Etichetă: Predici 2024

My beloveds[1],

last year, when it was 30 years since he fell asleep, I did not know that Saint Dumitru the Theologian would be canonized. I didn’t know there was a canonization file in his name, and I really wish it would be published in full. To see all the data, it contains. But this great miracle happened on the days of july 11-12, 2024, when he was canonized! And when he was put where he should be: in the eyes of all. For I continued to honor him as a Saint even if he was not canonized, but not many do this. They are waiting to be officially told that he is a Saint, so that they can honor him as a Saint. But I honored him as a Saint since he was revealed to me as the Saint of God[2].

Because the real relation with a Saint does not start when he is canonized, but when he shows his love in your life. 16 Romanian Saints were canonized at once[3], but they don’t enter your life until you begin to have a real relation with each of them. You must know his Life, Service, Opera, Holy Relics, Holy Icons, go where he went, in order to know him, on Saint Dumitru the Theologian. And, after all this, to pray to him with faith and love, for to enter into a relation of the holy prayer with him. His words bring you closer to him. In praying to him you feel him. And Saint Dumitru speaks to you in your heart, teaches you good things, if you seek the will of God by reading his theology[4].

During his life, Saint Dumitru was the emblematic theological personality of the Romanian Church, who was sent to formal theological discussions or asked to write studies at difficult and current issues of theology, but who was not placed at the center of the Church, but was a marginal. He did not have a Parish in the center of Bucharest, he was not a Patriarchal Vicar, he did not receive financial rewards commensurate with his opera and theological work. He was good when introduced to others, but not good at being loved. He sent his daughter and grandson to Germany so that they could live normally, if in communist Romania, he and Lady Priestess Maria, could not live normally[5].

He was always dragged down by the fact that he had been a political detainee. Saint Dumitru „was sentenced to 5 years of forced labor and 5 years of civic degradation. He was imprisoned at Aiud, on october 20, 1960 he was transferred to Jilava and again to Aiud in march 1962. From here, he was released on january 15, 1963, following the pardon Decree no. 5/1963”[6]. He was considered a reactionary both before and after prison, one who does not want to praise communism all day. And if in 1963, the communist Ministry of the Interior „hired” him by force as an „informer”, in 1973 „Văleanu Ion” was excluded from the informative network, because under that name they recruited him[7]. But the Security kept him in the Church „for disinformation and keeping under influence”[8]|[9].

The Patriarchs of Romania kept Saint Dumitru at distance, because they did not want to risk with him, although they assumed him theologically, while he did what he was enlightened to do: he wrote his divine theology, which Romania and the entire universal Church really needed. The organs of the Security wanted him to misinform us, but he informed us theologically, he confessed God’s will for us. And his theology was written marginally, at home, with his own money, but it represents the teaching of the entire Church. Because God enlightens the man who serves Him and does not enlighten an institution[10].

The research Institutes have book norm, but God-given men are the ones who write the books. The Stăniloae institution wrote its books by itself. As no research Institute in the world would have written to them. Because these books of the Church are not primarily written with research work, but with enlightenment from God. Any specialized theological man can do theological research work, but not everyone with a theological education can write divine theology. Just therefore, what Saint Dumitru was able to do at home, the Institutes could not do together. Because the theology has to do with God’s revelation in man’s life and not with the philology. Only after you receive the theology from Him do you put it on paper, in words, and then you need the philological knowledge[11].

In 1973 he retired and remains at the Faculty of Theology from Bucharest as a supervisor of Doctoral Theology students[12]. In this quality he is known by the current Patriarch of Romania, who also canonized him. If he hadn’t pleaded for him, he wouldn’t have been canonized any time soon. But if this canonization belongs to the Patriarch, his holiness belongs to the Saint. For the Patriarch and the Synod of the Church do not make Saints, but they recognize the Saints of God after they have been recognized by certain men of God as Saints. Because the Saints testify about the Saints, the Saints recognize each other and highlight each other[13].

The Stăniloae treasure in freedom would have been completely different. He would have written even more and more specialized and more diversified. His current theology is what he wrote against everyone, against everyone who stood against him. And how wonderful it is in its depth! How wonderful is this Saint of God, who gave the theological fullness of the 20th christian century! If you take Stăniloae out of his century is a huge void, which no one fills. Because he is someone irreplaceable in the Church of God. As you cannot remove Pavlos, Dionisios, Maximos, Simeon, Grigorios, you cannot remove Dumitru either[14].

I write, translate, preach with his face on my right, in the library, and next to him, on the wall, is the Holy Icon of Saint Ilie the seer of God. Saint Ilie taught me the mystical life, while Saint Dumitru taught me to put into words the theology that God reveals to me. For you can only write about what you really live. The Dogmatics, the Scripture, all my books I write them with their prayers and of all the Saints and Angels of God. Everything I write, I write in holy intimity with them. Because God brings down in me His will, His theology, so that it can be put into words for today’s generation[15].

For what does it mean to pray to God and His Saints? It means getting alive answers from them. And if God’s answers are alive, it is because He is always alive. And His Saints and Angels are always alive, because they are filled with His glory, with which He also fills us. And all His Church is full of His glory, because we are all alive only through His glory[16].

Today is the first liturgical day dedicated to Saint Dumitru the Theologian after his canonization! And I rejoice paschal, I rejoice like Easter day by him and of God’s mercy with us through him. It was a great victory the canonization of him and of the other Romanian Saints. A victory against the atheistic secularism. Because the secularism means the demonic mentality that we don’t need God, the Saints and the Church anymore, we don’t need faith anymore. But when you canonize on Stăniloae, you say the contrary: that God is always with us, because His Church is in the center of the world and His Saints are the luminaries of our life. You say that His glory is always in us and sanctifies us, because the goal of humanity is to deify itself. Amin[17]!

---

[1] Started at 15.26, in day of wednesday, on 25 september 2024. Sun, 29 degrees, wind of 3 km/h.

[2] anul trecut, când s-au împlinit 30 de ani de la adormirea sa, nu știam că Sfântul Dumitru Teologul va fi canonizat. Nu știam că există un dosar de canonizare pe numele său și mult mi-aș dori ca el să fie publicat integral. Pentru ca să vedem toate datele pe care el îl conține. Însă minunea aceasta mare s-a petrecut în zilele de 11-12 iulie 2024, când el a fost canonizat! Și când a fost pus acolo unde trebuie: în privirile tuturor. Căci eu îl cinsteam pe mai departe ca Sfânt și dacă nu era canonizat, dar nu fac mulți acest lucru. Ei așteaptă să li se spună în mod oficial că e Sfânt, pentru ca să-l cinstească ca Sfânt. Dar eu l-am cinstit ca Sfânt de când el mi s-a revelat mie ca Sfântul lui Dumnezeu.

[3] Cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/comunicate-de-presa/noi-hotarari-ale-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-190991.html.

[4] Pentru că reala relație cu un Sfânt începe nu de când el este canonizat, ci de când el își arată iubirea lui în viața ta. Au fost canonizați 16 Sfinți Români deodată, dar ei nu intră în viața ta până când nu începi să ai o relație reală cu fiecare dintre ei. Trebuie să îi cunoști Viața, Slujba, Opera, Sfintele Moaște, Sfintele Icoane, să mergi acolo unde el a mers, pentru ca să îl cunoști pe el, pe Sfântul Dumitru Teologul. Și, după acestea toate, să i te rogi lui cu credință și cu dragoste, pentru ca să intri într-o relație de rugăciune sfântă cu el. Cuvintele lui te apropie de el. În rugăciunea către el îl simți pe el. Și Sfântul Dumitru îți vorbește în inima ta, te învață cele bune, dacă tu cauți voia lui Dumnezeu citindu-i teologia sa.

[5] În timpul vieții sale, Sfântul Dumitru a fost personalitatea teologică emblematică a Bisericii României, care era trimis la discuții teologice oficiale sau i se cerea să scrie studii la probleme grele și actuale de teologie, dar care nu era pus în centrul Bisericii, ci era un marginal. N-a avut Parohie în centrul Bucureștiului, n-a fost Vicar Patriarhal, nu a primit recompense financiare pe măsura operei și a lucrării sale teologice. Era bun când era prezentat altora, dar nu și bun de iubit. Și-a trimis fiica și nepotul în Germania pentru ca să trăiască normal, dacă în România comunistă, el și Doamna Preoteasă Maria, nu puteau trăi normal.

[6] Lect. Univ. Dr. Florian Bichir, Părintele Stăniloae și Securitatea: „Nu vreau să fac rău la nimeni” [Father Stăniloae and the Security: „I don’t want to harm anyone”], în rev. Misiunea [The Mission], nr. 3/ 2016, p. 28. [7] Idem, p. 29. [8] Ibidem.

[9] L-a tras mereu în jos faptul că fusese deținut politic. Sfântul Dumitru „a fost condamnat la 5 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică. A fost închis la Aiud, în 20 octombrie 1960 a fost transferat la Jilava și din nou la Aiud în martie 1962. De aici, el a fost eliberat în data de 15 ianuarie 1963, în urma Decretului de grațiere nr. 5/1963”. A fost considerat și înainte și după închisoare un reacționar, unul care nu vrea să laude comunismul toată ziua. Și dacă în 1963, Ministerul de Interne comunist l-a „angajat” cu forța „informator”, în 1973 a fost exclus din rețeaua informativă „Văleanu Ion”, căci sub acest nume l-au recrutat. Dar Securitatea l-a păstrat în Biserică „pentru dezinformare și ținere sub influență”.

[10] Patriarhii României l-au ținut la distanță pe Sfântul Dumitru, pentru că n-au vrut să riște cu el, deși l-au asumat teologic, pe când el a făcut ceea ce a fost luminat să facă: și-a scris teologia lui cea dumnezeiască, de care avea cu adevărat nevoie România și întreaga Biserică universală. Organele de Securitate au vrut ca el să ne dezinformeze, dar el ne-a informat teologic, ne-a mărturisit voia lui Dumnezeu cu noi. Și teologia sa s-a scris marginal, acasă, cu bani proprii, dar ea reprezintă învățătura întregii Biserici. Pentru că Dumnezeu îl luminează pe omul care Îi slujește Lui și nu luminează o instituție.

[11] Institutele de cercetare au normă de carte, dar oamenii dăruiți de Dumnezeu sunt cei care scriu cărțile. Instituția Stăniloae și-a scris singură cărțile. Cum nu le-ar fi scris niciun Institut de cercetare al lumii. Pentru că aceste cărți ale Bisericii nu se scriu în primul rând cu muncă de cercetare, ci cu luminare de la Dumnezeu. Orice om specializat teologic poate să facă muncă de cercetare teologică, dar nu oricine cu studii teologice poate să scrie teologie dumnezeiască. Tocmai de aceea, ceea ce a putut să facă Sfântul Dumitru acasă, n-au putut să facă Institutele la un loc. Pentru că teologia are de-a face cu revelarea lui Dumnezeu în viața omului și nu cu filologia. Numai după ce primești teologia de la El o pui pe foaie, în cuvinte, și atunci ai nevoie de cunoașterea filologică.

[12] Cf. https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/crampeie-din-viata-unui-sfant-marturisitor-parintele-dumitru-staniloae-191891.html.

[13] În 1973 e pensionat și rămâne la Facultatea de Teologie din București ca îndrumător al Doctoranzilor în Teologie. În această calitate îl cunoaște actualul Patriarh al României, care l-a și canonizat. Dacă nu ar fi pledat pentru el, n-ar fi fost canonizat prea curând. Dar dacă canonizarea aceasta îi aparține Patriarhului, sfințenia lui îi aparține Sfântului. Căci Patriarhul și Sinodul Bisericii nu fac Sfinți, ci ei îi recunosc pe Sfinții lui Dumnezeu după ce au fost recunoscuți de anumiți oameni ai lui Dumnezeu ca Sfinți. Pentru că Sfinții dau mărturie despre Sfinți, Sfinții se recunosc între ei și se pun în evidență reciproc.

[14] Cu totul altul ar fi fost tezaurul Stăniloae în libertate. Ar fi scris și mai mult și mai specializat și mai diversificat. Teologia sa de acum e ce a scris împotriva tuturor, împotriva tuturor care i-au stat împotrivă. Și cât de minunată este în profunzimea ei! Cât de minunat e acest Sfânt al lui Dumnezeu, care a dat plinătatea teologică a secolului al XX-lea creștin! Dacă îl scoți pe Stăniloae din secolul său e un gol imens, pe care nu îl umple nimeni. Pentru că el este cineva de neînlocuit în Biserica lui Dumnezeu. Cum nu poți să îl scoți pe Pavlos, pe Dionisios, pe Maximos, pe Simeon, pe Grigorios, așa nu îl poți scoate nici pe Dumitru.

[15] Scriu, traduc, predic având chipul său de-a dreapta mea, în bibliotecă, iar lângă el, pe perete, este Sfânta Icoană a Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu. Sfântul Ilie m-a învățat viața mistică, pe când Sfântul Dumitru m-a învățat să pun în cuvinte teologia pe care mi-o revelează Dumnezeu. Căci nu poți scrie decât despre ceea ce trăiești cu adevărat. Dogmatica, Scriptura, toate cărțile mele le scriu cu rugăciunile lor și ale tuturor Sfinților și Îngerilor lui Dumnezeu. Tot ce scriu, scriu în intimitate sfântă cu ei. Pentru că Dumnezeu coboară în mine voia Lui, teologia Sa, pentru ca ea să fie pusă în cuvinte pentru generația de azi.

[16] Căci ce înseamnă să te rogi lui Dumnezeu și Sfinților Lui? Înseamnă să primești de la ei răspunsuri vii. Și dacă răspunsurile lui Dumnezeu sunt vii e pentru că El este pururea viu. Și Sfinții și Îngerii Lui sunt pururea vii, pentru că ei sunt plini de slava Lui, de care El ne umple și pe noi. Și toată Biserica Lui e plină de slava Lui, pentru că toți suntem vii numai prin slava Lui.

