe Sine. Căci El era vițelul „cel îngrășat [τὸν μόσχον τὸν σιτευτόν]” [Lc. 15, 27, BYZ], El, Euharistia mântuirii noastre. Și a mâncat din Domnul și s-a umplut de cunoașterea și de sfințenia Lui, pe care o pierduse păcătuind.

Căci asta facem fiecare dintre noi: ne risipim și ne pierdem prin păcatele noastre, dar iertarea Lui și împărtășirea cu El ne rezidesc duhovnicește. Ne readuc la viață, ne fac vii, ne ridică din morți, pentru că El e viața noastră cea veșnică. Și, trăind în noi cu Domnul nostru, cu El, Cel viu, nu mai avem nevoie să experimentăm răul, pentru că răul e moarte. Și dacă stai în voia lui Dumnezeu, afli că poruncile Lui sunt adevăratele tale gânduri și adevărata ta viață. Pentru că a gândi și a trăi cum voiește Dumnezeu înseamnă a fi creștin și a te sfinți în mod continuu.

Vă mulțumesc, iubiții mei, pentru că m-ați primit din nou în casele dumneavoastră și ați primit rugăciunea și sfințirea și binecuvântarea și mărțișoarele mele cu pace! M-am simțit bucuros și împlinit și mă rog ca și dumneavoastră să fiți bucuroși și împliniți în tot ceea ce faceți.

Am intrat în luna praznicului nostru, al Bisericii noastre. Am binecuvântat casele dumneavoastră ca pregătire pentru această bucurie de obște care e hramul Bisericii. Și al nostru e Bunavestire, când Preacurata Stăpână Maria a primit cea mai mare veste a lumii: că Domnul Se va întrupa din pântecele ei.

Însă, bucuria preadumnezeiască a Stăpânei noastre este și bucuria noastră cea dumnezeiască. Pentru că Domnul, Cel care S-a întrupat din ea trupește, în noi Se sălășluiește duhovnicește, pentru ca să fie mereu cu noi și în noi.

Mult spor în toate și multă pace și bucurie! Amin!

---

[1] Începută la 10. 50, în zi de marți, pe 27 februarie 2024. Soare, 8 grade, vânt de 13 km/ h.

[2] Cf. Friberg Greek Lexicon, 3.994, apud BW 10.

[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Tri/t63.html.

[4] Cf. Friberg Greek Lexicon, 3.997, apud BW 10.

Iubiții mei[1],

rugăciunea e timpul nostru cel adevărat. E timpul mărturisirii noastre smerite înaintea lui Dumnezeu. E timpul totalei deșertări înaintea Lui. E timpul binecuvântat al mărturisirii celei mai sincere și mai directe. Pentru că El nu așteptă de la noi fraze meșteșugite, ci așteaptă o sinceritate totală, brutală, sinceritatea sufletului, a vieții noastre, în care să Îi spunem Lui ce ne doare, ce ne lipsește, ce ne împlinește, ce ne trebuie. Așteaptă să vorbim cu El în cuvintele noastre, în cuvinte puține, în cuvinte adevărate.

Tocmai de aceea, dacă încerci să Îl minți, să-I spui una și să ai în inimă altceva, nu te rogi, ci păcătuiești. Păcătuiești și dacă te crezi Drept înaintea Lui și nu păcătos, dacă încerci să îți scuzi păcatele, dacă încerci să îți găsești merite închipuite. Căci nesinceritatea e închidere în sine, e egoism, pe când sinceritatea totală înaintea Lui, a Celui care este izvorul vieții noastre, e o întărire continuă întru slava Lui, pentru că slava Lui cea veșnică e viața noastră.

Și noi venim și ne rugăm cu pocăință, în mod smerit, în mod iubitor înaintea lui Dumnezeu, pentru că El e Viața noastră și noi nu putem trăi fără El. Și păcatele noastre sunt căderile noastre din iubirea Lui, din relația cu El, de aceea le și mărturisim cu căință, cu durere. Pentru că ele sunt rușinea, sunt decadența, sunt îndepărtarea noastră de El și nu „un bine”.

Din acest motiv, când fariseul din parabola zilei de azi [Lc. 18, 10-14] a început să vorbească despre el înaintea lui Dumnezeu, n-a început cu păcatele lui, cu ceea ce îi lipsește, cu ceea ce nu face, ci a început să își înșire micile lui osteneli bisericești. Și a început să vorbească despre ostenelile sale care nu îl făcuseră om smerit și bun, ci disprețuitor al altora. Pentru că Domnul a spus parabola aceasta pentru unii care se credeau Drepți, se credeau Sfinți înaintea Lui, dar îi disprețuiau pe ceilalți [Lc. 18, 9, BYZ]. Și cei vizați erau acolo, în fața Lui, erau mereu pe lângă El, Îi puneau întrebări, se prefăceau că au dileme, când ei n-aveau nimic de-a face cu viața sinceră, curată înaintea lui Dumnezeu.

Căci atunci când te interesează viața duhovnicească, te interesează în primul rând schimbările interioare reale din tine însuți. Și ca lucrurile să se schimbe în bine în ființa ta trebuie să începi și să continui neîncetat cu pocăința, cu rugăciunea smerită, cu dăruirea totală față de Dumnezeu și de oameni. Pentru că sufletul omului nu e o piatră, pe care să o atingi într-o zi cu dalta, să o sculptezi într-un anume fel și el să rămână așa pentru totdeauna, ci, dimpotrivă, sufletul are nevoie de o continuă modelare, de o continuă aprindere a lui de slava lui Dumnezeu, de o continuă curățire, căci orice oprire din urcuș înseamnă o abandonare a vieții cu Dumnezeu.

Și dacă viața, pentru tine, e o continuă expunere a lucrurilor tale exterioare, evidente, e semn că n-ai nimic de-a face cu viața cu Dumnezeu. Pentru că viața cu Dumnezeu e ceea ce nu se vede, e ceea ce nu se intuiește, până când tu nu vorbești în mod smerit despre viața ta cu Dumnezeu. Poți să treci de mii de ori pe lângă cineva și să nu vezi slava lui Dumnezeu în el și nici fapte de sfințenie. Dar când el se revelează pe sine însuși, când vorbește despre sine și când intri în adevărul vieții sale, atunci Îl vezi pe Dumnezeu în el și câte minuni a făcut El cu acest om al Lui. Pentru că viața duhovnicească, pe care o naște și o crește în noi Dumnezeu în relația noastră cu El, e tocmai tăcerea aceasta abisală pentru cei care văd doar cu ochii, pentru ca ea să fie văzută doar de cei care văd cu sufletul lor sfințit de Dumnezeu.

Dumnezeu ne vede în ascunsul nostru, în adâncul vieții noastre, și acolo vorbește cu noi și noi cu El. Și acolo se lucrează neîncetat rugăciunea ca dezgolire totală înaintea Lui, ca sinceritate totală față de El. Și noi, rugându-ne Lui, ne odihnim, ne curățim, ne luminăm, ne sfințim neîncetat, suntem învățați continuu voia Lui, pentru că ne recunoaștem ca cei mai păcătoși înaintea Lui. De aceea, vameșul din parabolă, nu e „mare” pentru că păcătuia – căci păcatul e cădere, e Iad –, ci e mare și paradigmatic pentru că își recunoaște în mod smerit păcătoșenia, starea lui interioară. Și când el strigă în inima lui: „Dumnezeu[le] [Ὁ Θεός], fii milostiv mie [ἱλάσθητί μοι], celui păcătos [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 18, 13, BYZ], el recunoaște cine este: un om păcătos, cu multe păcate, dar unul care nu consideră păcatele starea lui „reală”, „normală”. Așa după cum femeia hananea de duminica trecută nu considera starea de demonizare a fiicei sale drept „normalitatea” umană, ci o nefericire maximă. Pentru că demonizarea e începutul Iadului celui veșnic pentru noi, atâta timp cât ne lipim de demoni încă de acum prin păcatele noastre.

Când te nevoiești duhovnicești e normal să ai multe fapte bune, pentru că primești și multe daruri și harisme dumnezeiești de la Dumnezeu. Căci El e mereu cu tine și în tine prin slava Lui și te învață și te ajută și lucrează prin tine multe minuni dumnezeiești. Însă viața ta cu Dumnezeu nu te face un om egoist, un om disprețuitor, un om îngâmfat. Pentru că păcatele nu sunt însușirile omului duhovnicesc, ci ale celui păcătos, depărtat de Dumnezeu. Omul duhovnicesc simte, iubește, gândește, lucrează ca Dumnezeu, pentru că El îl luminează continuu ce să facă. Și cum Dumnezeu nu e nesimțitor, nu e disprețuitor, nu e indiferent față de oameni, față de viața reală a oamenilor, nici oamenii Lui nu sunt.

Și când Domnul ne vorbește parabolic despre cei ai Lui și despre potrivnicii Săi, El ne vorbește despre adevărata față a oamenilor, pentru ca noi să ne alegem viața pe care ne-o dorim. Să ne-o alegem în cunoștință de cauză. Și când îți alegi viața cu Dumnezeu, atunci nu te mai miri că ești neînțeles, că ești neiubit, că ești nevăzut de către alții, că nu ești admirat și apreciat.

Cum să fii iubit, dacă nu ești înțeles? Și cum să înțelegi pe cineva, dacă nu îl vezi duhovnicește? Și de ce nu îl vezi duhovnicește pe cel dumnezeiesc, ci îl consideri unul oarecare? Pentru că nu ești duhovnicesc, nu ești Sfântul lui Dumnezeu! Căci dacă ai fi Sfântul Lui, atunci l-ai iubi pe cel plin de sfințenie, pe cel plin de muncă, pe cel plin de nevoință și nu l-ai trece cu vederea. Ci ai învăța mereu de la el, ar fi prietenul tău, de el te-ai bucura mereu, de el ai vorbi mereu altora. Și ai vorbi altora cu bucurie multă despre el, pentru că îl înțelegi cu adevărat. Și îl înțelegi, pentru că îl vezi în adâncul lui. Și îl vezi, pentru că e aidoma ție, pentru că trăiește ca și tine întru slava Lui și pe el, cât și pe tine, te învață același Dumnezeu pe cele ale Sale.