[17] Astăzi e prima zi liturgică închinată Sfântului Dumitru Teologul după canonizarea sa. Și mă bucur pascal, mă bucur ca în zi de Paști de el și de mila lui Dumnezeu cu noi prin el. A fost o mare victorie canonizarea lui și a celorlalți Sfinți Români. O victorie împotriva secularismului ateu. Pentru că secularismul înseamnă mentalitatea demonică cum că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, de Sfinți și de Biserică, nu mai avem nevoie de credință. Dar când tu îl canonizezi pe Stăniloae, tu spui contrariul: că Dumnezeu e cu noi mereu, pentru că Biserica Lui e în centrul lumii și Sfinții Lui sunt luminătorii vieții noastre. Spui că slava Lui e mereu în noi și ne sfințește, pentru că scopul umanității e să se îndumnezeiască. Amin!

My beloveds[1],

in the Church of the Teotocos of Vlahernon [Θεοτόκος των Βλαχερνών][2] todayʼs feast began[3]! It was a day of sunday and Saint Andreas the Fool for Hristos was at vigil in this Divine Church[4]. We are in the 10th century at Constantinople[5]. And Saint Andreas has a vision during the Service, in which he sees on „the Empress of heaven, on the Covering of the whole world, standing in the air and praying, shining like the sun and covering the people with her honorable covering”[6]. And from him the whole Church learned that the Mother of God is always praying for us. And that we all need her prayers to save us[7].

The arrogant people, who believe that they do not need the help of the Saints of God in their salvation, took out from the Divine Scripture the verses that agreed with them and determined that they do not need the intercession of the Saints in their lives. And this when we, in everyday life, need everyone’s help for the most banal things. We get on the bus driven by a driver, we buy food from a supermarket, from a place where thousands of people have worked to bring our products in front of us, we go home and we wait for the light to turn on and the water to flow at the tap. But all this comes from others, from the work of many for us. For we all help each other in our lives. Even more so when it comes to salvation: we need everyone’s help in our lives[8].

I received the divine revelation from God through many Saints. And more and more Saints have explained it to us throughout time. He could give us all at once, all revelation at once, but He gave it to us through many people. Why? That we may learn from many, from all, His holy will. To understand that we need all His Saints to understand His will with us. And if we need many to understand His will, in the same way we need of all, of all His Saints and Angels, to pray for us. For their prayers are our help and strengthening in our life with God[9].

For the Mother of God and all His Saints and Angels stand unceasingly before God and pray for us. For our peace, joy, salvation and sanctification. The Emperordom of God is full of dynamism, of life, of continuous praise of God and of prayer for the salvation of all. Those who imagine that the Emperordom of God is empty now, that it has no Saint and Angel in it, are fantasizing. Because His Emperordom is full of His Saints from all over the world, those who are waiting for us to know their lives and theology and to pray to them with godliness. For whoever has godliness for the Saints and pre-honors the Mother of God, he truly adores God. Because God, through His Saints, taught us to behave this way towards Him and His Saints[10].

And we experience the presence of the Saints in our lives into a most beautiful mode. For where God is, there are also His Saints and Angels. We serve together with the Saints and Angels of God and we pray to them for help in our lives. Because God helps us, speaks to us, enlightens us through His Saints and Angels. Through all the members of the Emperordom God is seen, because they are filled with His glory. His Emperordom is the most full of life and joy, because their joy, of the Saints, is also our ghostual joy. The joy He gives to them, to those in the Emperordom, He also gives to us, to those from the Church. Because the Church must fully enter in His Emperordom[11].

But, my beloveds, there are not two Churches: one here and one in heaven, but one in heaven and on earth! We speak humanly and say that the Church must enter in the Emperordom, but the Church is one in heaven and on earth, and the Saints and Angels of God from heaven are with us, those on earth, helping us in everything to be saved. And if that’s how things are, if we are with them and they with us, then to be with the Saints means to live in holiness, for to be with them for eternity[12].

And Saints Andreas and Epifanios also heard the prayer of the Mother of God to her Son[13]. They heard it in a vision. Because in vision you not only see and touch divine things, but also hear divine things. And the Mother of God prayed thus to her Son: „Heavenly Emperor, receive the whole man who glorifies You and calls Your holy name in all the place! And where my name is mentioned, sanctify that place and glorify those who glorify You! And to those who honor me with love, Your Mother, receive all their prayers and promises and deliver them from all their needs and evils!”[14]. And her prayer has to do with us too, because the Mother of God lovingly cares for each one of us[15].

Some think that people die completely when they die, while we are helped by God’s Saints. Some believe that the soul sleeps log in eternity, while we feel the love of the Mother of God through any Holy Icon of hers that we worship. Some think they are only material, but we are helped by the souls and bodies of the Saints to live in holiness. In the Church, we sanctify everything through the grace of God, but we also sanctify our bodies and souls. And He descends His glory unceasingly in us, because He lives with us and with His Saints and Angels[16].

The unbelievers think that we are speaking metaphorically when we say that we live with God, because they imagine Him to be very far from us or non-existing. But when people have visions, they are filled with the glory of God, and His glory in us means His presence in us. Therefore, people who have His glory in them are God-bearers, because God rests in them through His glory. And the Saints, those who hear our prayers, are full of God’s glory, because God also hears them. God dwells in His Saints and delights of their prayer for us. Because through it the Saints show their love towards Him, but also towards us. The Saints love our salvation, because they want what God also wants: that we all be saved. Amin[17]!

---

[1] Started at 10.52, in day of tuesday, on 24 september 2024. Sun, 23 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Church_of_St._Mary_of_Blachernae.

[3] Viețile Sfinților pe luna octombrie [The Lives of the Saints on the month of october], ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 9.

[4] Ibidem.

[5] Cf. https://orthodoxwiki.org/Protection_of_the_Mother_of_God.

[6] Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. cit., p. 9.

[7] în Biserica Născătoarei de Dumnezeu a Vlahernelor [Θεοτόκος των Βλαχερνών] a început praznicul de azi! Era o zi de duminică și Sfântul Andreas cel Nebun pentru Hristos era la priveghere în această Dumnezeiască Biserică. Suntem în secolul al X-lea la Constantinopol. Și Sfântul Andreas are o vedenie în timpul Slujbei, în care o vede „pe Împărăteasa cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, stând în văzduh și rugându-se, strălucind ca soarele și acoperind poporul cu cinstitul său acoperământ”. Și de la el Biserica întreagă a aflat că Maica lui Dumnezeu e pururea rugătoare pentru noi. Și că toți avem nevoie de rugăciunile ei pentru a ne mântui.

[8] Oamenii orgolioși, care cred că nu au nevoie de ajutorul Sfinților lui Dumnezeu în mântuirea lor, au scos din Dumnezeiasca Scriptură versetele care le-au convenit și au stabilit că nu au nevoie de mijlocirile Sfinților în viața lor. Și asta când noi, în viața de zi cu zi, avem nevoie de ajutorul tuturor pentru cele mai banale lucruri. Ne urcăm în autobuzul condus de un șofer, cumpărăm mâncare de la un supermarket, dintr-un loc unde mii de oameni au muncit ca să ne aducă produsele în fața noastră, mergem acasă și așteptăm ca lumina să se aprindă și apa să curgă la robinet. Dar toate acestea vin de la alții, din munca multora pentru noi. Căci toți ne ajutăm reciproc în viața noastră. Cu atât mai mult când vine vorba de mântuire: avem nevoie de ajutorul tuturor în viața noastră.

[9] Revelația dumnezeiască am primit-o de la Dumnezeu prin mulți Sfinți. Și tot mai mulți Sfinți ne-au explicat-o de-a lungul timpului. El putea să ne dea totul deodată, toată revelația deodată, dar ne-a dat-o prin mulți oameni. De ce? Ca să învățăm de la mulți, de la toți, voia Lui cea sfântă. Pentru ca să înțelegem că avem nevoie de toți Sfinții Lui pentru a înțelege voia Lui cu noi. Și dacă avem nevoie de mulți ca să înțelegem voia Lui, tot la fel avem nevoie de toți, de toți Sfinții și Îngerii Lui, ca să se roage pentru noi. Căci rugăciunile lor sunt ajutor și întărire a noastră în viața cu Dumnezeu.

[10] Căci Născătoarea de Dumnezeu și toți Sfinții și Îngerii Lui stau neîncetat înaintea lui Dumnezeu și se roagă pentru noi. Pentru pacea, bucuria, mântuirea și sfințirea noastră. Împărăția lui Dumnezeu e plină de dinamism, de viață, de continuă lăudare a lui Dumnezeu și de rugăciune pentru mântuirea tuturor. Cei care își imaginează că Împărăția lui Dumnezeu e goală acum, că nu are niciun Sfânt și Înger în ea, fantazează. Pentru că Împărăția Lui e plină de Sfinții Lui din toată lumea, de cei care așteaptă ca să le cunoaștem viețile și teologia și să ne rugăm lor cu evlavie. Căci cine are evlavie față de Sfinți și o preacinstește pe Maica Domnului, acela Îl și adoră pe Dumnezeu cu adevărat. Pentru că Dumnezeu, prin Sfinții Săi, ne-a învățat să ne comportăm astfel față de El și față de Sfinții Lui.

[11] Iar noi trăim prezența Sfinților în viața noastră într-un mod preafrumos. Căci unde e Dumnezeu, acolo sunt și Sfinții și Îngerii Lui. Noi slujim împreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu și lor ne rugăm pentru ajutor în viața noastră. Pentru că Dumnezeu ne ajută, ne vorbește, ne luminează prin Sfinții și prin Îngerii Lui. Prin toți membrii Împărăției se vede Dumnezeu, pentru că ei sunt plini de slava Lui. Împărăția Lui e cea mai plină de viață și de bucurie, pentru că bucuria lor, a Sfinților, e și bucuria noastră duhovnicească. Bucuria pe care le-o dăruie lor, celor din Împărăție, ne-o dăruie și nouă, celor din Biserică. Pentru că Biserica trebuie să intre cu totul în Împărăția Sa.

[12] Dar, iubiții mei, nu sunt două Biserici: una aici și alta în cer, ci una singură în cer și pe pământ! Noi vorbim omenește și spunem că Biserica trebuie să intre în Împărăție, dar Biserica e una în cer și pe pământ, iar Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu din cer sunt împreună cu noi, cei de pe pământ, ajutându-ne întru toate ca să ne mântuim. Și dacă așa stau lucrurile, dacă noi suntem cu ei și ei cu noi, atunci a fi cu Sfinții înseamnă a trăi și noi în sfințenie, pentru a fi cu ei pentru veșnicie.

[13] Viețile Sfinților pe luna octombrie, ed. cit., p. 10-11.

[14] Idem, p. 11.

[15] Și Sfinții Andreas și Epifanios au auzit și rugăciunea Maicii lui Dumnezeu către Fiul ei. Au auzit-o în vedenie. Pentru că în vedenie nu numai vezi și atingi lucruri dumnezeiești, dar și auzi lucruri dumnezeiești. Și Maica lui Dumnezeu s-a rugat așa Fiului ei: „Împărate ceresc, primește pe tot omul cel ce Te slăvește pe Tine și cheamă în tot locul preasfânt numele Tău! Și unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfințește și preamărește-i pe cei ce Te preamăresc pe Tine! Iar celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, primește-le toate rugăciunile și făgăduințele și de toate nevoile și răutățile îi izbăvește!”. Iar rugăciunea ei are de-a face și cu noi, pentru că Maica lui Dumnezeu se îngrijește cu dragoste de fiecare dintre noi.

[16] Unii cred că oamenii mor cu totul atunci când mor, pe când noi suntem ajutați de Sfinții lui Dumnezeu. Unii cred că sufletul doarme buștean în veșnicie, pe când noi simțim dragostea Maicii lui Dumnezeu prin orice Sfântă Icoană a ei la care ne închinăm. Unii se cred doar materiali, dar noi suntem ajutați de sufletele și de trupurile Sfinților să trăim în sfințenie. În Biserică, noi sfințim toate prin harul lui Dumnezeu, dar ne și sfințim trupurile și sufletele noastre. Și El coboară slava Lui neîncetat în noi, pentru că El trăiește împreună cu noi și cu Sfinții și Îngerii Lui.

[17] Necredincioșii cred că vorbim metaforic atunci când spunem că trăim cu Dumnezeu, pentru că ei și-L imaginează ca fiind foarte departe de noi sau neexistând. Dar când oamenii au vedenii, ei se umplu de slava lui Dumnezeu și slava Lui în noi înseamnă prezența Lui în noi. De aceea, oamenii care au slava Lui în ei sunt purtători de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Se odihnește în ei prin slava Lui. Și Sfinții, cei care ne ascultă rugăciunile, sunt plini de slava lui Dumnezeu, pentru că și Dumnezeu le ascultă. Dumnezeu locuiește în Sfinții Lui și se bucură de rugăciunea lor pentru noi. Pentru că prin ea Sfinții își arată iubirea lor față de El, dar și față de noi. Sfinții iubesc mântuirea noastră, pentru că ei voiesc ceea ce voiește și Dumnezeu: ca să ne mântuim cu toții. Amin!

My beloveds[1],

the prayer for all people teaches us the love and the forgiveness of all. Because when you pray for everyone you no longer live in the logic of separation between friends and enemies, because everyone is your friend. All the people. And thus, the divine prayer is our reconciliation with all, it is the assumption of all, because the prayer for all is the love of all[2].

And how do we want people to behave towards us? With humanity, with attention, with tenderness! We want to be spoken to honestly, to be listened to and understood, to be appreciated for what we do, to be loved for the values ​​we give to humanity. We want to be seen as we are. And if we want all these things and more from others, then the Lord commands us: „Do likewise to them [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lucas 6, 31, BYZ]. Behave yourself towards others the way you like people behave towards you! Because if we know what we like, then we also know what others like. Because they, essentially, want the same things as us: to be treated with respect, to be protected by us, to be appreciated and loved[3].

When we pray for all, we ask for God’s mercy and salvation for all. We don’t know who these all are, all the people, but God knows them all. That is precisely why our prayer is not hypocritical, because the One who knows everyone, has mercy and helps everyone. We pray to Him for them. We pray to Him for us and for them. We put ourselves all before Him, because we all need His mercy. And when we meet people on the street, we meet those for whom we have prayed, that is why we feel like friends. Because all of us, whether we know each other or not, are before Him[4].

The consequences of divine prayer for all people are astounding at personal and communitar level. Because they make you feel close to everyone. They make you see their needs, their worries, their turmoil as your own. When you pray for everyone, you no longer feel loneliness in your heart, because you feel close and together with all people. When you pray for all, you are with all and do not want to harm anyone. Because you are truly advocating for peace, if you pray for all people, for the salvation of all. And the vocation of the Church is to be catholic, to include everyone, because all people need the salvation of God[5].

The third appropriation of the Church in the Creed is that of being καθολικὴν[6], catholic. Roman catholics call themselves „catholics”, but that improperly. Because only the Church of Pentecost is catholic. And the Church of God is catholic, because it’s the whole world’s. And the prayer for the whole world is in accordance with the catholicity of the Church, with its motherly concern for the whole world. Because the prayer for all desires the return of all to God and to His Church, to the Church of Pentecost, which is the Church of the whole world. And the Church of all means the world of all. For if God „made of one blood the whole nation of men [ἐποίησέν ἐξ ἑνὸς αἵματος πᾶν ἔθνος ἀνθρώπων]” [Acts of the Apostles 17, 26, BYZ], all so He made one Church of all, so that all may live fraternally in the Church of His glory[7].

One blood means one body. But „the body is not one member [τὸ σῶμα οὐκ ἔστιν ἓν μέλος], but many [ἀλλὰ πολλά]” [I Cor. 12, 14, BYZ]. The members of humanity are billions of people. And although „now [are] many members [νῦν πολλὰ μέλη]”, in reality they are „one body [ἓν σῶμα]” [I Cor. 12, 20, BYZ] and no more. Because the humanity the one is made by God to enter one Church, in the Church of Pentecost, to become His body, because He is the head of the Church. And if you know that the Church belongs to God and that He is its head, then you no longer look for the head of the Church on earth, because the Church is His descent, through His glory, in His faithful ones[8].

The Church is His, because He founded it at Pentecost. And about His Church, the Lord said: „and the gates of Hell will not overcome on it [καὶ πύλαι ᾍδου οὐ κατισχύσουσιν αὐτῆς]” [Matteos 16, 18, BYZ]. And the gates of Hell are the demons, who cannot overcome His Church. And if the Church is His, if He keeps it alive, because He is the Life of His Church, then it cannot be „reformed” by men. For if the people must „to reform” the Church, i.e. to establish it anew, it means that God „wasn’t able” for His Church, and people are „stronger” than God, because they do what God „could not do”. The blasphemy is monstrous, of course! Because faithful people never want to change the Church, but to change themselves in the Church. And in His Church there is everything we need to sanctify our life, to make us new people, people of the new world, of the eternal world[9].

The ascesis as daily life is our change. And ascesis means a continuous change in good of my life. A change as a consequence of living the will of God in myself. And I pray, I read, I fast, I serve, I constantly watching at my life, I repent, so that I may be filled with His eternal life. And so, I experience His changes from my life unceasingly, because they are real and continuous[10].

Doing good and lending to those you love, the Lord tells us, is easy, because even the sinners do this thing [Lc. 6, 32-34]. But what is hard for sinners to do is to love their enemies and do good to them and lend to them, without expecting anything in return. Therefore, He did not ask us, but commanded us to love our enemies! Because only by loving all people will we become „the sons of the Highest [υἱοὶ ὑψίστου]” [Lc. 6, 35, BYZ], the sons of God. And this, because „He is good with the unsatisfying and the evil [αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς” [Ibidem][11].

They are the unsatisfying, though He always makes them  good. They are evil despite His goodness to them. And wicked and unthankful people are those who think that what they have is by their labor or thievery, taking God out of the equation. But God cannot be taken out of the equation of our life, because He is the One who keeps us in existence! The life is from Him, not we gave it to ourselves! Just therefore, whoever thinks that he can take his life, commit suicide, turns his life into an eternal Hell, because he wanted to give up at the fulfillment that life gives you. And the fulfillment of our life is the life with God. It is the ascetic life, it is the life of the Church, it is the life with the God of our salvation[12].

And the commandment to forgive enemies is related to the last commandment of the Evangel: the commandment of almsgiving. Because in the last verse of today’s Evangel, the Lord commands us: „Be merciful [Γίνεσθε οἰκτίρμονες], just as your Father is merciful [καθὼς καὶ ὁ πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!” [Lk. 6, 36, BYZ]. And when you start giving food to people, you realize that you can’t exclude some and give only some. Because the almsgiving is for everyone. And as prayer for all is almsgiving for all, you cannot pray only for some. Therefore, if you pray for all, you must forgive all. And if you forgive everyone, then you help everyone[13].

– Where is the Church? What does the Church do when the water took our house, when our house burned down, when we have no job?

– The Church is here, in the middle of the world! It is here where it was from the beginning, and it is the divine life of the world! And its fundamental role is to protect us from the real calamities and those are our sins. „Natural” calamities are the consequences of our sins, because, properly speaking, they are spiritual calamities. When God rebukes us through various disasters, He calls us to repentance, i.e. to the Church. And the Church is here, in the middle of the world! But precisely because we overlook Him, because we live as if He does not exist, He reminds us from time to time that He rules the world and not us[14].

Nor can we imagine what it would mean for God to punish us for every sin as soon as we commit it. But He does not do this, because „the Lord [is] long-suffering and very merciful and true [Κύριος μακρόθυμος καὶ πολιέλεος καὶ ἀληθινός]” [Numbers 14, 18, LXX]. We, like foolish children, make mistakes again and again. And He waits a long time for our repentance, because He desires our salvation. Because His purpose is not to punish us, but to love us! The purpose of parents is not to persecute us, but to educate us! And, in time, we understand what a big role edu- cation plays in our lives, the education we started in child- hood[15].

But when someone uses the expression „natural disasters” in a qualified manner, he is saying that disasters have nothing to do with God, because there is no God. He believes in evolutionist mythology, which taught him that the world appeared spontaneously, by itself, that nobody created it and that everything that happens in the world happens by chance. But if everything is random, if disasters don’t make any sense, but still happen, and we think that’s the way things are, why do we ask for medical or religious help? Why are we still asking for help, if disasters are implacable? And what’s the point of saving our lives, if we’re going to die anyway and perish for good[16]?

Only that the ideology doesn’t hold of hunger! The man wants to live, he does not want to die, he does not want to suffer either, but if he does not believe in God, he is not preparing for eternal life at all. Because he believes the lie that everything ends on the lip of the pit. The false gnoseology destroys your life. You believe into a lie, and it kills you forever. That is precisely why the christian learns from God what he must do with his life so that he does not end up a loser. And what does it mean to be a loser? It means to be an unfulfilled man. And as the man is fulfilled only in his life with God, only theological gnoseology is what saves you[17].

The christian goes to School, he learns there the evolutionist theory about the origin of the world, but he does not believe it. He believes what God says about Himself and His creation. This fairy tale is as „believable” to us as the fairy tales of pagan religions. I watch Netflix, I see all kinds of phantasmagorical movies and I believe them „just as much”. Because I cannot put divine Revelation on an equal footing with human science. This century scientists are saying one, over three centuries they will say something else. The real science is evidence-based. And, above all, the real science can lead only to God. Because when you search God’s world, you will find Him everywhere in His world[18].

Why should I be merciful?! But to be merciful, I must first be a good man. And the good man is the ghostual man. Every man gives more or less, but the ghostual man truly gives, for he gives all with the seal of grace. He gives them all together with his prayer, with his love, with the desire of the real change of man. When Saint Ilie the seer of God gave me his manuscript work, he gave me a great treasure, a great divine gift, because he also gave me prayer and love and from the glory of God found in him. He gave me a gift whereby he himself remained fundamentally in my life. Therefore, to give means to give yourself to the other and not just to give a banal gift to someone[19].

And we see this thing, at the fundamental mode, in the incarnation of the Lord! He did not come to give us something, but to give us Himself. And if you receive Him, then you also have appetence for people. The real theology makes you really love man, because you really meet God. God makes you love people, because He loves them forever. And people can be truly loved, because God, in relationship with Himself, fills us with His love for people[20].

But when you are loved by someone, then you do not give up your Cross, but live it together with the one who loves you. I love my wife and when she is with me and when she is not with me. But my love cannot save her from her menstrual pains, cannot save her from her fatigue, cannot save her from her temptations. My love is her bed, I always support her, I am always with her, but she must carry her Cross alone to be fulfilled. I with my Cross, she with her Cross, and we carry them together. Therefore, you must not ask from the State, from the Church, from the School what you must do yourself. Because even when you get rich, you don’t think about others anymore, about helping others, but only about yourself[21].

No, the individualism is not the solution for the life in society! You always need others. The life in the Church teaches you that you need all the people in your life. Everyone has their purpose in society. And we need to highlight people for as to see what they can do to help our society. For each of us, my beloveds, has the good that all need. Let everyone do what he knows how to do! Let’s be authentic in everything we do! Because the society in ensemble needs of our specializations, of our hobbies, of our occupations. Amin[22]!

---

[1] Started at 8.43, in day of monday, on 23 september 2024. Sun, 16 degrees, without wind.

[2] rugăciunea pentru toți oamenii ne învață iubirea și iertarea tuturor. Pentru că atunci când te rogi pentru toți nu mai trăiești în logica separării între prieteni și dușmani, pentru că toți îți sunt prieteni. Toți oamenii. Și astfel, dumnezeiasca rugăciune e împăcarea noastră cu toți, e asumarea tuturor, pentru că rugăciunea pentru toți e iubirea tuturor.

[3] Și cum voim să se comporte oamenii față de noi? Cu omenie, cu atenție, cu gingășie! Vrem să ni se vorbească cinstit, să fim ascultați și înțeleși, să fim apreciați pentru ceea ce facem, să fim iubiți pentru valorile pe care le dăruim umanității. Vrem să fim văzuți așa cum suntem. Și dacă noi vrem toate aceste lucruri și multe altele de la alții, atunci Domnul ne poruncește: „Faceți și voi lor asemenea [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lucas 6, 31, BYZ]. Comportați-vă față de alții așa cum vă place vouă să se comporte oamenii față de voi! Căci dacă știm ce ne place nouă, atunci știm și ce le place altora. Pentru că și ei, în mod esențial, vor aceleași lucruri ca și noi: să fie tratați cu respect, să fie protejați de către noi, să fie apreciați și iubiți.

[4] Când ne rugăm pentru toți, cerem mila și mântuirea lui Dumnezeu pentru toți. Noi nu știm cine sunt acești toți, toți oamenii, dar Dumnezeu îi cunoaște pe toți. Tocmai de aceea, rugăciunea noastră nu este ipocrită, pentru că Cel care îi știe pe toți, îi și miluiește și îi ajută pe toți. Noi Îl rugăm pe El pentru ei. Ne rugăm Lui pentru noi și pentru ei. Ne punem pe noi toți înaintea Lui, pentru că toți avem nevoie de mila Lui. Și când ne întâlnim cu oamenii pe stradă, noi ne întâlnim cu cei pentru care ne-am rugat, tocmai de aceea ne simțim ca între prieteni. Pentru că toți, că ne știm sau nu unii pe alții, suntem înaintea Lui.

[5] Consecințele dumnezeieștii rugăciuni pentru toți oamenii sunt uluitoare la nivel personal și comunitar. Pentru că te fac să îi simți pe toți aproape. Te fac să vezi nevoile lor, grijile lor, frământările lor ca pe ale tale. Când te rogi pentru toți, nu mai simți singurătate în inima ta, pentru că te simți aproape și împreună cu toți oamenii. Când te rogi pentru toți, ești cu toți și nu vrei să faci rău nimănui. Pentru că pledezi pentru pace cu adevărat, dacă te rogi pentru toți oamenii, pentru mântuirea tuturor. Și vocația Bisericii e aceea de a fi catolică, de a-i cuprinde pe toți, pentru că toți oamenii au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu.

[6] To be seen the Creed of the Church: https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan. Where it is said: Εἰς μίαν, ἁγίαν, καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν.

[7] A treia însușire a Bisericii din Crez e aceea de a fi καθολικὴν, catolică. Romano catolicii se numesc pe ei înșiși „catolici”, dar asta în mod impropriu. Pentru că doar Biserica Cincizecimii e catolică. Și Biserica lui Dumnezeu e catolică, pentru că e a întregii lumi. Și rugăciunea pentru întreaga lume e în acord cu catolicitatea Bisericii, cu grija ei maternală față de întreaga lume. Pentru că rugăciunea pentru toți dorește întoarcerea tuturor la Dumnezeu și la Biserica Lui, la Biserica Cincizecimii, care e Biserica întregii lumi. Și Biserica tuturor înseamnă lumea tuturor. Căci dacă Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul oamenilor [ἐποίησέν ἐξ ἑνὸς αἵματος πᾶν ἔθνος ἀνθρώπων]” [Faptele Apostolilor 17, 26, BYZ], tot așa a făcut o singură Biserică a tuturor, pentru ca toți să trăiască frățește în Biserica slavei Sale.