De aceea, nu mai ceri să fii iubit de către toți, pentru că iubirea cere vedere de sine și vederea altora. Dacă oamenii nu se văd pe ei înșiși, pentru că sunt în păcate până peste ochi, cum să te mai vadă pe tine? Dar cel care se vede pe sine, îl vede și pe altul, pentru că recunoaște în el aceeași grijă constantă față de curăția sufletului. Și grija față de suflet se ține cu rugăciune neîncetată, cu virtute multă, cu sudoare multă. Orice faci peste zi și peste noapte pentru mântuirea ta se vede. Și se vede din cum reacționezi față de diverși oameni și în diverse împrejurări.

Așadar, iubiții mei, am intrat în linie dreaptă spre praznicul Învierii Domnului, pentru că azi am pășit în lumea Triodului. Am intrat în perioada de pregătire pentru întâlnirea cu Hristos Cel înviat, cu Hristos Cel pururea viu și Care ne face și pe noi vii. Și pe Hristos Care a învins moartea în umanitatea Sa și a înviat și e pururea viu îl simți numai când vorbești cu El în mod sincer, cu totul sincer, pentru că El te umple atunci de slava Lui, care te face viu duhovnicește. Dar dacă vii la Biserică ca să vorbești cu El, dar constați, în cele din urmă, că n-ai timp de atâta vorbă ca să vorbești cu El, te întorci acasă neîndreptat, adică neluminat de către El. Căci vorbăria cu alții și pierderea în visări la Slujbă te fac să n-ai timp de Dumnezeu și pleci mai rău decât ai venit. Fiindcă „tot cel care se înalță pe sine va fi smerit [πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται]” de Dumnezeu, pe când „cel care se smerește pe sine va fi înălțat [ὁ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται]” de către El [Lc. 18, 14, BYZ].

Și cum se înalță omul pe sine? Prin mințirea de sine! Printr-o bună părere de sine, când el stă cu mortul în casă, cu sufletul lui mort. Tocmai de aceea, când omul se smerește pe sine, când se recunoaște așa cum este, cu toate păcatele lui și îi cere lui Dumnezeu să îl ajute și să îl întărească în toată voia Sa, atunci el e înălțat de Dumnezeu, prin slava Lui, din starea lui păcătoasă, pentru ca să trăiască dumnezeiește pe pământ. Și de aceea vameșul s-a dus acasă îndreptat, s-a dus bucuros, s-a dus liniștit, pentru că Dumnezeu i-a vorbit lui în inimă, l-a miluit, în ciuda multelor lui păcate, pe când fariseul s-a oprit la sine, a vorbit cu sine, s-a admirat pe sine, și-a pierdut timpul rugăciunii și a plecat ca un om păcătos acasă, fără luminări și simțiri dumnezeiești.

Căci acesta e scopul venirii la Biserică: să pleci de aici plin de har, plin de bucurie, plin de gânduri bune, plin de sfințenie, după ce ai venit păcătos și fără multă îndrăzneală pentru lucrurile cele bune. Dar ca să pleci bine, ca să pleci cu gânduri și simțiri duhovnicești de la Biserică, trebuie să vorbești cu tot dinadinsul, să vorbești susținut, direct, din toată inima cu Dumnezeu, spunându-I Lui toată inima ta. Și vorbirea cu El se face în adâncul tău, fără să vadă nimeni, și tot acolo El îți răspunde imediat iubirii tale pentru El. Ca fiecare dintre noi să plecăm de aici bucuroși, pașnici, plini de smerenie și de înțelepciune, pentru că Dumnezeu e cu noi și în noi pururea. Amin!

---

[1] Începută la 9. 32, în zi de miercuri, 21 februarie 2024. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 8 km/ h.

Iubiții mei[1],

în capitolul al 25-lea de la Sfântul Matteos [Ματθαῖος][2], Evanghelia de azi [Mt. 25, 14-30] e pusă pedagogic între cele 10 fecioare (1-13) și Judecata de obște (31-46). Pentru că fecioarele sunt robii Lui, cei care au primit de la El talanții Săi, iar ceea ce faci toată ziua cu darurile primite de la Dumnezeu înseamnă pregătirea ta pentru a veni la Judecata Lui. Căci Domnul ne dăruie tuturor „averile Sale [τὰ ὑπάρχοντα Αὐτοῦ]” [Mt. 25, 14, BYZ]. Ne dăruie talanții Lui[3], adică daruri dumnezeiești, pentru ca noi să fim fecioarele Lui cele pline de curăție și de sfințenie.

În literalismul ei, în forma în care Domnul ne-a spus parabola de azi, înmulțirea talanților înseamnă o dobândă bancară. Cum rezultă din v. 27: „Așadar, trebuia [ca] tu să depui argintul Meu [τὸ ἀργύριόν Μου] schimbătorilor de bani/ bancherilor [τοῖς τραπεζίταις] și [când] am venit Eu [aș fi venit Eu] am luat [l-aș fi luat] pe al Meu [cu] dobândă [σὺν τόκῳ]”, cf. BYZ]. Cu alte cuvinte, în sensul prim, literal, e vorba de ceva exterior nouă, de o simplă depunere la bancă a argintului, pentru ca să iei dobânda lui peste câțiva ani de zile.

Numai că scopul parabolelor Domnului nu este literalismul, ci viața duhovnicească, interioară. Pentru că El spune una în fapt, dar dorește să înțelegem altceva. Căci El dorește să înțelegem perspectiva interioară a povestirilor Sale pedagogice. Fiindcă talanții pe care El ni-i dă nu sunt nici de argint și nici de aur și nici de platină, ci talanții Lui sunt darurile dumnezeiești pe care le lucrează în noi slava Sa ce veșnică. Căci El, la Botezul nostru sacramental, ne umple de slava Lui, pentru că ne face fiii Săi duhovnicești. Și noi, călăuziți mereu de slavă Lui, începem să creștem și să ne dezvoltăm interior într-un mod propriu. Și începem să înțelegem că suntem buni la sport sau la pictură sau la muzică sau la științe sau la vreun meșteșug sau la vreo ocupație anume. Și înțelegem că noi suntem buni la acel ceva, pentru că aceea e vocația noastră. E chemarea lui Dumnezeu pentru noi. Spre aceea ne cheamă El. Și pentru că simțim chemarea Lui spre acel ceva foarte personal, tocmai de aceea și noi ne dăruim toată silința pentru a fi tot mai buni în ceea ce facem.

Am simțit că pot să scriu și să citesc și să desenez și să cânt și să creez și să povestesc și să educ oamenii de foarte mic. Cărțile, imaginile, poveștile, creațiile artistice, pedagogia cea de multe feluri m-au atras de la început. La convertirea mea, la 12 ani, știam importanța cărții, a scrisului, a lucrului frumos, a muncii, a dăruirii continue, a prieteniei, a loialității față de un crez personal. Intrarea mea conștientă în Biserică, asumată, mi-a adus perspectiva fundamentală a slujirii lui Dumnezeu, a muzicii și a slujirii bisericești, a traducerilor teologice, a teologiei mari, abisale. Și toate darurile literare și artistice ale mele s-au contopit cu cele ale slujirii și ale vieții duhovnicești și teologice, făcând din mine o personalitate duhovnicească, teologică și artistică.

Pe scurt: aveam unele daruri de la Dumnezeu și am primit și altele, mult mai înalte decât primele, când am început slujirea mea bisericească. Căci le-am lucrat pe cele de la început, dar am fost deschis și sunt în continuu deschis spre voia Lui, pentru ca să îmi sporesc continuu darurile, capabilitățile, excelențele personale.

Darurile Lui în viața noastră sunt reale, sunt puterea noastră de creație și de împlinire personală. Sunt crezul nostru în viață. Dar darurile Lui nu cresc în mod inconștient în noi, ci prin participarea noastră totală la ele. Pentru că noi acceptăm că suntem buni la pictură, dar facem tot posibilul și să excelăm în domeniul creației picturale. Știm că avem o voce bună, dar o lucrăm zilnic și luăm lecții de muzică ce ne ajută să excelăm pe baza datelor noastre personale. Adică, nu constatăm doar darul avut, dar îl lăsăm inactiv în noi, ci constatăm cu bucurie multă darul Lui și îl lucrăm neîncetat în viața noastră.

Pentru că mulți pot scrie, pot traduce, pot picta, pot face sport de performanță, dar nu vor să și muncească zilnic pentru asta. Și dacă nu te umpli zilnic de bucuria împlinirii personale, nu-ți înmulțești talanții tăi, ci șomezi. Iar șomarea în creație și în viața duhovnicească înseamnă neîmplinire personală. Neîmplinire veșnică. Iar neîmplinirea aceasta e judecată aspru de Domnul, pentru că robul cel nevrednic [τὸν ἀχρεῖον δοῦλον] este aruncat întru întunericul cel mai din afară [εἰς τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον], în Iad, unde este plângerea și scrâșnirea dinților [ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων] [Mt. 25, 30, BYZ].

Talantul din parabola de azi este echivalentul uleiului din parabola celor 10 fecioare. Toate 10 erau fecioare [Mt. 25, 1], după cum toți cei 3 erau robii Săi [τοὺς Ἰδίους δούλους] [Mt. 25, 14, BYZ]. Însă 5 fecioare erau înțelepte [φρόνιμοι], pe când 5 erau nebune [μωραί][Mt. 25, 2, BYZ], după cum doi robi au făcut dobândă, pe când unul, nebunul, nu a făcut nimic cu talantul primit de la El [Mt. 25, 15-27].

Și de ce n-a făcut nimic cu ceea ce a primit de la El? Pentru că era rău și leneș [Mt. 25, 26]! Și răutatea la adresa lui Dumnezeu te face leneș, te face nelucrător. Dar când nu lucrezi, nu lucrezi împotriva ta. E în detrimentul tău faptul de a nu te împlini în viață.

Fecioarele nu erau nebune pentru că erau fecioare, ci erau nebune pentru că nu își strângeau ulei pentru lămpile lor [τὰς λαμπάδας αὐτῶν] [Mt. 25, 1, BYZ]. Pentru că și cel care nu a depus argintul pentru dobândă nu era unul care nu știa folosul înmulțirii banilor, ci nu i-a înmulțit pentru că era rău și leneș. Dar cum talantul, în teologia Domnului, nu e un obiect exterior, ci este darul interior primit de la Dumnezeu, tot la fel nici uleiul nu este ulei de candelă, ci este slava lui Dumnezeu care strălucește în noi de la Botez. Și dacă desconsideri talantul sau uleiul lui Dumnezeu, adică darul Lui și slava Lui, ești un om rău, un leneș, un nebun, pentru că nu îți vrei binele nici acum și nici veșnic.

Un om cu adevărat înțelept e un om care se pregătește continuu pentru veșnicia lui. El își înmulțește continuu darurile primite de la El, muncește zilnic pentru împlinirea sa, pentru că împlinirea sa e totuna cu sfințenia și cu mântuirea sa. Dacă ești medic și în același timp creștin, dacă ești avocat creștin, dacă ești profesor creștin, dacă ești comerciant creștin, dacă ești părinte creștin, dacă ești un om cu conștiință creștină, ești un om care te sfințești continuu prin ceea ce faci. Pentru că îți faci și slujba ta, care e chemarea ta de la Dumnezeu, dar trăiești și creștinește.

Căci asta e marea înțelegere a zilei de azi: reala ta chemare e reala ta împlinire. Când Dumnezeu îți dă un dar sau mai multe, El ți le dă pentru că știe că ai nevoie de ele în viața ta, dar, în același timp, pentru că prin ele te împlinești în viața ta, dar și veșnic. Însă, dacă tu știi că trebuie să te faci actor, dar te faci Preot, asta e o mare neascultare față de Dumnezeu, pentru că rolul tău e altul, e cel pe care îl știi, pe care îl simți. Tot la fel, dacă Dumnezeu te cheamă să te faci Monah, a te căsători înseamnă a nu face voia lui Dumnezeu. Pentru că El te atrage spre Monahism și tu nu vrei să accepți asta.

Eram student la Teologie, apoi am intrat la Master și la Doctorat și nu făceam studii teologice pentru ca să mă fac Preot, ci pentru ca să trăiesc teologic în viață. Însă, când au început chemările lui Dumnezeu pentru a primi Dumnezeiasca Preoție, chemările Lui cele tainice, interioare, deși eu nu îndrăzneam să gândesc acest lucru, atunci m-am cutremurat interior, dar m-am umplut și de o veselie nouă, dumnezeiască. Și cu cât mă împotriveam acestui lucru, cu atât ele erau mai explicite. De aceea am înțeles, că dacă nu aș accepta voia Lui de a mă face Preot, m-aș rata în mod fundamental în viața mea, chiar dacă aș rămâne cu alte daruri ale mele: cu cele literare și artistice. Pentru că cel mai mare dar al Lui era acela: la care simțeam că mă cheamă în mod abisal.

De aceea, poți avea multe daruri de la Dumnezeu și, totuși, chemarea Lui aparte să fie doar spre unul dintre ele. Însă, acela le cuprinde și pe celelalte și le lasă să se dezvolte. Pentru că eu, ca Preot, Îi slujesc lui Dumnezeu în mod tainic în slujirile mele zilnice, dar în același timp scriu, traduc, editez și public cărți, desenez, pictez, creez artă în diverse feluri. Dar toate celelalte daruri se unesc în jurul slujirii dumnezeiești, care e chemarea mea abisală și împlinirea mea.

Și se observă la mulți Sfinți Părinți acest lucru: că au avut chemarea lor bisericească fundamentală, dar și alte multe daruri pe lângă aceasta. Și cu toate ale lor au slujit lui Dumnezeu și oamenilor, împlinindu-se în tot ceea ce au făcut. Pentru că toate darurile lui Dumnezeu sunt spre folosul nostru și de obște, căci prin toate Îi slujim Lui.

Dar cum să Îi slujești Lui, dacă nu Îl iubești pe El? Și dacă El nu te învață să-i iubești pe toți oamenii, cum ai putea să iubești un om, măcar unul? Că vine 14 februarie și pe buzelor tuturor e dragostea, îndrăgostirea[4]. Dar îndrăgostirea nu e, în primul rând, un proces chimic în om[5], ci un eveniment sufletesc. Când omul se îndrăgostește, el intuiești ceva profund în celălalt. Și îndrăgostirea e o înțelegere interioară luminoasă, e o atingere a harului Său de noi, pentru că îl vedem pe celălalt nu exterior, ci interior nouă. De aceea, reala îndrăgostire de cineva e darul lui Dumnezeu, e darul Lui pentru noi, pentru ca să ne înțelegem pe noi înșine în relație cu o persoană pe care începem să o iubim și fără de care nu mai putem sta.

Tocmai de aceea, îndrăgostirea e un lucru aparte, e un lucru mare, e începutul dragostei noastre pentru persoana iubită. Și ea e, în primul rând, o unire sufletească, interioară, pentru că este plină de înțelegere și de dăruire și de dialog și de comuniune. Pentru că lucrurile de care avem nevoie sunt cele care ne aduc stabilitate interioară, intimitate, împlinire profundă. Și relația de iubire este această unire frumoasă, delicată a sufletelor noastre, prin care îmi înțeleg iubita tot mai mult, până când nu mai văd o altă viață în afara vieții cu ea. Comunicăm intens, ne scriem, ne facem daruri reciproce, ieșim împreună, ne cunoaștem tot mai mult, pentru că ne dorim tot mai mult să fim împreună. Și când ajungem să conștientizăm amândoi cât de bine ne simțim împreună și cât de multe lucruri putem facem împreună, atunci ne căsătorim civil și religios, ne asumăm un drum împreună în viață, pentru că fundamentul lui e dragostea reciprocă, sinceritatea, aspirațiile comune, slujirea lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a înmulți continuu darurile Sale. Și darurile Lui le înmulțim spre folosul nostru și al tuturor. O carte e pentru toți, la fel o Icoană sau un tablou. Dacă le-ai creat, ele devin bucurii comunitare. Și a dărui din darurile lui Dumnezeu date nouă înseamnă a dărui din iubirea Lui față de noi toți. Pentru că darurile Lui sunt iubire veșnică pentru noi, sunt împlinirea noastră reală, dacă noi ni le asumăm ca trăsături fundamentale ale vieții și ale personalității noastre. Pentru că atunci când spunem Scriitorul, spunem darul lui Dumnezeu de a scrie și de a povesti, dar și efortul continuu al omului care scrie și se dăruie. Fiindcă în darul Lui vezi bunătatea și iubirea Sa față de noi, dar și efortul nostru continuu, truda noastră smerită pentru a fi la înălțimea chemării Sale.

El ne cheamă la slujirea Lui în multe feluri, dar răspunsul nostru e pe măsura noastră. Pentru că El dă fiecăruia „după puterea sa [κατὰ τὴν ἰδίαν δύναμιν]” [Mt. 25, 12, BYZ] interioară și de creație. El ne dăruie pe cât știe că putem face. Dar ca să ajungem să înțelegem cât putem să facem, trebuie să lucrăm mult și bine, cu multă trudă, pentru a ajunge la excelență, la capodopere, la performanțe unice. Pentru că puterea creației stă în noi, întăriți fiind mereu de slava lui Dumnezeu, spre Care trebuie să ne deschidem permanent. Amin!

---

[1] Începută la 6. 40, în zi de miercuri, pe 7 februarie 2024. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. Mat. 10, 3, BYZ.

[3] A se vedea: https://en.wiktionary.org/wiki/τάλαντον.

[4] Cu referire la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_îndrăgostiților.

[5] Idem: https://www.forbes.ro/o-lectie-de-chimie-utila-diferenta-dintre-indragostire-si-iubire-153131.

Iubiții mei[1],

oamenii ne pot ispiti în chip și fel, ca să vadă ce credem, ce simțim, ce dorim noi, însă răspunsurile sunt la noi și nu la ei. Așa după cum Domnul era ispitit de învățații lui Israil, dar răspunsurile erau ale Sale. Și răspunsurile Sale erau adevărul, în comparație cu încercările prostești ale oamenilor de a-L face să păcătuiască.

De aceea, când un cunoscător al legii, un νομικός [nomicos] [Mt. 22, 35, BYZ], L-a întrebat pe Domnul, în mod pervers, care poruncă e mare [μεγάλη] în lege [Mt. 22, 36], Domnul nu i-a răspuns după inima lui, ci i-a spus adevărul cel mare. Și anume, că prima și marea poruncă [πρώτη καὶ μεγάλη ἐντολή][Mt. 22, 38, BYZ] a lui Dumnezeu e aceasta: „Vei iubi pe Domnul [Ἀγαπήσεις Κύριον], Dumnezeul tău [τὸν Θεόν σου], din toată inima ta [ἐν ὅλῃ καρδίᾳ σου] și din tot sufletul tău [καὶ ἐν ὅλῃ ψυχῇ σου] și din toată mintea ta [καὶ ἐν ὅλῃ τῇ διανοίᾳ σου]” [Mt. 22, 37, BYZ]. Pentru că Îl vei iubi pe El cu toată ființa ta, cu tot ceea ce ești tu.