[8] Un singur sânge înseamnă un singur trup. Dar „trupul nu este un mădular [τὸ σῶμα οὐκ ἔστιν ἓν μέλος], ci multe [ἀλλὰ πολλά]” [I Cor. 12, 14, BYZ]. Mădularele umanității sunt miliarde de oameni. Și cu toate că „acum [sunt] multe mădulare [νῦν πολλὰ μέλη]”, în realitate acestea sunt „un trup [ἓν σῶμα]” [I Cor. 12, 20, BYZ] și nu mai multe. Pentru că umanitatea cea una e făcută de Dumnezeu să intre într-o singură Biserică, în Biserica Cincizecimii, pentru a se face trupul Său, pentru că El e capul Bisericii. Și dacă știi că Biserica e a lui Dumnezeu și că El e capul ei, atunci nu mai cauți capul Bisericii pe pământ, pentru că Biserica este coborârea Lui, prin slava Sa, în cei credincioși Lui.

[9] Biserica e a Lui, pentru că El a întemeiat-o la Cincizecime. Și despre Biserica Sa, Domnul a spus: „și porțile Iadului nu o vor birui pe ea [καὶ πύλαι ᾍδου οὐ κατισχύσουσιν αὐτῆς]”[Matteos 16, 18, BYZ]. Și porțile Iadului sunt demonii, care nu pot birui Biserica Lui. Iar dacă Biserica este a Lui, dacă El o ține vie, pentru că El este Viața Bisericii Sale, atunci ea nu poate fi „reformată” de oameni. Căci dacă oamenii trebuie să „reformeze” Biserica, adică să o întemeieze din nou, înseamnă că Dumnezeu „n-a fost în stare” de Biserica Lui, iar oamenii sunt „mai tari” ca Dumnezeu, pentru că ei fac ce „n-a putut să facă” Dumnezeu. Blasfemia e monstruoasă, bineînțeles! Pentru că oamenii credincioși nu vor să schimbe niciodată Biserica, ci să se schimbe pe ei înșiși în Biserică. Și în Biserica Lui există tot ceea ce avem nevoie pentru a ne sfinți viața noastră, pentru a ne face oameni noi, oameni ai lumii celei noi, ai lumii veșnice.

[10] Asceza ca viață zilnică este schimbarea noastră. Și asceză înseamnă o continuă schimbare în bine a vieții mele. O schimbare ca o consecință a trăirii voii lui Dumnezeu în mine însumi. Și mă rog, citesc, postesc, slujesc, priveghez neîncetat la viața mea, mă pocăiesc, pentru ca să mă umplu de viața Lui cea veșnică. Și astfel, trăiesc schimbările Lui din viața mea neîncetat, pentru că ele sunt reale și continue.

[11] Să faci bine și să dai cu împrumut celor pe care îi iubești, ne spune Domnul, e ușor, pentru că și păcătoșii fac acest lucru [Lc. 6, 32-34]. Dar ceea ce e greu pentru păcătoși să facă e să își iubească vrăjmașii și să le facă bine și să îi împrumute, fără să aștepte ceva în schimb [Lc. 6, 35]. De aceea, El nu ne-a rugat, ci ne-a poruncit să ne iubim vrăjmașii! Pentru că numai prin iubirea față de toți oamenii vom ajunge să fim „fiii Celui Preaînalt [υἱοὶ Ὑψίστου]” [Lc. 8, 35, BYZ], fiii lui Dumnezeu. Și aceasta, pentru că „El este bun cu cei nemulțumitori și răi [Αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς” [Ibidem].

[12] Sunt nemulțumitori, deși El le face mereu bine. Sunt răi în ciuda bunătății Sale față de ei. Și oamenii răi și care nu știu să mulțumească sunt cei care consideră că cele pe care le au sunt prin munca sau hoția lor, scoțându-L pe Dumnezeu din ecuație. Însă Dumnezeu nu poate fi scos din ecuația vieții noastre, pentru că El este Cel care ne ține pe noi în existență! Viața e de la El, nu noi ne-am dat-o! Tocmai de aceea, cine gândește că poate să își ia viața, să se sinucidă, acela își transformă viața într-un Iad veșnic, pentru că a vrut să renunțe la împlinirea pe care ți-o dă viața. Și împlinirea vieții noastre e viața cu Dumnezeu. E viața ascetică, e viața Bisericii, e viața cu Dumnezeul mântuirii noastre.

[13] Iar porunca iertării vrăjmașilor e în legătură cu porunca ultimă a Evangheliei: cu porunca milosteniei. Pentru că în versetul ultim al Evangheliei de azi, Domnul ne poruncește: „Fiți milostivi [Γίνεσθε οἰκτίρμονες], precum și Tatăl vostru milostiv este [καθὼς καὶ ὁ Πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!” [Lc. 6, 36, BYZ]. Și când începi să dai mâncare oamenilor, îți dai seama că nu poți să excluzi pe unii și să dai doar unora. Pentru că milostenia e pentru toți. Și cum rugăciunea pentru toți e milostenie pentru toți, nu te poți ruga doar pentru unii. De aceea, dacă te rogi pentru toți, trebuie să îi ierți pe toți. Și dacă îi ierți pe toți, atunci îi ajuți pe toți.

[14] – Unde e Biserica? Ce face Biserica când nouă ne-a luat casa apa, când nouă ne-a ars casa, când noi n-avem loc de muncă?

– Biserica e aici, în mijlocul lumii! E aici unde a fost de la început și este viața cea dumnezeiască a lumii! Și rolul ei fundamental e să ne apere de realele calamități și acelea sunt păcatele noastre. Calamitățile „naturale” sunt urmările păcatelor noastre, pentru că, la drept vorbind, ele sunt calamități spirituale. Când Dumnezeu ne mustră prin diverse dezastre, El ne cheamă la pocăință, adică la Biserică. Și Biserica e aici, în mijlocul lumii! Dar tocmai pentru că Îl trecem cu vederea, pentru că trăim ca și când El nu ar exista, El ne amintește din când în când că El conduce lumea și nu noi.

[15] Nici nu ne putem imagina ce ar însemna ca Dumnezeu să ne pedepsească fiecare păcat imediat ce noi l-am face. Dar El nu face asta, pentru că „Domnul [este] îndelung răbdător și mult milostiv și adevărat [Κύριος μακρόθυμος καὶ πολυέλεος καὶ ἀληθινός]” [Numerele 14, 18, LXX]. Noi, ca niște copii prostuți, greșim iar și iar. Iar El așteaptă îndelung pocăința noastră, pentru că dorește mântuirea noastră. Pentru că scopul Lui nu e să ne pedepsească, ci să ne iubească! Scopul părinților nu e să ne persecute, ci să ne educe! Și, în timp, înțelegem ce mare rol joacă educația în viața noastră, educația pe care am început-o în copilărie.

[16] Dar când cineva folosește în mod calificat expresia „dezastre naturale”, el spune că dezastrele n-au nimic de-a face cu Dumnezeu, pentru că nu există Dumnezeu. El crede în mitologia evoluționistă, care l-a învățat că lumea a apărut spontan, de la sine, că n-a creat-o nimeni și că tot ce se petrece pe lume se petrece la întâmplare. Dar dacă totul e întâmplător, dacă dezastrele n-au niciun sens, dar totuși se petrec, și credem că așa stau lucrurile, de ce mai cerem ajutor medical sau religios? De ce mai cerem ajutor, dacă dezastrele sunt implacabile? Și ce rost are să ne salvăm viața, dacă și așa vom muri și vom pieri definitiv?

[17] Numai că ideologia nu ține de foame! Omul vrea să trăiască, nu vrea să moară, nu vrea nici să sufere, dar dacă nu crede în Dumnezeu, el nu se pregătește deloc pentru viața veșnică. Pentru că el crede în minciuna că totul se termină pe buza gropii. Falsa gnoseologie îți distruge viața. Crezi într-o minciună și asta te omoară veșnic. Tocmai de aceea, creștinul învață de la Dumnezeu ce trebuie să facă cu viața lui pentru ca să nu ajungă un ratat. Și ce înseamnă a fi un om ratat? Înseamnă a fi un om neîmplinit. Și cum omul se împlinește numai în viața lui cu Dumnezeu, numai gnoseologia teologică e cea care te mântuie.

[18] Creștinul merge la Școală, învață acolo teoria evoluționistă despre apariția lumii, dar el nu o crede. El crede ce spune Dumnezeu despre Sine și despre creația Lui. Acest basm e la fel de „credibil” pentru noi ca și basmele religiilor păgâne. Mă uit pe Netflix, văd tot felul de filme fantasmagorice și le cred „la fel de mult” și pe ele. Pentru că nu pot să pun pe picior de egalitate Revelația dumnezeiască cu știința umană. Secolul ăsta oamenii de știință spun una, peste trei secole vor spune alta. Știința adevărată e pe bază de dovezi. Și, mai presus de toate, știința reală poate duce numai la Dumnezeu. Pentru că atunci când cercetezi lumea lui Dumnezeu, Îl vei găsi peste tot în lumea Lui.

[19] De ce să fiu milostiv?! Dar ca să fiu milostiv, trebuie să fiu mai întâi om bun. Și omul bun e omul duhovnicesc. Orice om dăruie mai mult sau mai puțin, dar omul duhovnicesc dăruie cu adevărat, pentru că el le dăruie pe toate cu pecetea harului. Le dăruie pe toate dimpreună cu rugăciunea sa, cu iubirea sa, cu dorința de schimbare reală a omului. Când Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu mi-a dăruit opera sa manuscriptică, el mi-a dăruit o mare comoară, un mare dar dumnezeiesc, pentru că mi-a dăruit și rugăciunea și dragostea și din slava lui Dumnezeu aflată în el. Mi-a dat un dar prin care el însuși a rămas în mod fundamental în viața mea. De aceea, a dărui înseamnă a te dărui celuilalt și nu doar a da un dar banal cuiva.

[20] Și vedem acest lucru, la modul fundamental, în întruparea Domnului! El nu a venit să ne dea ceva, ci să ne dea pe Sine. Și dacă Îl primești pe El, atunci ai apetență și pentru oameni. Reala teologie te face să îl iubești cu adevărat pe om, pentru că Îl întâlnești cu adevărat pe Dumnezeu. Dumnezeu te face să iubești oamenii, pentru că El îi iubește veșnic. Și oamenii pot fi iubiți cu adevărat, pentru că Dumnezeu, în relația cu Sine, ne umple pe noi de iubirea Lui pentru oameni.

[21] Dar când ești iubit de cineva, atunci nu te lepezi de Crucea ta, ci o trăiești împreună cu cel care te iubește. Îmi iubesc soția și când e cu mine și când nu e cu mine. Dar iubirea mea nu o poate scăpa de durerile ei menstruale, nu o poate scăpa de oboseala ei, nu o poate scăpa de ispitele ei. Iubirea mea e patul ei, o susțin mereu, sunt cu ea mereu, dar ea trebuie să își ducă Crucea de una singură pentru ca să se împlinească. Eu cu Crucea mea, ea cu Crucea ei, și le ducem împreună. De aceea, nu trebuie să ceri de la Stat, de la Biserică, de la Școală ceea ce trebuie să faci tu însuți. Pentru că și atunci când te îmbogățești, nu te mai gândești la alții, să ajuți și pe alții, ci doar la tine.

[22] Nu, individualismul nu e soluția pentru viața în societate! Ai nevoie mereu de alții. Viața în Biserică te învață că ai nevoie de toți oamenii în viața ta. Fiecare are rostul său în societate. Și trebuie să îi punem pe oameni în evidență pentru ca să vedem cu ce pot ajuta societatea noastră. Căci fiecare dintre noi, iubiții mei, avem binele de care au nevoie toți. Fiecare să facă ceea ce știe să facă! Să fim autentici în tot ceea ce facem! Pentru că societatea în ansamblu are nevoie de specializările noastre, de hobbyurile noastre, de îndeletnicirile noastre. Amin!

My beloveds[1],

the strategy of the demons is to attack you, to make you vulnerable, so that you can no longer bear people, their communion, fact for which you withdraw into a personal world together with your belongings. But when you run away from people, you don’t heal, but you isolate yourself from them. And when you isolate yourself from people, you are even more exposed to the attacks of demons, because they begin to amplify your fears more and more. The fear of suffering amplifies the egoism. In our house, between our things, without to have part of the looks of others, we feel good, but our good is a selfish one, which does not communicate with anyone in a real way[2].

In order to come to the Church, you have to get out of your comfort, from your muteness, from your anonymity, in order to live churchly, communional. The churchly life presupposes the serving together, the dialogue, the working together, the enjoying together. Your relationship with the Duhovnik Priest and with the community is a fraternal one, because you assume the ghostual life of the Church. And in relation to all the members of the Church and to all people, you verify your faith and deeds, because you live together with all and not separated inwardly from all. And you are not separated from people, because you pray for your salvation and for the salvation of all people. Do you pray for all as for yourself or do you pray that we all be saved[3].

Our wounds are real! We have had our trials in life, our downfalls. We can’t change our past, but we can change from today, from now on, we can change our life altogether. But our change is done together with God and with people, in the Church of God. And in the Evangel of the day [Lucas 5, 1-11], we see the future Holy Apostles put to fish together [Lc. 5, 4, BYZ]. The Lord sends them to fish „into the deep [εἰς τὸ βάθος]” [Ibidem]. Because the real conversion of people depends on their depth and not on the surface. And the depth of man is seen in communion, when he reveals himself, when he speaks explicitly about himself[4].