Și de iubirea lui Dumnezeu ține a doua poruncă a Lui, care este asemenea primei [Mt. 22, 39, BYZ] în importanță. Și a doua Lui poruncă e aceasta: „Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți [Ἀγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν]” [Mt. 22, 39, BYZ]. Pentru că vei dori celorlalți ceea ce îți dorești și ție: să fie împliniți în toate, să fie bucuroși, să se mântuie.

Iar de iubirea de Dumnezeu și de aproapele, concluzionează Domnul în fața acestui ispititor, a acestui potrivnic, sunt spânzurate [κρέμανται] Legea și Profeții [ὁ Νόμος καὶ οἱ Προφῆται] [Mt. 22, 40, BYZ]. Pentru că, dacă iubirea ar fi lănțișorul de aur al vieții noastre, pe care l-am purta la gât, Legea și Profeții ar fi Crucea noastră de la gât. Pentru că Legea și Profeții sunt podoabele cele sfinte spânzurate de gâtul vieții noastre, pentru că iubirea lui Dumnezeu e în noi.

Și ispititorul dorise să afle un răspuns de care nu avea nevoie. El dorise să afle un răspuns care n-avea de-a face cu omul. Dorea o informație în sine, necontextualizată. Pe când Domnul îl duce în miezul realității umane și îi spune că întrebarea lui are de-a face cu el, cu ispititorul. Pentru că și el, ca toți oamenii, trebuie să Îl iubească pe Dumnezeu și pe aproapele său pentru ca să fie om. Și oamenii trebuie să pună întrebări care le fac bine, care le aduc un spor în viața lor, care îi îmbogățesc sufletește și nu să pună întrebări fără folos. Pentru că în viață nu ești deștept dacă ai întrebări inteligente, ci dacă ai o viață bună, curată, sfântă. Deșteptăciunea omului se vede în aceea că face din poruncile lui Dumnezeu propria sa viață. El a înțeles ce e bun de la Dumnezeu și trăiește binele ca pe propria sa realitate.

Dar dacă afli, afli și tot afli ce să faci, dar nu faci nimic din voia lui Dumnezeu, nu ești deștept, nu ești inteligent, nu îți vrei binele, pentru că trăiești în moartea păcatelor tale. Căci cel care se înțelepțește prin luminarea lui Dumnezeu, acela imediat și face ceea ce a înțeles, pentru că adevărata înțelegere este pentru a trăi potrivit ei.

Însă ispititorii Domnului, ca și ai noștri, nu vor să afle adevărul vieții noastre, ci vor să ne arate că le suntem inferiori. Nu vor să ne ajute prin întrebările lor, ci să ne facă să păcătuim cumva. Și întrebările invidioase, răutăcioase, chiar dacă sunt acoperite cu multe vorbe „blânde”, sunt pline de satanism, pentru că sunt împingeri ale noastre spre păcat. Și cel care te întreabă cu subînțeles sau îți descrie un anume lucru, tocmai pentru ca să te facă să păcătuiești, nu îți e prieten, ci potrivnic, pentru că îți vrea răul.

Însă, paradoxal, aproapele [τὸν πλησίον][Mt. 22, 39, BYZ] din porunca Domnului, nu e doar prietenul nostru, ci și dușmanul nostru. Când Dumnezeu ne vorbește despre aproapele nostru, ne vorbește despre tot omul. Pentru că tot omul e aproapele nostru. Și, de aceea, porunca lui Dumnezeu față de aproapele este universalistă, se referă la orice om din orice secol și din orice loc, nescoțând pe nimeni din cadrul ei. Fapt pentru care, orice om, oricât de păcătos și de altfel decât noi este aproapele nostru, pe care noi trebuie să îl iubim ca pe noi înșine. Adică să le dorim și lor ceea ce ne dorim și nouă.

Așa stând lucrurile, noi nu avem dușmani, ci doar prieteni. Noi, în mod real, avem o familie, oameni care ne iubesc, avem rude, prieteni, cunoscuți, dușmani, oameni care sunt indiferenți față de noi, oameni care nu ne cunosc nicidecum, dar raportarea noastră la toți aceștia trebuie să fie ca raportarea la niște prieteni. Fapt pentru care noi trebuie să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor și să îi iubim pe toți. Să îi iubim duhovnicește, adică cu iubirea pe care Dumnezeu o revarsă în noi neîncetat.

Din afară, perspectiva iubirii tuturor poate părea o utopie, o mințire de sine, o lipsă acută de realism, dar, din interiorul iubirii lui Dumnezeu, iubirea aproapelui e starea de a fi a creștinului. Pentru că iubirea lui Dumnezeu ne umple din belșug de iubirea de oameni. Slava lui Dumnezeu, care se coboară în noi neîncetat, ne face în stare să îi iubim pe oameni dumnezeiește, să îi iubim cu iubirea lui Dumnezeu, dorindu-le și lor toată fericirea și împlinirea pe care noi o trăim cu Dumnezeu. Pentru că iubirea lui Dumnezeu scoate din noi orice egoism, orice limitare la noi înșine a binelui, și dorim ca binele lui Dumnezeu, de care noi ne împărtășim, să fim binele și împlinirea veșnică a tuturor.

De aceea, Legea și Profeții nu ne duc la o lege impersonală, la o viață socială independentă, orgolioasă, ci ne duc la Dumnezeu și la relația veșnică cu El. Și cei care Îl iubesc pe Dumnezeu în mod real și au o relație continuă cu El, își înțeleg viața lor ca pe o comuniune cu întreaga lume, pentru că ei se roagă pentru toți și vor binele tuturor. Existența Bisericii lui Dumnezeu pe pământ e consecința iubirii Lui față de noi. Pentru că, prin Biserica Lui, El a vrut să extindă continuu iubirea Lui față de toți oamenii care cred în El și fac voia Lui.

Și Biserica îi încorporează continuu pe oameni, pe cei care cred în El și vor să trăiască cu El, pentru că, prin Tainele și Slujbele ei, Biserica îi naște, îi hrănește și îi desăvârșește continuu pe oameni prin adevărul și sfințenia Lui. Și noi, aici, în Biserica slavei Lui, ne rugăm pentru toți oamenii și vrem binele tuturor, în sensul ca toți să devină părtași Bisericii Lui. Pentru că rugăciunea și iubirea noastră nu e pentru ca oamenii să rămână așa cum sunt acum, în păcatele lor și în credințele lor greșite, ci pentru ca toți să ajungă la cugetul Bisericii, la nevoia reală de Dumnezeu și să devină creștini autentici prin convertire, Botez și viață creștină continuă.

Așa că porunca iubirii nu e o realitate abstractă, ci una foarte personală și concretă, pentru că de ea ține mântuirea noastră. Reala deschidere față de Dumnezeu ne umple de reala deschidere față de oameni și de întreaga existență. Și când îi iubești pe oameni nu vrei să îi minți, să îi furi, să îi minimalizezi, să îi omori, ci să îi ajuți cum poți, pentru ca ei să devină ei înșiși. Și când îi iubești pe oameni, iubești întreaga fire, iubești tot ceea ce a creat Dumnezeu, de aceea nu vrei răul niciunei viețuitoare, niciunei existențe. Pentru că și iarba și copacii și păsările și insectele și animalele și toate formele de relief au darul existenței lor de la Dumnezeu și noi spre toate trebuie să privim cu respect și cu înțelegere și cu bucurie.

Dacă ne place ca marea să fie curată, atunci nu trebuie să o poluăm. Dacă ne plac pădurile verzi și pline de răcoare, atunci nu trebuie să le defrișăm. Dacă ne place diversitatea viețuitoarelor de pe pământ, atunci să o respectăm și să o promovăm. Pentru că toate darurile lui Dumnezeu sunt pentru noi, pentru bucuria și împlinirea tuturor și nu pentru ca să ne omorâm unii pe alții cu bestialitate.

Conceptul de incluziune socială „se referă la respectarea statutului și a drepturilor tuturor oamenilor dintr-o societate”[2]. Pentru că toți au dreptul la viață socială. Dar ca să trăiești acest concept în viața ta, ca să îl faci din idee faptă, trebuie să te umpli de iubirea lui Dumnezeu, pentru ca să îi vezi pe toți oamenii capabili de unitate și de responsabilitate socială. Poți pune toate etniile și toate limbile la un loc, pentru că în inima ta te poți ruga pentru mântuirea tuturor. Și, când îi vezi pe toți aceștia, cei altfel decât tine, în diverse contexte, nu mai ai repulsie față de ei, pentru că tu ți-i asumi zilnic în viața și rugăciunea ta.

Tocmai de aceea, realele călătorii în lume sunt numai ale oamenilor duhovnicești, ale celor care își asumă toți oamenii și care nu duc o luptă interioară cu ei și cu locurile pe care le vizitează. Pentru că ei îi înțeleg din interior pe oameni și duhul locurilor pe care le străbat. Înțeleg cine sunt ei și de ce sunt cum sunt. Și când înțelegi realitatea oamenilor, atunci nu mai ai aversiune de ei și de locurile lor, ci compătimești cu ei, ești aproape de ei, te rogi pentru ei, fiindcă îi înțelegi și îi iubești și le crezi experiența de viață.

Iar întrebarea, iubiții mei, nu e cine e aproapele și cum să îl iubesc pe el, ci viața noastră cu Dumnezeu e cheia de înțelegere a aproapelui nostru. A-L iubi pe Dumnezeu tot mai mult înseamnă a mă umple de iubirea față de toți tot mai mult. Și iubirea față de toți e pe măsura conștientizării faptului că trebuie să mă mântui. Pentru că nevoia mea de mântuire e nevoia tuturor de mântuire. Și dacă eu am nevoie abisală de mântuire, atunci aceeași nevoie au toți oamenii, de aceea mă rog pentru toți și îi iubesc pe toți. Pentru că porunca Lui e viața noastră, e reala noastră existență și reala noastră existență e iubirea.

Nu certurile, nu ura, nu nesimțirea ne caracterizează, ci iubirea! Și pe măsura la cât iubim, pe atât și înțelegem. Și înțelegem voia lui Dumnezeu pe cât a devenit viața noastă zilnică, pe cât ne-am deschis față de toți oamenii. Căci noi trebuie să ne asumăm întreaga umanitate în viața și în rugăciunea noastră, dorind ca toți să se mântuie. Pentru că ceea ce le dorim altora, aceea ne dorim și nouă din plin. Amin!

---

[1] Începută la 6. 19, în zi de miercuri, pe 31 ianuarie 2024. Cer senin, – 5 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://www.britishcouncil.ro/programe/societate/incluziune-sociala.

Iubiții mei[1],

Sfântul Simeon Primitorul de Dumnezeu [ὁ Θεοδόχος][2] și Sfânta Profetesă [Προφήτιδα] Anna[3] L-au primit pe Domnul, pentru că au fost luminați dumnezeiește spre înțelegerea Lui. L-au întâmpinat cu bucurie mare și L-au primit în brațele lor și în inima lor, pentru că au înțeles cine este. Și așa facem și noi: îi primim în viața noastră pe cei pe care îi înțelegem și îi iubim, pentru că îi înțelegem tot mai mult. Dar ei L-au înțeles pe Domnul, pentru că aveau o viață sfântă și pentru că trăiau după luminările lui Dumnezeu în viața lor. Trăiau duhovnicește, trăiau învățați de Dumnezeu întru toate, de aceea au fost receptivi și au înțeles marele eveniment care se petrecea în viața lor: venirea la ei a lui Dumnezeu Cel întrupat pentru noi.

Și receptivitatea, imediata înțelegere a momentului, a omului din fața noastră, a voii lui Dumnezeu presupune un om smerit și atent și delicat și iubitor întru toate. Căci de aceea nu înțelegem oamenii lui Dumnezeu trimiși la noi: pentru că nu căutăm voia lui Dumnezeu cu noi. El ne trimite diverși oameni, cu diverse mesaje, pe parcursul întregii noastre vieți. Evenimente, cărți, oameni, cuvinte, înțelegeri, toate pentru ca noi să înțelegem voia Lui cu noi. Și unii le înțeleg imediat și cresc în mod minunat ascultând voia Lui, pe când alții nu sesizează niciun semn de la El, nicio minune, nicio chemare, pentru că nu sunt deschiși spre El.

Când plec la drum, într-o călătorie anume, mă las purtat de voia lui Dumnezeu cu mine. Mă las dus spre locuri și spre oameni și spre Biserici și spre cărți și spre tot feluri de întâlniri neașteptate, pentru că aștept voia lui Dumnezeu cu mine prin toate acestea. De aceea, orice călătorie a mea e o călătorie împreună cu Dumnezeu pentru a auzi glasul Lui, în mod minunat, peste tot unde mă duc. Și Dumnezeul mântuirii noastre mă călăuzește să întâlnesc acei oameni și acele lucruri și acele înțelegeri care îmi fac bine, care mă sporesc, care îmi lărgesc continuu vederea asupra lumii și a oamenilor. Și pentru acest motiv, călătoria mea este o cunoaștere teologică și duhovnicească, o cunoaștere de sine tot mai mare, o cunoaștere a oamenilor, a istoriei oamenilor, a mentalităților, a vieții cotidiene.

Dar pentru ca viața ta să fie o călătorie minunată continuă, una care te lărgește interior în mod minunat, trebuie să crezi că El e Cel care te călăuzește și te învață în fiecare clipă a vieții tale. Dumnezeu, ca centru al vieții tale, te învață peste tot cele ale Lui, dacă crezi că viața ta e o continuă școală de teologie, în care El, Dumnezeul tău, e Învățătorul inimii tale.

Înveți pe fiecare clipă cele ale Lui, dacă El este în respirația ta, în bătăile inimii tale, în inima ta, în adâncul sufletului și al trupului tău, ca Cel ce te umple de cunoașterea Lui. Și dacă pleci de la această certitudine și anume că El e centrul vieții tale, oriunde mergi și orice faci, El te va însoți, te va lumina, te va îndulci, te va smeri, te va bucura, te va întări, te va sfinți…Pentru că scopul vieții tale e tocmai acela de a te schimba continuu potrivit luminărilor Lui din viața ta, de a te înduhovnici, de a te îndumnezei neîncetat.

Și cel care crește mereu în curăție și în sfințenie, acela nu pune în prim-plan viața de aici, cu toate deliciile ei, ci Îl are pe Dumnezeu ca centru și izvor al vieții sale și a toată împlinirea. Pentru că cel care se schimbă mereu duhovnicește, acela nu mai e atras de trecător, ci de ceea ce e neschimbabil, de ceea ce e veșnic, de ceea ce ne împlinește în mod veșnic.

Călătoresc trupește sau online în diverse locuri ale lumii, aflu, văd, înțeleg, dar pentru că trec dincolo de ceea ce văd. Nu mă opresc la clădiri, opere de artă, mâncare, bani, distracții, ci văd ce se întâmplă după ce consumi toate acestea, după ce le înțelegi. Pentru că poți mânca trupește la restaurant, dar poți mânca și prin înțelegere, văzând cum se pregătește un anume fel de mâncare. Și mâncarea e ceea ce înțelegi din ea. E ceea ce rămâne în tine după mult timp de la consumarea ei. Este experiența ei. La fel e și cu cartea și cu arta și cu oamenii: ei rămân în tine în măsura în care i-ai înțeles. Pentru că, tot ceea ce n-am înțeles, ne-a rămas exterior.

– Și de aceea mulți nu cred în Dumnezeu?…

– Da! N-au făcut efortul abisal de a-L descoperi pe Dumnezeu în toate ale Sale și în ei înșiși, iar El le-a rămas exterior. Dar când nu Îl cauți pe Dumnezeu, nu te găsești nici pe tine însuți. Găsirea Lui înseamnă și găsirea ta. Pentru că El te-a făcut pentru Sine, pentru relația veșnică cu Sine. Și când îl descoperi pe El, îți descoperi și viața și împlinirea ta. Pentru că viața și împlinirea ta înseamnă slujirea lui Dumnezeu. Și când începi să Îi slujești lui Dumnezeu, atunci viața ta intră în normalitate, în normalitatea sa ontologică, pentru că omul a fost zidit de Dumnezeu ca să se împlinească numai în relația veșnică cu El.

Dar a-L căuta pe Dumnezeu e cel mai ușor și normal lucru din viața noastră, pentru că El e mereu aproape de gura și de inima noastră, de mintea noastă, de fiecare clipă a vieții noastre. Oriunde te uiți Îl vezi pe El și în orice aspirație a sufletului tău e El. Când dorim să ne fie bine, să fim iubiți, să fim înțeleși, să fim apreciați, să nu murim niciodată, să nu fim uitați niciodată, noi Îl dorim pe El și relația veșnică cu El. Când privim lumea Lui, Îl vedem pe El în tot ceea ce a făcut. De aceea ne îndrăgostim de ceea ce El a făcut și face și va face mereu pentru lumea Sa. Ne plac diminețile și înserările splendide, ne plac pădurile cu toate ale lor, ne plac parcurile care ne răcoresc și ne umbresc, ne plac ploaia și ninsoarea, toată frumusețea și toată sublimitatea lumii care ne taie respirația. Dar ne plac pentru că ele sunt vii și dăruite nouă de Dumnezeul Cel preaviu și preafrumos și preadelicat. Ne plac, pentru că ele au fost create de El tocmai cu acest scop: pentru ca să ne bucure, să ne înalțe, să ne odihnească, să ne ridice deasupra intereselor meschine.

Mergi pe drum și vezi copaci, ierburi, flori, tot felul de insecte, păsări și animale…care sunt preaplinul vieții de lângă noi. Viața este excedentară pe oriunde mergi. Viața te învață cu multul și nu cu puținul, pentru că tot ce e în jurul nostru e mult, e prea mult, depășește toate așteptările noastre. Dar acest mult, acest viu, acest frumos din jurul nostru e pentru ca și noi să fim plini de viață și de frumusețe și de creație. Ieși în întâmpinarea lumii, cu tot ceea ce este ea, pentru că vrei să o înțelegi și multul ei te copleșește. Dar te copleșește pentru că ea e vie și nu moartă. Și viul ei te învață să fii viu, să fii mereu viu, adică să cauți viața duhovnicească, viața cu Dumnezeu, care e viața veșnic vie.

De aceea, iubiții mei, când întâmpinăm oameni, când îi primim în viața noastră, îi primim și pentru ei, dar și pentru noi. Îi primim pentru folosul lor, dar, mai întâi, pentru folosul nostru duhovnicesc. Pentru că noi creștem mereu în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Și relația are dăruire și primire, primire și dăruire continue, pentru că înseamnă întâlnire reală. Și când îl întâmpini pe cineva, atunci îl întâlnești în mod real. Pentru că vezi cum e și cum se manifestă în relație, cum se impune în viața ta și cum rămâne în memoria ta. Și cel care rămâne în noi devine al nostru și vorbim despre el din noi înșine, pentru că îl cunoaștem întru ale sale.