Therefore, you can’t do anything with a man until he really believes in God and changes his life. Because then when God enters in his life, the man changes into an overwhelming way. He changes immediately, because he understood what God wants from him. The fishermen fished where God commanded them and for this „they caught a great multitude of fishes [συνέκλεισαν πλῆθος ἰχθύων πολύ]” [Lucas 5, 6, BYZ]. They fished when and where God commanded them. Because the real pastoral service is that when we speak to people from the enlightenment of God and not according to our own mind[5].

They „filled both the ships [ἔπλησαν ἀμφότερα τὰ πλοῖα]” [Lucas 5, 7, BYZ]. And the two ships of man are the soul and his body. To serve God, you must sanctify both, fill both with the glory of God. And the fishes were very many [Lc. 5, 6, BYZ], because God gives us many gifts and charismas in the life with Him. And He fills us with all of His, because we seek Him first[6].

When you shut yourself up in your house and don’t want to deal with anyone, you think you’re preserving your life, but then you desert it, you empty it of real joys. The real joys of man are ghostual and communional. Nothing can replace the impartation with the Lord, nor our living, real relationship with our friends. The Lord comes into us to remain in us, and the relationship with each one is a friendly, deep, living relationship, because they are all our friends. But we can understand neither ourselves and nor others, if, first of all, we do not live the relationship with Him, and if He, the Lord of glory, does not enlighten us unceasingly[7].

The watertight house, without the communication with the vicinity, is the great deception of Satanas. Because we all close ourselves in the house, we barricade ourselves in it, and we donʼt have real relationships with anyone. We, practically, do not know what is happening around us, because we are not interested in this thing. And we don’t care, because we think that we can live without others. But no, we can’t live without the others! We, locked in the house, think we can, but it is not so. Because our lives depend on everyone and theirs on what I do. Because we all help each other through everything we do[8].

Going where you want is a human right, but going where you fulfill yourself is our preparation for eternity. Because we received our life from God to prepare us for eternity. Simon Petros [Σίμων Πέτρος], seeing the fishes, felt himself „a sinful man [ἀνὴρ ἁμαρτωλός]” before the Lord [Lc. 5, 8, BYZ]. And he and those with him experienced the state of amazement before the Lord [Lc. 5, 9, BYZ], the ghostual state of feeling of His glory. And Petros, Iacovos [Ἰάκωβος] and Ioannis [Ἰωάννης] left all and followed Him [Lk. 5, 10-11, BYZ]. Because they all understood that He is their fulfillment. And when someone fulfills you, then you stay with them forever[9].

If the future Apostles had stayed in the house, they would never have met the Lord. If I had not left the house, I would not have met anyone. Because we need to go out, seek, seek our friends and disciples everywhere, because they need us and we need them. But, first of all, we must go to serve the Lord and be with Him, so that we can understand all people. For we must be prepared for any essential meeting with people, for the meeting with those who will be our fulfillment[10].

Any demonic experiment, my beloveds, is an anti-human experiment. Our isolation, our sickness, our loneliness are the works of demons. Because they seek to separate us from one another, seek to make us sick, seek to throw us into sadness, so that we do not seek the things that fulfill us. But the life with God in the Church and the dialogue with all people are what fulfill us, because we are dialogical beings and not dialogical mutes. The exit from muteness is the search of communion with people. And we learn the true communion from the life with God in His Church, from Him who fills us with love for all people. Amin[11]!

---

[1] Started at 13.08, in day of wednesday, on 11 september 2024. Cloudy sky, 20 degrees, wind of 3 km/h.

[2] strategia demonilor e să te atace, să te vulnerabilizeze, pentru ca tu să nu mai suporți oamenii, comuniunea lor, fapt pentru care te retragi într-o lume personală dimpreună cu lucrurile tale. Dar când fugi de oameni, tu nu te vindeci, ci te însingurezi de ei! Și când te însingurezi de oameni, tu ești și mai expus atacurilor demonilor, pentru că ei încep să îți amplifice tot mai mult fricile tale. Frica de suferință amplifică egoismul. În casa noastră, între lucrurile noastre, fără să avem parte de privirile altora, noi ne simțim bine, dar binele nostru e unul egoist, care nu comunică cu nimeni în mod real.

[3] Ca să vii la Biserică trebuie să ieși din confortul tău, din muțenia ta, din anonimatul tău, pentru a trăi bisericește, comunional. Viața bisericească presupune slujirea împreună, dialogul, munca împreună, bucuria împreună. Relația ta cu Preotul Duhovnic și cu comunitatea e una frățească, pentru că îți asumi viața duhovnicească a Bisericii. Și în relație cu toți membrii Bisericii și cu toți oamenii, tu îți verifici credința și faptele, pentru că tu trăiești împreună cu toți și nu separat interior față de toți. Și nu ești separat de oameni, pentru că te rogi pentru mântuirea ta și a tuturor oamenilor. Te rogi pentru toți ca pentru tine sau te rogi ca toți să ne mântuim.

[4] Rănile noastre sunt reale! Am avut încercările noastre în viață, căderile noastre. Nu putem schimba trecutul nostru, dar putem să ne schimbăm de azi, de acum înainte, ne putem schimba cu totul viața. Dar schimbarea noastră se face împreună cu Dumnezeu și cu oamenii, în Biserica lui Dumnezeu. Și în Evanghelia zilei [Lucas 5, 1-11], îi vedem pe viitori Sfinți Apostoli puși să pescuiască împreună. Domnul îi trimite să pescuiască „întru adânc [εἰς τὸ βάθος]” [Ibidem]. Pentru că reala convertire a oamenilor ține de adâncul lor și nu de suprafață. Și adâncul omului se vede în comuniune, când el se revelează pe sine, când vorbește explicit despre sine însuși.

[5] De aceea, nu poți să faci nimic cu omul până când el nu crede cu adevărat în Dumnezeu și nu își schimbă viața. Pentru că atunci când Dumnezeu intră în viața lui, omul se schimbă într-un mod copleșitor. Se schimbă imediat, pentru că el a înțeles ce vrea Dumnezeu de la el. Pescarii au pescuit acolo unde le-a poruncit Dumnezeu și pentru aceasta „au prins mulțime multă de pești [συνέκλεισαν πλῆθος ἰχθύων πολύ]” [Lucas 5, 6, BYZ]. Au pescuit când și unde le-a poruncit lor Dumnezeu. Pentru că reala slujire pastorală e aceea când le vorbim oamenilor din luminarea lui Dumnezeu și nu după mintea noastră.

[6] Ei „au umplut amândouă corăbiile [ἔπλησαν ἀμφότερα τὰ πλοῖα]” [Lucas 5, 7, BYZ]. Și cele două corăbii ale omului sunt sufletul și trupul său. Ca să Îi slujești lui Dumnezeu, tu trebuie să le sfințești pe ambele, să le umpli pe ambele cu slava lui Dumnezeu. Și peștii au fost foarte mulți [Lc. 5, 6, BYZ], pentru că Dumnezeu ne dăruie multe daruri și harisme în viața cu El. Și El ne umple de toate ale Sale, pentru că Îl căutăm pe El în primul rând.

[7] Când te închizi în casa ta și nu vrei să ai de-a face cu nimeni, crezi că îți prezervi viața, dar atunci ți-o pustiești, ți-o golești de bucurii reale. Bucuriile reale ale omului sunt duhovnicești și comunionale. Nimeni nu poate înlocui împărtășirea cu Domnul și nici relația noastră vie, reală, cu prietenii noștri. Domnul vine în noi ca să rămână în noi, iar relația cu fiecare în parte este o relație prietenească, profundă, vie, pentru că toți sunt prietenii noștri. Dar nu ne putem înțelege nici pe noi înșine și nici pe alții, dacă, mai întâi de toate, nu trăim relația cu El și dacă El, Domnul slavei, nu ne luminează pe noi neîncetat.

[8] Casa etanșă, fără comunicarea cu vecinătatea, e marea înșelare a lui Satanas. Pentru că ne închidem cu toții în casă, ne baricadăm în ea, și nu avem relații reale cu nimeni. Nu știm, practic, ce se întâmplă lângă noi, pentru că nu ne interesează acest lucru. Și nu ne pasă, pentru că credem că putem să trăim fără ceilalți. Dar nu, nu putem trăi fără ceilalți! Noi, închișii în casă, credem că putem, dar nu e așa. Pentru că viața noastră depinde de toți și a lor de ceea ce fac eu. Pentru că noi toți ne ajutăm unii pe alții prin tot ceea ce facem.

[9] A merge unde vrei e un drept uman, dar a merge acolo unde te împlinești este pregătirea noastră pentru veșnicie. Pentru că viața noastră am primit-o de la Dumnezeu pentru a ne pregăti pentru veșnicie. Simon Petros [Σίμων Πέτρος], văzând peștii, s-a simțit om păcătos [ἀνὴρ ἁμαρτωλός] înaintea Domnului [Lc. 5, 8, BYZ]. Iar el și cei dimpreună cu el au trăit starea de uimire înaintea Domnului [Lc. 5, 9, BYZ], starea duhovnicească de simțire a slavei Sale. Iar Petros, Iacovos și Ioannis au lăsat toate și I-au urmat Lui [Lc. 5, 10-11, BYZ]. Pentru că au înțeles cu toții că El e împlinirea lor. Și când cineva te împlinește, atunci rămâi cu el pentru totdeauna.

[10] Dacă viitorii Apostoli ar fi stat în casă, ei nu L-ar fi întâlnit niciodată pe Domnul. Dacă n-aș fi ieșit din casă, n-aș fi întâlnit pe nimeni. Pentru că e nevoie să ieșim, să căutăm, să ne căutăm prietenii și ucenicii pretutindeni, pentru că ei au nevoie de noi și noi de ei. Dar, mai întâi de toate, trebuie să mergem să Îi slujim Domnului și să fim cu El, pentru ca să îi înțelegem pe toți oamenii. Căci trebuie să fim pregătiți pentru orice întâlnire esențială cu oamenii, pentru întâlnirea cu cei care vor fi împlinirea noastră.

[11] Orice experiment demonic, iubiții mei, e un experiment antiuman. Izolarea noastră, îmbolnăvirea noastră, singurătatea noastră sunt faptele demonilor. Pentru că ei caută să ne separe pe unul de altul, caută să ne îmbolnăvească, caută să ne arunce în tristețe, pentru ca să nu căutăm lucrurile care ne împlinesc. Dar viața cu Dumnezeu în Biserică și dialogul cu toți oamenii sunt cele care ne împlinesc, pentru că noi suntem ființe dialogice și nu muți dialogici. Ieșirea din muțenie este căutarea comuniunii cu oamenii. Și adevărata comuniune o învățăm din viața cu Dumnezeu în Biserica Sa, de la Cel care ne umple de iubirea pentru toți oamenii. Amin!

Me beloveds[1],

as Priest I have the signal of grace everywhere, wherever I go. Because God, Who is above all and Who encompasses all and Who is in all that exists by His grace, gives me His grace without ceasing. Because there is no place where He and His grace are not. The mobile phone has uncovered surfaces. You go somewhere and you see that you have no phone lines, that you have no signal. But, with God I always have the signal of His grace and I can serve anywhere with Him, because He knows me wherever I am[2].

But I received the grace of service, the grace of the Divine Priesthood in the Church, through the Bishop Galaction Stângă, my Bishop, in a sunny saturday, and from that day I am connected to the glory of God as His Priest. And you cannot receive the Divine Priesthood outside the Church, like that, because you imagine that you can receive it, but you receive it only in the Church, from the followers of the Holy Apostles until today. Because Bishops are the ones who cheirotoned Priests and Deacons, and the hierarchy of God’s Church is tripartite: it is made up of Bishops, Priests and Deacons[3].

I received the grace of the Divine Priesthood by placing the Bishop’s hands on my head and by prayer. But, at the same time, God showed me, through two unexpected divine visions, how I received the grace of the Priesthood and the charism of the forgiveness of sins. Because the man quickly forgets what he has received. But the divine visions imprint on the soul of man, in mode of indelibly, the truth received. And that is precisely why you must not forget what you have received, not forget who you are, because you are God’s Priest and not just anyone. And this does not mean infatuation, but responsibility. Because you have in you what you have to give to everyone: you have the service of the Priesthood for all people, for the salvation of all[4].

People come to us at Services, touch our garments, kiss our hands, because they feel the grace of God pouring out from us into them. They feel the grace of God with their souls, because they are eager for it. And we, members of the hierarchy of the Church, kiss and embrace each other, because we feel the grace of God in all of us. And where there is the feeling of grace is a life lived with God, because God is making His presence felt in all filled by Him with His glory[5].

God enlightens us what to do. He fills us with His words, of His power, of the joy of serving people. As long as you feel His grace in you, you are alive and happy and always working in God’s Vineyard, in His Church. But the phariseeism, the duplicity in terms of word and deed, comes when you no longer feel the grace of God in you, because you began to live unpriestly. Because you do not do the Priesthood of God with the help of people, but with the help of God. He is the strength, He is your joy, He is the One who fills you with divine enthusiasm to serve everyone. But if, after receiving the Priesthood, you look at how much you earn from men and not from God, that is precisely why you renounce of His grace and joys, for the fleeting joys of the world[6].

Yes, a Priest’s salary is small, it is improper for life in Romania! And the debts of a Parish are greater than its needs. There are fewer and fewer people who want to become Priests, because they do not have real living conditions as Priests in Romania. The vocation people, however, those called by God to His service, will come further. They were, are and will be few. And, most often, they are covered by the crowd of those who do the Priesthood as providers of religious services and not as ghostual Fathers. And, of fact, this is the big problem: that some Priests try to show the greatness of churchly life, the great mystery of our salvation through all their work, while other Priests want to show that here, in the Church, everything comes down to money and indifferent life[7].