La fel vorbim și despre Dumnezeul nostru: ca despre Cel pe care Îl cunoaștem din noi înșine, din viața continuă cu El. Și Îl cunoaștem din noi înșine, pentru că e mereu cu noi. Și amănuntele vieții cu El sunt viața noastră cu El, viața noastră duhovnicească. Și aceste amănunte sfinte ale vieții cu El sunt împlinirea noastră, care ne desparte tot mai mult de istorie și ne face ai veșniciei cu El. Pentru că numai împlinirea în viața cu El ne înveșnicește cu adevărat. Amin!

---

[1] Începută la 6. 24, în zi de luni, pe 29 ianuarie 2024. Cer înnorat, – 1 grad, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1999/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/2000/sxsaintinfo.aspx.

Iubiții mei[1],

în societatea noastră, învățată tot mai mult cu derizoriul, cu banalitățile, cu divertismentul ieftin, a vorbi despre teologie și sfințenie înseamnă a vorbi despre lucruri grele, obositoare, care te fac să caști. Pentru că ne hrănim cu știri, idei și imagini mici, neapropiindu-ne de ideile și de imaginile tari, de cele care ne hrănesc duhovnicește. Și ideile tari sunt cărțile teologice, iar imaginile tari sunt Sfintele Icoane ale Bisericii. Și ca să existe cărți și imagini tari, duhovnicești, trebuie să existe Sfinți. Adică oameni care și-au asumat în toată viața lor relația reală cu Dumnezeu și au crescut neîncetat în sfințenia Lui.

Sfântul Grigorios Teologul a scris predici, dar și poeme. A scris o Dumnezeiască Liturghie, ca și Sfântul Vasilios cel Mare, dar și rugăciuni de exorcizare[2], ca și Sfântul Ioannis Hrisostomos. Am tradus cu pace și cu bucurie Dumnezeiasca sa Liturghie[3], care e în PG 36, col. 699-734[4], și care e scrisă cu referire la Hristos Domnul și nu la Dumnezeu Tatăl ca Liturghiile Sfinților Vasilios și Ioannis. Și în toată teologia lui se vede grija cea mare pentru adevărul lui Dumnezeu, pentru revelarea lui Dumnezeu în viața noastră, pentru curăție și sfințenie.

Traducând comentariul Sfântului Vasilios cel Mare la Sfântul Profet Isaias, Părintele Alexandru Mihăilă constată că el citea Vechiul Testament prin Noul Testament, că îl citea hristologic[5]. Toți cei trei Sfinți Ierarhi astăzi pomeniți au făcut același lucru: L-au văzut profețit pe Hristos Domnul peste tot în paginile Vechiului Testament, pentru că au înțeles în mod mistic textul Sfintei Scripturi. Și pentru ca să îl înțelegi mistic trebuie să îl citești duhovnicește. Adică luminat de Dumnezeu la fiecare pagină scripturală. Și ca să fii luminat de Dumnezeu trebuie să trăiești tot timpul cu El, fiind umplut din destul de slava Lui, dar și să te nevoiești zilnic să înțelegi cuvintele Sale. Pentru că nevoința traducerii și a citirii e unită cu rugăciunea și cu luminarea lui Dumnezeu pentru ca să traduci și să comentezi Dumnezeiasca Scriptură a Bisericii.

Sfântul Ioannis Hrisostomos, Părintele nostru, la ale cărui Sfinte Moaște din casa mea mă închin cu evlavie și cu multă bucurie întotdeauna, a comentat Dumnezeiasca Scriptură cu multă nevoință sfântă, care mă inspiră și mă însuflețește în tot ceea ce scriu. Pentru că a vrut să se umple de adevărul lui Dumnezeu, dar și să îl dăruie întregii Biserici. Pentru că Biserica stă în adevărul lui Dumnezeu ca în propria ei viață, pentru că viața Bisericii e voia Lui. Și noi trebuie să ne umplem de voia Lui, citind-o din cărțile Bisericii, pentru ca să avem viață în noi din belșug.

Praznicul de azi e unul al unității, al frățietății, al păcii. Sfântul Ioannis Mavropus [Ἰωάννης ὁ Μαυρόπους], Mitropolitul Evhaitelor [ὁ Μητροπολίτης Εὐχαΐτων], i-a văzut împreună pe cei 3 Sfinți Ierarhi într-o vedenie a sa și i-au cerut ca ei să fie pomeniți împreună, într-o anume zi, pentru ca să nu mai existe dispute pe seama întâietății lor[6]. De aceea, atunci când avem dispute teologice, noi trebuie să ne întoarcem la Sfinții lui Dumnezeu, la cei care sunt împreună întru Împărăția Sa, ca să învățăm că teologia este unitară, este organică vieții Bisericii și ea se scrie și se înțelege în Biserică. Disputele teologice trebuie să se sfârșească în armonie, în frățietatea eclesială. Pentru că atunci când cauți adevărul lui Dumnezeu, îl cauți în Biserică și cu întreaga Biserică și nu pentru ca să te distanțezi interior de Biserică și să te lupți cu ea.

După ce a avut vedenia sa cea dumnezeiască, Sfântul Ioannis Mavropus a stabilit praznicul de azi, de la 30 ianuarie, ca praznic comun al celor 3 Sfinți Ierarhi, și le-a scris și Slujba comună[7]. Pentru că orice Sfânt este pomenit liturgic, adică cu Slujba lui bisericească. Dar ca să existe Slujba lui, trebuie să existe și cel care o scrie. Și care o scrie pentru că aprofundează viața Sfântului și se intimizează cu el duhovnicește. Tot la fel, Icoana Sfântului are nevoie de iconarul ei. Și cel care o pictează, acela se apropie duhovnicește de Sfântul lui Dumnezeu și îi transfigurează chipul, plecând de la realitatea lui istorică.

Tocmai de aceea, Biserica păstrează totul despre Sfinții ei. Păstrează amănunte despre fizionomia lor, despre viața lor, opera lor, lucruri ale lor, Sfintelor lor Moaște, Sfintele lor Icoane. Și le păstrează, pentru că ele ne întăresc în credința și în viața noastră bisericească.

În Paraclisul Catedralei Naționale există Sfinte Moaște ale Sfântului Ioannis Hrisostomos[8], în Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași există Sfinte Moaște ale Sfântului Vasilios cel Mare[9], în Biserica Adormirea Maicii Domnului-Militari I există Sfinte Moaște ale Sfântului Grigorios Teologul din anul 2016[10]. Și oriunde există Sfinte Moaște ale Sfinților, există și evlavia la ele, există cinstirea lor cu credință. Pentru că noi, cei credincioși, ne apropiem de Sfintele Moaște ale Sfinților pentru ca să ne rugăm lor, pentru că știm că ei sunt în cer și ne aud rugăciunile noastre în mod duhovnicesc. Pentru că, prin slava Lui, noi comunicăm cu Sfinții și Sfinții cu noi, fiind unii cu alții în mod neîncetat.

Când Sfintele Moaște ale Sfântului Ioannis Hrisostomos, Patriarhul Constantinopolului, au fost aduse din exil și puse pe tronul său patriarhal, el a rostit cu glas tare: „Pace tuturor [Εἰρήνη πᾶσι]!”. Pentru că toți avem nevoie de pacea lui Dumnezeu în viața noastră. Și pomenirea acestei minuni negrăite se face anual în ziua de 27 ianuarie[11], ea petrecându-se în anul 438 la Constantinopol[12]. Pentru că Sfintele sale Moaște au fost aduse la Constantinopol la 31 de ani de la adormirea sa, care s-a petrecut în ziua de 14 septembrie 407[13].

Sfântul Ioannis Hrisostomos s-a născut în 347 în Antiohia, la 34 de ani, în 381, a fost hirotonit Diacon, fiind hirotonit Preot la 40 de ani, pentru ca pe 15 decembrie 397 să fie hirotonit Patriarh al Constantinopolului. Avea 50 de ani[14]! Iar pomenirea hirotoniei sale ca Patriarh se face în fiecare an pe 15 decembrie[15]. Și va adormi la vârsta de 60 de ani, rămânându-ne de la el circa 804 predici[16]. Și ceea ce rămâne din opera cuiva nu e toată opera lui, ci o parte din ea! De aceea, când îi citim pe Sfinții lui Dumnezeu trebuie să avem această conștiință: că nu avem toată opera lor, ci ceea ce a ajuns până la noi. Iar ceea ce sunt ei acum, în Împărăția lui Dumnezeu, este indescriptibil. Pentru că creșterea lor în teologie și în sfințenie e continuă și veșnică.

Sfântul Vasilios cel Mare s-a născut în Chesaria Cappadociei în 330, a adormit în aceeași localitate pe 31 decembrie 378 și a fost înmormântat tot acolo pe 1 ianuarie 379[17]. Avea 48 de ani! Iar noi îl pomenim pe 1 ianuarie în ziua înmormântării sale. Înainte de a fi creștin a fost Profesor de Retorică, Filosofie, Astronomie, Geometrie și Medicină la Atena. În 356 a devenit creștin, adică s-a botezat la vârsta de 26 de ani, la 32 de ani a fost hirotonit Preot, iar la vârsta de 40 de ani, în anul 370, a fost hirotonit Episcop al Chesariei, în ciuda împotrivirii ereticilor arieni[18].

Sfântul Grigorios Teologul, potrivit Marelui sinaxar grecesc, a trăit 60 de ani: între 330-390[19]. S-a botezat după vârsta de 30 de ani[20], Sfântul Vasilios cel Mare, prietenul său, îl hirotonește Episcop[21], devine Patriarh al Constantinopolului în 380, adică la vârsta de 50 de ani. În al 2-lea său an de patriarhat, Sfântul Grigorios convoacă Sinodul al II-lea Ecumenic[22]. Adoarme pe 25 ianuarie 390[23], Biserica pomenindu-l în ziua sa de adormire: pe 25 ianuarie[24].

„În 431, la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efesos, Sfântul Grigorios e citat ca o mare autoritate teologică, pe când în 451, la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, Sfântul Grigorios este numit «Grigorios Teologul» și devine «cel mai frecvent publicat scriitor din tradiția manuscriptică bizantină»[25]”[26]. Pentru că Biserica, în timp, recunoaște marea teologie a unui Sfânt și o pune în valoare. Căci teologia Sfinților e teologia Bisericii și teologia Bisericii e teologia lui Dumnezeu revelată în Sfinții Lui. Și când îi cinstești pe Sfinții Lui, cinstești cu mărime de suflet adevărul propovăduit de ei, adevărul mântuirii noastre.

În 361, de praznicul Nașterii Domnului, Sfântul Grigorios e hirotonit Preot de către tatăl său. Avea vârsta de 31 de ani[27]. Atât el, cât și ceilalți doi Sfinți Ierarhi pomeniți astăzi, și-au trăit viața cu o intensitate maximă și au scris și au slujit și au muncit enorm pentru Biserica lui Dumnezeu. În așa fel încât viața și opera lor nu au contat numai pentru secolele când ei au trăit, pentru secolele al 4-lea și al 5-lea, ci pentru întreaga istorie a Bisericii. Pentru că ei s-au arătat oameni ai adevărului prin tot ceea ce au făcut. Oameni ai adevărului lui Dumnezeu.

Și când cauți adevărul lui Dumnezeu toată viața ta, când îl sintetizezi în operele tale și îl dărui posterității, tu dărui lumina lui Dumnezeu întregii umanități. Pentru că dărui din ceea ce ai primit de la Dumnezeu. Dărui din revărsările Lui de înțelepciune în viața ta, având conștiința că adevărul lui Dumnezeu e cel care ne mântuie pe noi.

Și astăzi, iubiții mei, când îi pomenim pe cei 3 Sfinți Teologi ai Bisericii, noi pomenim cu multă evlavie revelarea lui Dumnezeu în vieților oameni. Pentru că Teologii sunt bisericile cele raționale ale Dumnezeu, gurile mereu vorbitoare ale Lui, tocmai pentru că Dumnezeu Se revelează pe Sine celor care Îl iubesc pe El. Ca să existe Biserica de oameni și cea de zid, trebuie să existe biserica rațională a teologiei, adică Teologul Bisericii. Pentru că cel care naște întru adevăr poporul lui Dumnezeu e cel care îl învață adevărul și îl hrănește mereu cu adevărul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, nu e de ajuns Slujba, nu e de ajuns o predică din când în când, ci e nevoie de predici multe, dese, despre multe lucruri teologice, pentru că oamenii Bisericii trebuie să știe adevărul lui Dumnezeu cel cu multe detalii. Și adevărul Bisericii e cel care te smerește, te curățește, te luminează, te înfrumusețează, te sfințește. Pentru că adevărul Bisericii te mântuie și nu minciuna, nu contrafacerea, nu poveștile fără consistență.

Nu m-ați auzit pe mine iar și iar vorbind despre conștiința eclesială și despre delicatețea dumnezeiască și despre cunoașterea duhovnicească a teologiei Bisericii? Nu m-ați auzit vorbind despre faptul că extremismul teologic nu ne ajută și nu are nimic de-a face cu evlavia Bisericii, pentru că toate se fac cu cuviință și cu delicatețe și cu luminare dumnezeiască în viața Bisericii?

Și m-ați auzit, pentru că eu pledez mereu pentru asceza zilnică, pentru nevoința zilnică, duhovnicească, pentru aceea care ne sfințește și nu pentru guralivitate. Gura multă, plimbarea multă și statul mult nu au de-a face cu viața Bisericii, ci cu această viață a Bisericii are de-a face asceza zilnică, rugăciunea zilnică, scrisul și tradusul zilnic, editarea continuă de carte, ajutorarea semenilor întru toate. Pentru că Sfinții noștri Părinți, astăzi pomeniți, nu sunt Sfinți pentru că s-au plimbat și au făcut Școli multe și au fost Ierarhi, ci pentru că în tot ceea ce au făcut, au fost creștini autentici. Și creștini autentici trebuie să fim și noi, oriunde mergem și orice facem, pentru că viața cu Dumnezeu e autenticitatea noastră.

– Și ce înseamnă a fi autentic?

– Înseamnă a fi conform cu adevărul, cu adevărul lui Dumnezeu! Înseamnă să conținem poruncile Lui, adică adevărul Lui. Pentru că poruncile Lui ne fac ca El, ne fac să fim plini de frumusețea și de prospețimea Lui. Și când suntem plini de autenticitate teologică, atunci suntem izvoare vii de viață creștină. Pentru că teologia izvorăște din viața cu Dumnezeu și nu dintr-o viață oarecare.

Cei 3 Sfinți Teologi astăzi pomeniți au înglobat multă cunoaștere plurală. Știau știință, știau cultură, știau filosofie, știau cum trăiește lumea din vremea lor, dar erau izvoare vii ale teologiei Bisericii. Și vorbeau cu putere lumii lor, pentru că o cunoșteau din interior. Ar fi fost ultraspecializați și ultratehnologizați dacă ar fi trăit astăzi, pentru că ei erau oamenii surselor, ai cărților, ai manuscriselor, ai adevărului. Ar fi scris și ar fi vorbit online zilnic, cu putere, pentru că ar fi conștientizat că onlineul este amvonul întregii lumi, amvonul de la care se predică cel mai bine și mai direct adevărul lui Dumnezeu. Și ar fi vorbit și ar fi scris cu delicatețe și cu pace, pentru că și-ar fi asumat în mod abisal cunoașterea cea de multe feluri a lumii.

Care e mesajul lor pentru noi? Să punem toate la un loc, într-o singură inimă, și să vorbim spre mântuirea tuturor! Pentru că toată cunoașterea pe care o strângem, cea din multe surse, e lumina de care are nevoie o întreagă lume. Noi ne hrănim cu această lumină a cunoașterii lui Dumnezeu. Noi avem nevoie cu toții de adevărul Lui. Și adevărul Lui e cel care ne mântuie. Amin!

---

[1] Începută la 8. 45, în zi de vineri, pe 26 ianuarie 2024. Soare, un grad, vânt de 13 km/ h.

[2] Viețile Sfinților, vol. 1, alcătuite, cu harul lui Dumnezeu și cu ajutorul Maicii Domnului, al Sfinților și al Îngerilor Lui, de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2018, p. 248.

[3] Idem, p. 373-402.

[4] Idem, p. 372.

[5] Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la cartea Profetului Isaia, trad. din lb. gr., introd. și note de Alexandru Mihăilă, în col. PSB, vol. 2, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 10.

[6] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx.

[7] Ibidem.

[8] Cf. https://catedrala-nationala.ro/despre-paraclis/.

[9] Cf. https://sfintiitreiierarhi.mmb.ro/moastele-sfantului-ierarh-vasile-cel-mare.

[10] Cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/racla-noua-pentru-moastele-sfantului-grigorie-teologul-la-o-parohie-din-capitala-186989.html.

[11] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1912/sxsaintinfo.aspx.

[12] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/John_Chrysostom.

[13] Ibidem.

[14] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1168/sxsaintinfo.aspx.

[15] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1458/sxsaintinfo.aspx.

[16] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1168/sxsaintinfo.aspx.

[17] Stelianos Papadopoulos, Viața Sfântului Vasile cel Mare, trad. de Diac. Cornel Coman, Ed. Bizantină, București, 2003, p. 331-332.

[18] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1584/sxsaintinfo.aspx.

[19] Viețile Sfinților, vol. 1, op. cit., p. 113.

[20] Idem, p. 115.

[21] Idem, p. 116.

[22] Idem, p. 118.

[23] Idem, p. 119.

[24] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1881/sxsaintinfo.aspx.

[25] John A. McGuckin, St Gregory of Nazianzus. An Intellectual Biography, Pub. St Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 2001, p. xi.

[26] Viețile Sfinților, vol. 1, op. cit., p. 124.

[27] Idem, p. 129-130.

Iubiții mei[1],

Nunta se face între intimi, între prieteni. Îi inviți la Nuntă pe cei care te cunosc, pe cei ai tăi, pe cei cu care ești prieten și vrei să te bucuri. Prietenii mirelui și prietenii miresei vin alături de familie și de rudenii la Nuntă, pentru că Nunta este prilejul de bucurie prin excelență al tuturor. La polul opus Nunții, Înmormântarea este ziua în care prietenii tăi vin, alături de familia și de rudeniile tale, ca să se roage pentru tine și să te însoțească pe drumul spre mormânt. Pentru că cei care s-au bucurat cu tine la Nunta ta și mai apoi în viață, vin să se roage pentru tine la Înmormântarea ta, pentru că de-a lungul vieții ați fost împreună, v-ați cunoscut profund, ați împărțit durerile și bucuriile împreună.

Marile momente în viață presupun intimitate, prietenie, pentru că le trăiești cu cei care te iubesc, te respectă, te susțin. Le trăiești împreună cu ei, pentru că ei te cunosc și tu îi cunoști și vă bucurați unii de alții. Dar când nu există intimitate, prietenie, bucurie reciprocă, Nunțile au tăceri mormântale, au gesturi ipocrite, sunt întâlniri forțate, neserioase, iar Înmormântările sunt festivități fals lăcrimoase și lipsite de rugăciune. Pentru că la Nuntă trebuie să te bucuri în mod real de cei doi ca să participi la ea cu toată inima, după cum Înmormântarea e durere și plâns reale pentru cel care pleacă dintre noi, pentru că este prietenul nostru de-o viață. Dar, cel mai adesea, noi ne luăm fețe ipocrite și la Botez și la Nuntă și la Înmormântare, ne arătăm ba ultrafericiți, ba ultratriști, dar nu convingem pe nimeni că ne leagă ceva de cei de față. Toată lumea se preface, toată lumea joacă teatru, dar teatrul acesta ieftin ne îmbolnăvește și nu ne împlinește. Și nu ne împlinește, pentru că nu avem sentimente reale față de cei la care venim.