I look more and more coldly at all the intrigues, the scenarios, the battles for visibility from the Church. Because my fight is for theology and holiness, for service and salvation. My fight is my daily ministry and my books. Wherever I go I can serve in myself and write in myself. My prayer for all is fraternized in me with writing for all. And my greatest fulfillment is the glory of God, it is the charisms of His mercy in my life. Because He pays me through His grace, then through the material ones of my Priesthood. And His payment is beyond any salary anyone could give me[8].

And as I understand my Priesthood as a service to all, so my books are a service to all. My books are my spread table for all. Because they are from myself, they are my gift to all, because they are made with the grace and help of God. And they represent my priestly life, my life given to God and people[9].

The Church was full of imperial lilies when I was cheirotoned Priest. And I held the Lord Himself on my palms with peace and divine joy, so that I would never forget Whom I serve. There was much grace in the Church and in me, and the smell of lilies was overwhelming. I was physically overspent, but filled with the glory of God. And when the ocean of light of the Priesthood descended into me, then the ocean of fire of the Duhovnikhood, they made me capacious as never before, because I was beginning to experience the immense embrace of the Divine Priesthood. No one had spoken to me before about this immense comprehension of the Priest in his prayer and ministry. Therefore, it was and is my peace in which I serve and create ceaselessly[10].

My grandmother Floarea and the Lady Priestess Gianina were the witnesses of my cheirotonia as Priest. Father Dumitru Lazăr, my Duhovnik, was one of my godfathers of Priesthood. The Teotocos [Θεοτόκος], through her miracle-working Icon, was with me and joyfully strengthened me. And if in Roșiori de Vede I was filled with the grace of Diaconia, in Alexandria I was filled with the grace of the Priesthood and began to serve God with great joy and fulfillment. Because my great fulfillment is to serve our triune God, the God of our salvation[11].

Every Service is small in the end, it ends, and everyone goes to his home. The Service and the sermon end in the Church, but not the service of the Priest. The Priest’s service is uninterrupted! And his service means everything he does for God and people. I go home from the Church, but I study, write, translate, speak, edit books and all this is my ministry, it is the uninterrupted ministry. At a regular job you work 8 hours and go home. What you do at home is nobody’s business. But I, at home, serve the Lord as in the Church, I have the same life, the life with Him, and together with Him I write the books that I give you. Because the priestly service is not 8 hours, it is not at the schedule, but is continuous[12].

The 19 years seem like a dream to me. But behind me, when I look, I see an ocean of grace and peace, I see an ocean of fulfillment, with all my sins. Because God is the One who builds us, Who fills us with peace, Who strengthens us in all troubles, Who enlightens us. He does everything in us and we almost nothing. September 17 is the beginning of my Priesthood, but I update this beginning every day, because His light is in me for service. And to pray for all, for the salvation of all, means to serve priestly to the Lord, because His service is the continuous remembrance of all[13].

Thank you all for help and for prayer! And I bless you all with peace in this holy day! May the God of our salvation, the Father, the Son and the Holy Ghost God, strengthen us all through His glory, now and ever and forever and ever! Amin[14]!

---

[1] Started at 9.23, in day of tuesday, on 10 september 2024. Sun and clouds, 21 degrees, wind of 16 km/h.

[2] ca Preot am semnalul harului peste tot, oriunde mă duc. Pentru că Dumnezeu, Cel peste toate și Care cuprinde toate și Care e în toate câte există prin harul Său, îmi dăruie harul Său neîncetat. Pentru că nu e loc unde nu este El și harul Lui. Telefonul mobil are suprafețe neacoperite. Te duci undeva și vezi că nu ai linii la telefon, că nu ai semnal. Însă, cu Dumnezeu am mereu semnalul harului Său și pot sluji oriunde împreună cu El, pentru că El mă știe oriunde mă aflu.

[3] Dar am primit harul slujirii, harul Dumnezeieștii Preoții în Biserică, prin Episcopul Galaction Stângă, Episcopul meu, într-o zi de sâmbătă cu mult soare, și din acea zi sunt racordat la slava lui Dumnezeu ca Preot al Lui. Și nu poți primi Dumnezeiasca Preoție în afara Bisericii, așa, pentru că îți închipui tu că o poți primi, ci o primești doar în Biserică, de la urmașii Sfinților Apostoli până azi. Pentru că Episcopii sunt cei care îi hirotonesc pe Preoți și pe Diaconi, iar ierarhia Bisericii lui Dumnezeu e tripartită: e formată din Episcopi, Preoți și Diaconi.

[4] Am primit harul Dumnezeieștii Preoții prin punerea mâinilor Episcopului pe capul meu și prin rugăciune. Dar, în același timp, Dumnezeu mi-a arătat, prin două vedenii dumnezeiești neașteptate, cum am primit harul Preoției și harisma iertării păcatelor. Pentru că omul uită repede ceea ce a primit. Dar vederile dumnezeiești imprimă în sufletul omului, în mod de neșters, adevărul primit. Și tocmai de aceea trebuie să nu uiți ce ai primit, să nu uiți cine ești, pentru că ești Preotul lui Dumnezeu și nu oricine. Și aceasta nu înseamnă infatuare, ci responsabilitate. Pentru că tu ai în tine ceea ce trebuie să dărui tuturor: ai slujirea Preoției pentru toți oamenii, pentru mântuirea tuturor.

[5] Oamenii vin spre noi la Slujbe, ne ating veșmintele, ne sărută mâinile, pentru că simt harul lui Dumnezeu revărsându-se din noi în ei. Simt cu sufletul lor harul lui Dumnezeu, pentru că sunt avizi după el. Și noi, membrii ierarhiei Bisericii, ne sărutăm și ne îmbrățișăm unii pe alții, pentru că simțim harul lui Dumnezeu în noi toți. Și acolo unde e simțirea harului este viață trăită cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Îți face simțită prezența în tot cel umplut de El cu slava Lui.

[6] Dumnezeu ne luminează ce să facem. El ne umple de cuvintele Sale, de puterea Sa, de bucuria de a sluji oamenilor. Cât timp simți harul Lui în tine, tu ești viu și bucuros și mereu lucrător în Via Domnului, în Biserica Lui. Însă fariseismul, duplicitatea în materie de cuvânt și faptă, vine atunci când nu mai simți harul lui Dumnezeu în tine, pentru că ai început să trăiești nepreoțește. Pentru că Preoția lui Dumnezeu nu o faci cu ajutorul oamenilor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu. El e tăria, El e bucuria ta, El e Cel care te umple de entuziasm dumnezeiesc pentru a sluji tuturor. Dar dacă, după ce ai primit Preoția, te uiți câți câștigi de la oameni și nu de la Dumnezeu, tocmai de aceea te lepezi de harul și de bucuriile Lui, pentru bucuriile trecătoare ale lumii.

[7] Da, salariul unui Preot este mic, este impropriu vieții în România! Și datoriile unei Parohii sunt mai mari decât nevoile sale. Sunt din ce în ce mai puțini cei care doresc să se facă Preoți, pentru că nu au condiții reale de viață ca Preoți în România. Oamenii de vocație, însă, cei chemați de Dumnezeu la slujirea Lui, vor veni pe mai departe. Ei au fost, sunt și vor fi puțini. Și, cel mai adesea, ei sunt acoperiți de mulțimea celor care fac Preoția ca prestatori de servicii religioase și nu ca Părinți duhovnicești. Și, de fapt, aceasta e marea problemă: că unii Preoți încearcă să arate măreția vieții bisericești, marea taină a mântuirii noastre prin toată lucrarea lor, pe când alți Preoți vor să arate că aici, în Biserică, totul se reduce la bani și la viața indiferentă.

[8] Privesc din ce în ce mai rece la toate intrigile, scenariile, luptele pentru vizibilitate din Biserică. Pentru că lupta mea e pentru teologie și sfințenie, pentru slujire și mântuire. Lupta mea e slujirea de fiecare zi și cărțile mele. Oriunde mă duc pot sluji în mine însumi și pot scrie în mine însumi. Rugăciunea mea pentru toți se înfrățește în mine cu scrisul pentru toți. Și împlinirea mea cea mare e slava lui Dumnezeu, sunt harismele milei Sale în viața mea. Pentru că El mă plătește prin harul Său, apoi prin cele materiale ale Preoției mele. Și plata Lui depășește orice salariu mi-ar putea da cineva.

[9] Și după cum îmi înțeleg Preoția ca o slujire a tuturor, tot la fel cărțile mele sunt o slujire a tuturor. Cărțile mele sunt masa mea întinsă pentru toți. Pentru că ele sunt din mine însumi, ele sunt darul meu pentru toți, pentru că sunt făcute cu harul și cu ajutorul lui Dumnezeu. Și ele reprezintă viața mea preoțească, viața mea dăruită lui Dumnezeu și oamenilor.

[10] Biserica era plină de crini imperiali când eu am fost hirotonit Preot. Și am ținut cu pace și cu bucurie dumnezeiască pe palmele mele pe Însuși Domnul, pentru ca să nu uit niciodată pe Cine slujesc eu. Era mult har în Biserică și în mine, iar mirosul crinilor era copleșitor. Eram istovit trupește, dar plin de slava lui Dumnezeu. Și când a coborât în mine oceanul de lumină al Preoției, apoi oceanul de foc al Duhovniciei, m-au făcut să fiu încăpător ca niciodată până atunci, pentru că începeam să trăiesc cuprinderea imensă a Dumnezeieștii Preoții. Nimeni mai înainte nu îmi vorbise despre această cuprindere imensă a Preotului în rugăciunea și slujirea sa. De aceea, ea a fost și este pacea mea în care eu slujesc și creez neîncetat.

[11] Bunica mea Floarea și Doamna Preoteasă Gianina au fost martorele hirotoniei mele întru Preot. Părintele Dumitru Lazăr, Duhovnicul meu, a fost unul dintre nașii mei de Preoție. Născătoarea de Dumnezeu, prin Icoana sa făcătoare de minuni, era cu mine și mă întărea în mod bucuros. Și dacă la Roșiori de Vede m-am umplut de harul Diaconiei, la Alexandria m-am umplut de harul Preoției și am început să-I slujesc lui Dumnezeu cu bucurie multă și cu multă împlinire. Pentru că marea mea împlinire e să Îi slujesc Dumnezeului nostru treimic, Dumnezeului mântuirii noastre.

[12] Orice Slujbă e mică în cele din urmă, se termină, și fiecare pleacă la casa sa. Slujba și predică se termină în Biserică, dar nu și slujirea Preotului. Slujirea Preotului e neîntreruptă! Și slujirea lui înseamnă tot ceea ce el face pentru Dumnezeu și oameni. Eu plec acasă de la Biserică, dar eu studiez, scriu, traduc, vorbesc, editez cărți și toate acestea sunt slujirea mea, sunt slujirea cea neîntreruptă. La un serviciu obișnuit lucrezi 8 ore și pleci acasă. Ce faci tu acasă nu interesează pe nimeni. Însă eu, acasă, slujesc Domnului ca la Biserică, am aceeași viață, viața cu El, și împreună cu El scriu cărțile pe care vi le dărui. Pentru că slujirea preoțească nu e de 8 ore, nu e la program, ci e continuă.

[13] Cei 19 ani mi se par un vis. Dar în spatele meu, când mă uit, văd un ocean de har și de pace, văd un ocean de împlinire, cu toate păcatele mele. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne zidește, Care ne umple de pace, Care ne întărește în toate necazurile, Care ne luminează. El face totul în noi și noi aproape nimic. 17 septembrie e începutul Preoției mele, dar pe acest început îl actualizez în fiecare zi, pentru că lumina Lui e în mine spre slujire. Și a te ruga pentru toți, pentru mântuirea tuturor, înseamnă a sluji preoțește Domnului, pentru că slujirea Lui este continua pomenire a tuturor.

[14] Vă mulțumesc tuturor pentru ajutor și pentru rugăciune! Și vă binecuvânt pe toți cu pace în această sfântă zi! Dumnezeul mântuirii noastre, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, să ne întărească pe toți prin slava Sa, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin!

I miei amanti[1],

Il Signore chiede il nostro consenso per una vita spirituale. Egli non entra con la forza nella nostra vita, ma esige la nostra volontà. Perché Egli ci ha detto: „Colui che vuole venire dietro a Me” [Marcos 8, 34, BYZ]. E chi vuole, è colui che Lo ama. Perché amare Dio significano rinnegare sé stessi [Ibidem]. But what does it mean to renounce yourself? It means giving up all your passions for Him. Because your passions are not conforming with God’s will and with your nature. But when He tells us that we must take up our Cross [Ibidem], He tells us to accept all His virtues in our life. Because His virtues, those commanded by Him, are our ascetic life, through which we can follow Him [Ibidem][2].

Il Signore Iisus Hristos ci chiede di seguirlo nel cammino dei Suoi comandamenti. I Suoi comandi non sono una via qualsiasi, ma la via, l’unica via. Proprio per questo non possiamo mescolare la fede della Chiesa con un’altra fede. Il mélange religioso di tipo new age non ha nulla a che fare con la vita della Chiesa, perché la vita della Chiesa è vita con Dio e non una vita secondo la moda del mondo di oggi. Quando accetti l’ascesi della Chiesa, accetti che le tue passioni non abbiano nulla a che fare con te. E se sono le Sue virtù a umanizzarci, allora seguire Hristos significa santificarci e umanizzarci allo stesso tempo. E il Santo è l’uomo completo, perché ha seguito i Suoi comandamenti, che lo hanno umanizzato, e lo hanno umanizzato, perché lo hanno santificato pienamente[3].

In Marcos [Μάρκος] 8, 35, il Signore parla della salvezza della nostra anima, senza escludere il nostro corpo dalla salvezza. Perché l’uomo, nella sua totalità, è salvato e non solo una parte di lui. Ma la salvezza è paradossale: perché si salva solo chi perde la propria anima per il Signore e il Suo Vangelo. In the supreme way, He asks us to die martyricly for Him. But, every day, to die for the Lord is to live for Him. Because, being filled with love for Him, we live His life as our own life. And we can live His life daily, in His Church, because His glory is His life and our eternal life[4].

The salvation is a conscious reality. You cannot lose your soul and body for Hristos and His Evangel without knowing this thing. Ma, al contrario, muori per Hristos, perché vivi per Lui. Rinunci a te stesso ogni giorno perché fai spazio a Hristos nella tua vita. E quando parliamo di divinizzazione dell’uomo, parliamo di riempirlo della gloria di Dio, proprio perché Egli abita in noi. E se Egli è in noi e con noi, come può la salvezza essere inconscia?[5].

Il passaggio da Marcos 8, 36-37 viene spesso chiamato il valore dell’anima umana. Ma il Signore, per anima, comprendeva tutto l’uomo e non soltanto l’anima. Perché quando perdi la tua anima, perdi anche il tuo corpo. E non puoi dare nulla in cambio [ἀντάλλαγμα] [Mar. 8, 37, BYZ] né per la tua anima, né per il tuo corpo, perché la tua vita è una sola. E ci santifichiamo pienamente, come persone spirituali, motivo per cui le Sacre Reliquie rimangono dietro di noi. And whoever is a faithful man has no horror of the Holy Relics, because they are the signs of man’s deification, but, on the contrary, he kisses them with reverence, because he too has the same desire: to sanctify himself fully[6].

Muore un bambino o un giovane…Cosa fanno i suoi genitori? Lo baciano appassionatamente, anche se davanti a loro c’è solo il suo corpo…Ma baciano il corpo del morto, perché amano la sua anima. Cosa fanno i cristiani quando arrivano davanti alle Sante Reliquie? Li baciano con reverenza, perché amano sia l’anima che il corpo dei Santi! Therefore, he who loves, he kisses, but he who does not love, he abhors the other, i.e. of his body and soul[7].

Distantia inter homines est distantia inter animas. I feel close to the one who is far away and the one who is thousands of kilometers away is my friend more than the one from my own nation. Because people have real needs and those who understand you know your real needs. Therefore, man’s great problem is not loneliness, but with whom he replaces his loneliness. If you put a dog or a cat in the place of your loneliness, the loneliness is not solved. Not if you put any man next to you. But you have to put next to you the man who understands you, so that you will no longer have loneliness in your life. Fact for which you look for a man across the seas and countries, because only he, the one who understands you, is the one who replaces your loneliness with his love[8].

But, to love, you don’t have to be ashamed of the one you love. Because no one knows him like you. And the Lord asks us not to be ashamed of Him and His words in our fornicating and sinful world [Mar. 8, 38, BYZ], because we know who He is and what He always does in our lives. Perché il mondo ci riempie di passioni, ma Lui ci riempie della Sua gloria eterna[9].

Therefore, my beloveds, to take up His Cross is to love Him every day. And loving Him means always being with Him. His Cross becomes your Cross, because you assume on all His commandments as your own life. But assuming the Cross is joy and life, because the ascesis sanctifies me, makes me happy and does not darken me. Where the ascesis darkens you, isolates you, disgusts you with people, there is not the Lord, but the demons. Because the Lord fills us of embracing all, of praying for all, of loving all. Amin[10]!

---

[1] Started at 12.49, in day of saturday, on 7 september 2024. Sun, 27 degrees, wind of 6 km/h.

[2] Domnul ne cere acordul pentru o viață duhovnicească. El nu vine cu forța în viața noastră, ci ne cere voința noastră. Căci El ne-a spus: „Cel care voiește a veni după Mine” [Mc. 8, 34, BYZ]. Și cine voiește, acela este cel care Îl iubește. Pentru că a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a te lepăda de tine însuți [Ibidem]. Dar ce înseamnă să te lepezi de tine însuți? Înseamnă a renunța la toate patimile tale pentru El. Pentru că patimile tale sunt neconforme cu voia lui Dumnezeu și cu firea ta. Însă, când El ne spune că trebuie să ne luăm Crucea noastră [Ibidem], El ne spune să acceptăm toate virtuțile Lui în viața noastră. Pentru că virtuțile Lui, cele poruncite de El, sunt viața noastră ascetică, prin care noi putem a-I urma Lui [Ibidem].

[3] Domnul Iisus Hristos ne cere să Îi urmăm Lui pe calea poruncilor Sale. Poruncile Lui nu sunt orice cale, ci calea, singura cale. Tocmai din acest motiv nu putem amesteca credința Bisericii cu o altă credință. Melanjul religios de tipul new age nu are nimic de-a face cu viața Bisericii, pentru că viața Bisericii e viața cu Dumnezeu și nu o viață după moda lumii de astăzi. Când accepți asceza Bisericii, tu accepți că patimile tale n-au de-a face cu tine. Și dacă virtuțile Lui sunt cele care ne umanizează, atunci urmarea lui Hristos înseamnă sfințirea noastră și umanizarea noastră în același timp. Iar Sfântul e omul deplin, pentru că el a urmat poruncilor Lui, care l-au umanizat, și l-au umanizat, pentru că l-au sfințit în mod deplin.

[4] În Marcos [Μάρκος] 8, 35, Domnul vorbește despre mântuirea sufletului nostru, fără a exclude trupul nostru de la mântuire. Pentru că omul, în totalitatea sa, se mântuie și nu doar o parte din el. Însă mântuirea e paradoxală: pentru că doar cel care își pierde sufletul pentru Domnul și Evanghelia Sa se mântuie [Ibidem]. La modul suprem, El ne cere să murim martiric pentru El. Dar, în fiecare zi, a muri pentru Domnul înseamnă a trăi pentru El. Pentru că, fiind plini de iubirea pentru El, noi trăim viața Lui ca pe propria noastră viață. Și putem să trăim viața Lui zilnic, în Biserica Sa, pentru că slava Lui e viața Lui și viața noastră cea veșnică.

Mântuirea este o realitate conștientă. Nu poți să îți pierzi sufletul și trupul pentru Hristos și Evanghelia Sa fără să știi acest lucru. Ci, dimpotrivă, mori pentru Hristos, pentru că trăiești pentru El. Renunți la tine pe fiecare zi pentru că Îi faci loc lui Hristos în viața ta. Și când vorbim despre îndumnezeirea omului, noi vorbim despre umplerea lui de slava lui Dumnezeu, tocmai pentru că El sălășluiește în noi. Și dacă El e în noi și cu noi, cum să fie mântuirea inconștientă?[5].

[6] Pasajul de la Marcos 8, 36-37 e numit adesea valoarea sufletului uman. Însă Domnul, prin suflet, a înțeles omul întreg și nu doar sufletul. Căci atunci când îți pierzi sufletul, îți pierzi și trupul. Și nu poți să dai nimic la schimb [ἀντάλλαγμα] [Mc. 8, 37, BYZ] nici pentru sufletul, nici pentru trupul tău, pentru că viața ta e doar una singură. Și noi ne sfințim în mod deplin, ca oameni duhovnicești, fapt pentru care rămân după noi Sfinte Moaște. Și cine e om credincios nu are oroare de Sfintele Moaște, pentru că ele sunt semnele îndumnezeirii omului, ci, dimpotrivă, le sărută cu evlavie, pentru că și el are același dor: de a se sfinți în mod deplin.

[7] Moare un copil sau un tânăr…Ce fac părinții lui? Îl sărută cu ardoare, deși în fața lor e numai trupul lui…Dar ei sărută trupul celui mort, pentru că îi iubesc sufletul său. Ce fac creștinii când ajung în fața Sfintelor Moaște? Le sărută cu evlavie, pentru că le iubesc atât sufletul, cât și trupul Sfinților! De aceea, cine iubește, acela sărută, dar cine nu iubește, acela se scârbește de celălalt, adică de trupul și sufletul lui.

[8] Distanța dintre oameni este distanța dintre sufletele lor. Mă simt aproape de cel departe și cel de la mii de kilometri e prietenul meu mai mult decât cel din neamul meu. Căci oamenii au nevoi reale și nevoile reale ți le cunosc cei care ți le înțeleg. De aceea, marea problemă a omului nu e singurătatea, ci cu cine își înlocuiește singurătatea. Dacă pui un câine sau o pisică în locul singurătății tale nu se rezolvă singurătatea. Nici dacă pui orice om lângă tine. Ci trebuie să pui lângă tine pe omul care te înțelege, pentru ca să nu mai ai singurătate în viața ta. Fapt pentru care cauți om peste mări și țări, pentru că doar el, cel care te înțelege, e cel care înlocuiește singurătatea ta cu iubirea lui.

[9] Însă, ca să iubești, nu trebuie să te rușinezi de cel pe care îl iubești. Pentru că nimeni nu îl cunoaște ca tine. Și Domnul ne cere să nu ne rușinăm de El și de cuvintele Sale în lumea noastră preacurvară și păcătoasă [Mc. 8, 38, BYZ], pentru că știm cine e El și ce face El mereu în viața noastră. Pentru că lumea ne umple de patimi, dar El ne umple de slava Lui cea veșnică.

[10] Așadar, iubiții mei, a lua Crucea Lui înseamnă a-L iubi pe El în fiecare zi. Și a-L iubi pe El înseamnă a fi cu El mereu. Crucea Lui devine Crucea ta, pentru că îți asumi toate poruncile Lui ca pe propria ta viață. Dar asumarea Crucii e bucurie și viață, pentru că asceza mă sfințește, mă bucură și nu mă întunecă. Unde asceza te întunecă, te însingurează, te scârbește de oameni, acolo nu e Domnul, ci sunt demonii. Pentru că Domnul ne umple de îmbrățișarea tuturor, de rugăciunea pentru toți, de iubirea tuturor. Amin!

 My beloveds[1],

our Mistress, the Teotocos [Θεοτόκος[2]], is the embodiment of the greatest love for God. Because she loved God so much that the Father’s Son refound Himself fully in her love and wanted her as His Mother. His Mother, of whom the Church sings that her birth „announced joy [to] all the world [χαρὰν ἐμήνυσε πάσῃ τῇ οἰκουμένῃ]”[3]. But the joy her birth heralded is divine and it points to God and not to her. Because she gave birth to the Sun of righteousness [ὁ Ἥλιος τῆς δικαιοσύνης], on Hristos, our God[4]|[5].

To her world, the Mother of God was a statistical problem. Because another baby girl had been born, another human person. Because we, humans, do not understand the value of each individual person from the first. And we count people, turn them into statistics, consider them all equal, when every man has his purpose on earth, and some have a special purpose, marking the history of the world. Therefore, for people, another little girl was born, while for God, in the person of Maria [Μαρία], the joy of the whole world was born. Because God had been waiting for the one who would love Him perfectly, and that person was her. And therefore, from His, God’s perspective, her birth was the joy of the whole world, because, from the world’s perspective, the world had not even felt her presence[6].

Because we, the people, must make waves, stand out, show our work and life in front of everyone in order to be known. Birth is humble, it is unknown, but you make known your family and the place where you were born, if you become someone big, if you are a value person. And when a man of God falls asleep, when he falls asleep unknown to anyone, his death is humble, it is unknown. But when God glorifies that one, then He puts him in the middle of the world, makes him known to everyone, because he lived with God and is with Him in His eternal Emperordom[7].

Who took into account on Saints Ioachim [Ἰωακεὶμ] and Anna [Ἄννα][8], the parents of the Mother of God [Μητρόθεος[9]], in their world? They were despised because they had no children. They were considered cursed by God because they were barren. Therefore, when they went to the Hierarch Isahar [Ἰσαχάρ] with their gifts, he did not receive them, because he considered them sinners and claimed that because of their hidden sins God did not bless them[10]. But their rejection by men has filled them with the great blessing of God! Because God had ordained their sterility, as He also ordained the birth of the Mostclean Virgin Maria from them. But they received her as a gift from God after many tears, after many prayers, after much fasting[11]. And God gives gifts to people according to their love for God and not according to the place where they were born or according to the family they were born into[12].

The Angel of the Lord came to Saint Anna into vision and announced to her that she would give birth to Maria, the one through whom salvation would be given to the whole world[13]. And she, immediately, promised the Lord that she would give Maria to the service of the Lord[14]. Because she believed what was promised to her from the Lord! And the Angel of the Lord was the Holy Archangel Gavriil [Γαβριήλ[15]][16]. Who also appeared to Saint Ioachim in the wilderness and told him that Anna would give birth to a little girl and that he found Anna in Jerusalem full of joy, because he also announced to her this great miracle of God[17].

And the Virgin Maria is born in Nazaret [Ναζαρέτ], in a small city[18], through the seminal way, but when God willed, so that she will be the joy of the whole world. And the people of God, to this day, do not look at the city where the Mother of God was born, but at her constantly, praying to her for help and mercy. But those who look at the glory of the world, ask like the one of old: „Can be anything good from Nazaret [Ἐκ Ναζαρὲτ δύναταί τι ἀγαθὸν εἶναι]?” [In. 1, 46, BYZ]. Because they depreciate people after external things, as long as they don’t see them deep inside[19].

And the Mother of God, like the Lord, stood among them, of the jewish people, but few saw her divine beauty, her great glory, as Saint Dionisios the Areopagitis [Διονύσιος ὁ Ἀρεοπαγίτης][20]saw her[21]. For, in order to see the Saints, you must also be one of them, i.e. full of His glory. Because the Saints see themselves from the inside, they see themselves ghostually, understanding their words and deeds[22].

What has the world seen from your birth, Mother of God? What does it see from your Holy Icons? For many, they are works of art or idolatry. And your days of feast are some days. But we, your servants, rejoice to see you iconized everywhere in the Church and in the world, because through your Holy Icons we receive from your eternal radiance. We see the meekness, the obedience, your kindness, your humility iconized in the Church. Your iconographic face is the embodiment of all divine virtues. You have your Son in your arms and our God, and you are our Mother, of all of us, because you teach us all your love as a Mother. From you we learn to be mothers and fathers, grandparents and children. Because to be means to love pure, to love divinely[23].