Însă, Domnul, în Evanghelia de azi [Mt. 22, 1-14], ne vorbește despre seriozitatea absolută a intimității, despre reala intimitate cu El și cu oamenii. Căci Dumnezeu face „nunți Fiului Său [γάμους τῷ Υἱῷ Αὐτοῦ]” [Mt. 22, 2, BYZ], pentru că fiecare dintre noi ne unim în mod mistic cu Domnul nostru prin Botez și prin împărtășirea cu El și prin toată viața noastră de credință.

Începutul vieții noastre creștine, Botezul sacramental, este începutul intimității noastre cu Dumnezeu. Pentru că de atunci El ne cunoaște pe noi din interiorul nostru, prin faptul că L-am acceptat în noi, și noi la fel pe El. Și creșterea continuă în intimitatea cu Dumnezeu este iubirea noastră pentru El. Pentru că iubirea noastră pentru Dumnezeu se naște și crește din cunoașterea reală, intimă a Lui, din cunoașterea Lui din noi înșine, din viața noastră continuă cu El.

Dumnezeu Se sălășluiește în noi prin slava Lui, în Sfântul Botez pe care îl primim în pruncie, și ne învață pe noi să Îl ascultăm, să Îl urmăm și să Îl iubim pe El. Și din intimitatea reală cu El, cu Dumnezeul nostru, noi învățăm să avem intimitate reală și cu părinții, bunicii, prietenii, viitoarea noastră soție sau viitorul nostru soț. Căci înțelegem că așa cum suntem cu Dumnezeu, cum ne simțim de bine cu El, așa vrem să fim cu toți. Și reala prietenie cu oamenii are la bază intimitatea abisală, absolută, cu Dumnezeu. Pentru că El ne învață să fim buni, atenți, delicați, voioși, binevoitori cu oamenii și, prin sinceritate și loialitate, să ne construim relațiile de prietenie cu ei.

Dar dacă amesteci patimile tale în prietenia și în iubirea cu cineva, atunci distrugi pas cu pas prietenia și iubirea ta. Pentru că treci de la prietenia dezinteresată, sinceră, loială, la invidie, la răutate, la oportunism, la trivialitate. Căci reala prietenie are conștiință, o conștiință înaltă și cuceritoare și nu e o continuă spionare, minimalizare, invidiere a celuilalt. Reala prietenie e o școală a intimității, a bucuriei, a înțelepciunii, a excelenței. Dacă ai prieteni mari, cu proiecte mari de viață, ai surse de inspirație reale în viața ta. Pentru că prietenii sunt experiențe reale, vii, autentice, binevoitoare, care ți se dăruie mereu, pentru că tu ești cu totul al lor.

Și de la cine poți învăța această sinceritate absolută, această continuă dăruire, acest continuu atașament față de cineva, dacă nu de la Dumnezeu? Pentru că El te învață, din reala intimitate cu El, că numai sinceritatea, numai dăruirea continuă, numai loialitatea abisală te împlinesc. Pe când patimile, amestecate în prietenie, te distrug interior și te arată o canalie, un om care nu merită respect. Pentru că tu ești în stare să îți vinzi prietenul și să uiți tot binele pe care l-ai trăit cu el.

– Cine este omul „neîmbrăcat [cu] haina nunții [οὐκ ἐνδεδυμένον ἔνδυμα γάμου]” [Mt. 22, 11, BYZ]?

– E omul botezat în pruncie în Biserica lui Dumnezeu, dar care nu s-a îmbrăcat mereu în slava lui Dumnezeu, ci în patimi de rușine. E cel care n-a trăit ca un creștin, ci a trăit ca un păgân toată viața lui, deși el a fost botezat creștinește. Și, când moare, nu poate intra la Nunta lui Dumnezeu, adică în Împărăția bucuriei Sale celei veșnice, ci este aruncat în întunericul cel mai dinafară, în Iad, unde este plângerea și scrâșnirea dinților [Mt. 22, 13, BYZ]. Și nu poate intra în bucuria Lui, pentru că nu e plin de bucuria Lui, de curăția Lui, de slava Lui cea dumnezeiască.

Pentru că viața noastră, de acum, e pentru a ne înveșmânta mereu întru slava Lui. Toate virtuțile dumnezeiești ne umplu pe noi de slava Lui. De aceea, virtuțile dumnezeiești ale vieții creștine sunt veșmântul, sunt haina noastră de Nuntă și cu ea trebuie să fim îmbrăcați tot timpul. Tocmai de aceea, viața de acum e viață duhovnicească, e viață plină de slava lui Dumnezeu, pentru că viața noastră e o viață bisericească. În centrul vieții noastre e Biserica lui Dumnezeu și nu banca, nu restaurantul, nu locul nostru de muncă. Noi de aici, de la Biserică, ne luăm viața noastră, pentru că aici e izvorul vieții noastre. Și izvorul vieții noastre e slava lui Dumnezeu, pe care El ne-o dăruie prin toată slujirea Bisericii și prin toată viața noastră creștină.

De aceea, Domnul vorbește de nunțile noastre cu El, pentru că El are o relație reală cu fiecare dintre noi. Și toți fiii Nunții, adică toți creștinii Împărăției, trăiesc în Biserica Lui și aici se curățesc, se luminează și se sfințesc neîncetat, pentru ca, prin moarte, ca printr-o ușă veselă, să intre în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu, dimpreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Viața noastră bisericească e o viață de continuă veselie dumnezeiască și de împlinire sfântă și ea se va continua veșnic întru Împărăția Lui. Pentru că aici, în Biserica Lui, noi suntem bucurați de slava lui Dumnezeu, de cea care e lumina veșnică, bucuria neîncetată și hrana noastră cea dumnezeiască întru Împărăția Sa.

– Este Dumnezeu disprețuitor față de unii și prieten cu alții?

– Nu, ci El este iubitor și prieten față de toți, dorind mântuirea tuturor! Pentru că El îi primește și pe cei răi și pe cei buni [πονηρούς τε καὶ ἀγαθούς] în Biserica Lui [Mt. 22, 10, BYZ] ca toți să se facă buni. El nu e invidios pe mântuirea noastră și nici nu pune cuiva vreo piedică pentru ca să nu se mântuie, ci, dimpotrivă, Dumnezeu îl ajută pe fiecare om în parte ca să Îl cunoască și să Îl urmeze pe El, dar nu forțează pe nimeni să Îl asculte. Și tocmai de aceea primim dovezi peste dovezi ale milei și ale atenției Sale față de noi în toată viața noastră, dar deciziile pe care le luăm sunt ale noastre. Fapt pentru care, la Judecata Lui, nu vom putea spune că ne-a forțat cineva să păcătuim, pentru că am păcătuit fiindcă am vrut să păcătuim. Zilele noastre de lene, de nesimțire, de păcătuire constantă sunt ale noastre, chiar dacă prietenii noștri în cele rele ne-au împins la rău în mod constant. Ei ne-au împins, dar noi am acceptat să păcătuim! Și pentru aceasta, noi suntem vinovați pentru ce am făcut și nu cei care ne-au sfătuit la rău.

Însă Dumnezeiasca Mărturisire sau Spovedanie e întâlnirea noastră de taină cu Dumnezeu, unde noi Îi spunem toate ale noastre și El ni le iartă, dar, mai mult decât atât, ne reîmbracă în veșmântul de Nuntă. Căci fără iertarea Lui constantă, noi nu am avea nicio șansă să ne ridicăm din păcatele noastre și să trăim creștinește. Dar, prin iertarea Lui cea dumnezeiască, noi iar și iar ne ridicăm din moarte, înviem, suntem îmbrăcați în veșmântul nemuririi și trăim dumnezeiește pe pământ, pentru că El ne pregătește pentru viața cea veșnică cu El. Și continua noastră pregătire pentru Nunta cea veșnică e viața noastră cea bisericească.

De aceea, pentru noi nu sănătatea goală, lipsită de slava lui Dumnezeu, e comoara noastră, ci comoara noastră e viața noastră bisericească, e viața noastră cu Dumnezeu. Pentru că viața cu Dumnezeu te duce în Împărăția Sa, pe când viața fără El te coboară în Iadul cel veșnic.

Așadar, iubiții mei, Nunta Lui e reală și veșnică și pe ea am început să o trăim odată cu Botezul nostru. Noi trăim în fiecare zi bucuria Nunții celei veșnice, dacă slava Lui e în noi și, prin ea, Dumnezeu e cu noi pururea. De aceea, de acum știm ceea ce vrem și spre ce ne îndreptăm. Ne îndreptăm spre Împărăția Lui și nu spre moarte! Moartea e o ușă, e o clipă, pe când veșnicia cu Dumnezeu e viața noastră cea adevărată, cea mereu împlinitoare.

Nu mizați pe veșmintele la modă, adică pe ideologii, pe erezii, pe pofte deșarte, ci îmbrăcați-vă întru toată sfințenia lui Dumnezeu! Pentru că de aici ne îmbrăcăm, de aici ne înfrumusețăm pentru veșnica Nuntă a lui Dumnezeu, pentru Împărăția Sa cea veșnică. Amin!

---

[1] Începută la 7. 15, în zi de luni, pe 22 ianuarie 2024. Cer înnorat, – 9 grade, vânt de 5 km/ h.