I needed a mother’s love and I got it from the Mother of God. And I received a father’s love from Saint Ilie the seer of God, my ghostual Father. But when I met my future wife, I knew sisterly and wifely love, and my experience of love multiplied. And today, on this holy day, the Lady Priestess Gianina Maria-Cristina Picioruș, my wife, turns 47 years old, and I am happy and grateful for all the things I have learned and continue to learn from her. Because it is a great blessing to live daily with a great ecclesial conscience by your side and an exceptional thinker of our world. For every word I say reaches her heart and everything we do together is a source of thought and creation for her. And even if I had no auditor for my words and writings, she holds place of the whole world for me[24].

People see you from the outside, they see you from a distance, they keep you at a distance, because they don’t know you. We lose a lot of experience from our reluctance to make new relationships. And if I really regret something, it is precisely this: that I often hesitated to enter into dialogue with certain people, because great relationships would have emerged between us. I have been running all my life after friends, after exceptional friends. And I am open to my disciples, to the people I am waiting for and with whom I want to do great things. Because I don’t look at where he comes from and who he is, but what he does and can do for God and for people. And the real discipleship is the one made with God and always enlightened by Him[25].

Until this hour, with the grace of God, my wife is my best disciple. Both theologically and culturally. Whoever follows the books I have published so far, hers or written together with me – and there are 52 books[26] – will see her theological and ghostual growth step by step. And I do not praise my disciples in nonknowledge of the cause, but on the basis of their plenarily reality. But, although I noted this wonderful and gratifying thing, I take care of each disciple individually, without creating hierarchies. Because everyone has their own path and their own fulfillment in life[27].

Of fact, God deals with each of us personally. Although the Mother of God had her entirely unique path, each of His Saints has his own unique path. And God never uniformized His Saints, He doesn’t want to make them all the same, drawn at xerox, but each one has its own beauty and its own glory and its own theology. Because He respects our aspirations, our uniqueness, our personal way of living and seeing things[28].

Therefore, my beloveds, the holiest of all creation, the Mother of God, does not want to make us a copy of her, but to fulfill us personally in our lives. She helped the Saints who loved her to be themselves, to be fulfilled in their lives. And the Saint Ioannis the Theologian is one, as is the Saint Dionisios Areopagitis one, as is the Saint Grigorios Palamas one. All of them were guided by the Mother of God, but each one has his own personality and his own life. And we don’t have to copy others in their way of being, but to take on from them things that fulfill us[29].

A lot of growth in all that you do! May the Mother of God delight us in all the days of our life! Amin[30]!

---

[1] Started at 8.25, in day on monday, on 2 september 2024. Sun, 18 degrees, without wind.

[2] To be seen: https://en.wikipedia.org/wiki/Theotokos.

[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep08.html.

[4] Ibidem.

[5] Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, este întruparea celei mai mari iubiri pentru Dumnezeu. Pentru că ea L-a iubit atât de mult pe Dumnezeu, încât Fiul Tatălui S-a regăsit din plin în iubirea ei și a dorit-o pe ea ca Maică a Lui. Maică a Lui, despre care Biserica cântă că nașterea ei „bucurie a vestit [la] toată lumea [χαρὰν ἐμήνυσε πάσῃ τῇ οἰκουμένῃ]”. Dar bucuria pe care a vestit-o nașterea ei este dumnezeiască și Îl indică pe Dumnezeu și nu pe ea. Pentru că ea L-a născut pe Soarele dreptății [ὁ Ἥλιος τῆς δικαιοσύνης], pe Hristos, Dumnezeul nostru.

[6] Pentru lumea ei, Maica lui Dumnezeu era o problemă de statistică. Pentru că se mai născuse o fetiță, o altă persoană umană. Pentru că noi, oamenii, nu înțelegem din prima valoarea fiecărui om în parte. Și noi numărăm oamenii, îi transformăm în statistică, îi socotim pe toți egali, când fiecare om are un scop al lui pe pământ, iar unii au un scop special, marcând istoria lumii. De aceea, pentru oameni, se mai născuse o fetiță, pe când, pentru Dumnezeu, în persoana Mariei, se născuse bucuria întregii lumi. Pentru că Dumnezeu o așteptase pe aceea care Îl va iubi pe El desăvârșit și acea persoană era ea. Și de aceea, din perspectiva Lui, a lui Dumnezeu, nașterea ei a fost bucuria întregii lumi, pentru că, din perspectiva lumii, lumea nici nu îi simțise prezența.

[7] Căci noi, oamenii, trebuie să facem valuri, să ieșim în evidență, să ne arătăm opera și viața în fața tuturor pentru ca să fim cunoscuți. Nașterea e smerită, e necunoscută, dar îți faci cunoscută familia și locul unde te-ai născut, dacă ajungi cineva mare, dacă ești un om valoric. Iar când adoarme un om al lui Dumnezeu, când adoarme neștiut de nimeni, moartea lui e smerită, e necunoscută. Dar când Dumnezeu îl slăvește pe acela, atunci îl pune în mijlocul lumii, îl face cunoscut tuturor, pentru că el a trăit cu Dumnezeu și este cu El în Împărăția Sa cea veșnică.

[8] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/591/sxsaintinfo.aspx.

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Theotokos.

[10] Viețile Sfinților pe luna septembrie [Lives of the Saints for the month of September], ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 133.

[11] Idem, p. 133-134.

[12] Cine i-a băgat în seamă pe Sfinții Ioachim și Anna, părinții Maicii lui Dumnezeu [Μητρόθεος], în lumea lor? Ei erau disprețuiți pentru că nu aveau copii. Erau socotiți blestemați de Dumnezeu pentru că erau sterpi. De aceea, când s-au dus la Arhiereul Isahar [Ἰσαχάρ] cu darurile lor, el nu i-a primit, pentru că i-a socotit păcătoși și a susținut că datorită păcatelor lor ascunse nu îi binecuvântă Dumnezeu. Dar respingerea lor de către oameni i-a umplut de marea binecuvântare a lui Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu rânduise sterilitatea lor, după cum a rânduit și nașterea Preacuratei Fecioare Maria din ei. Dar au primit-o pe ea ca dar de la Dumnezeu după multe lacrimi, după multe rugăciuni, după postire multă. Iar Dumnezeu dă daruri oamenilor pe măsura iubirii lor de Dumnezeu și nu după locul unde s-au născut sau după familia în care s-au născut.

[13] Viețile Sfinților pe luna septembrie [Lives of the Saints for the month of September], ed. cit., p. 134-135.

[14] Idem, p. 135.

[15] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel_(given_name).

[16] Viețile Sfinților pe luna septembrie [Lives of the Saints for the month of September], ed. cit., p. 135.

[17] Îngerul Domnului a venit la Sfânta Anna întru vedenie și i-a vestit ei că o va naște pe Maria, pe cea prin care se va da mântuire la toată lumea. Iar ea, imediat, I-a făgăduit Domnului că o va dărui pe Maria slujirii Domnului. Pentru că ea a crezut cele făgăduite ei de la Domnul! Și Îngerul Domnului era Sfântul Arhanghel Gavriil. Care i s-a arătat și Sfântului Ioachim în pustie și i-a spus că Anna va naște o fetiță și că pe Anna o găsește în Ierusalim plină de bucurie, pentru că și ei i-a vestit această mare minune a lui Dumnezeu.

[18] Viețile Sfinților pe luna septembrie [Lives of the Saints for the month of September], ed. cit., p. 126.

[19] Și Fecioara Maria se naște în Nazaret, într-o cetate mică, pe cale seminală, dar atunci când a voit Dumnezeu, pentru ca să fie bucuria întregii lumi. Și oamenii lui Dumnezeu, până azi, nu se uită la orașul în care s-a născut Maica lui Dumnezeu, ci la ea neîncetat, rugându-se ei pentru ajutor și miluire. Însă cei care se uită la fala lumii, întrebă ca cel de odinioară: „Din Nazaret poate a fi ceva bun [Ἐκ Ναζαρὲτ δύναταί τι ἀγαθὸν εἶναι]?” [In. 1, 46, BYZ]. Pentru că ei depreciază oamenii după lucruri exterioare, atâta timp cât nu îi văd în adâncul lor.

[20] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/794/sxsaintinfo.aspx.

[21] Viețile Sfinților pe luna septembrie [Lives of the Saints for the month of September], ed. cit., p. 129.

[22] Și Maica lui Dumnezeu, aidoma Domnului, a stat în mijlocul lor, a poporului evreu, însă puțini au văzut frumusețea ei cea dumnezeiască, slava ei cea mare, așa cum a văzut-o Sfântul Dionisios Areopagitis. Căci, pentru ca să îi vezi pe Sfinți, trebuie să fii și tu unul dintre ei, adică plin de slava Lui. Pentru că Sfinții se văd din interior, se văd duhovnicește, înțelegându-și cuvintele și faptele.

[23] Ce a văzut lumea din nașterea ta, Maică a lui Dumnezeu? Ce vede ea din Sfintele tale Icoane? Pentru mulți, ele sunt operă de artă sau idolatrie. Iar zilele tale de praznic sunt zile oarecare. Dar noi, slujitorii tăi, ne bucurăm văzându-te iconizată pretutindeni în Biserică și în lume, pentru că prin Sfintele tale Icoane primim din strălucirea ta cea veșnică. Vedem blândețea, ascultarea, bunătatea ta, smerenia ta inconizate în Biserică. Chipul tău iconografic e întruparea tuturor virtuților dumnezeiești. Îl ai pe Fiul tău în brațe și Dumnezeul nostru și ești Maica noastră, a tuturor, pentru că ne înveți pe toți iubirea ta de Mamă. De la tine învățăm să fim mame și tați, bunici și copii. Pentru că a fi înseamnă a iubi curat, a iubi dumnezeiește.

[24] Aveam nevoie de iubirea de mamă și am primit-o de la Maica lui Dumnezeu. Iar iubirea de tată am primit-o de la Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele meu duhovnicesc. Însă, când am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, am cunoscut iubirea de soră și de soție, și experiența iubirii mele s-a înmulțit. Iar azi, în această zi sfântă, Doamna Preoteasă Gianina Maria-Cristina Picioruș, soția mea, împlinește 47 de ani, iar eu mă bucur și sunt recunoscător pentru toate lucrurile pe care le-am învățat și le învăț mereu de la ea. Pentru că e o mare binecuvântare să trăiești zilnic cu o mare conștiință eclesială lângă tine și cu o gânditoare de excepție a lumii noastre. Căci orice cuvânt pe care îl spun ajunge în inima ei și orice facem împreună este un izvor de cugetare și de creație pentru ea. Și chiar dacă n-aș avea niciun auditor pentru cuvintele și scrierile mele, ea ține loc de întreaga lume pentru mine.

[25] Oamenii te văd din afară, te văd de la distanță, te țin la distanță, pentru că nu te cunosc. Pierdem multă experiență din reticența noastră de a ne face noi relații. Și dacă regret ceva cu adevărat e tocmai asta: că adesea am ezitat să intru în dialog cu anumiți oameni, pentru că ar fi ieșit mari relații între noi. Eu am alergat toată viața mea după prieteni, după prieteni de excepție. Și sunt deschis față de ucenicii mei, de oamenii pe care îi aștept și cu care doresc să fac lucruri mari. Pentru că nu mă uit de unde vine și cine este, ci ceea ce face și poate să facă pentru Dumnezeu și pentru oameni. Și ucenicia reală e cea făcută cu Dumnezeu și luminată de El mereu.

[26] You can find them here, in my wife’s CV: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-dr-gianina-maria-cristina-piciorus/.

[27] Până la această oră, soția mea e cel mai bun ucenic al meu. Atât în cele teologice, cât și în cele culturale. Cine urmărește cărțile pe care i le-am publicat până acum, ale ei sau scrise împreună cu mine – și sunt 52 de cărți – va vedea creșterea sa teologică și duhovnicească pas cu pas. Și eu nu îmi laud ucenicii în necunoștință de cauză, ci pe baza realității lor plenare. Dar, cu toate că am remarcat acest lucru minunat și îmbucurător, eu mă ocup de fiecare ucenic în parte, fără a face ierarhii. Pentru că fiecare are calea lui și împlinirea lui în viață.

[28] De fapt, Dumnezeu Se ocupă de fiecare dintre noi în mod personal. Deși Maica lui Dumnezeu a avut drumul ei cu totul unic, fiecare Sfânt al Lui are drumul său unic. Și Dumnezeu nu Și-a uniformizat niciodată Sfinții, nu dorește să îi facă pe toți la fel, trași la xerox, ci fiecare are frumusețea lui și slava lui și teologia lui. Pentru că El respectă năzuințele noastre, unicitatea noastră, modul nostru personal de a trăi și de a vedea lucrurile.

[29] Așadar, iubiții mei, cea mai sfântă decât toată creația, Maica lui Dumnezeu, nu dorește să ne facă o copie a sa, ci să ne împlinim în mod personal în viața noastră. Ea i-a ajutat pe Sfinții care au iubit-o să fie ei înșiși, să fie împliniți în viețile lor. Și Sfântul Ioannis Teologul e unul, cât și Sfântul Dionisios Areopagitis e unul, cât și Sfântul Grigorios Palamas e unul. Pe toți i-a călăuzit Maica lui Dumnezeu, dar fiecare are personalitatea lui și viața lui. Iar noi nu trebuie să copiem pe alții în felul lor de-a fi, ci să ne asumăm de la ei lucruri care ne împlinesc pe noi.

[30] Mult spor în tot ceea ce faceți! Maica lui Dumnezeu să ne bucure în toate zilele vieții noastre! Amin!