Etichetă: Predici 2024

My beloveds[1],

Hirotonia [Χειροτονία][2] is an immense Mystery, which you live according to your measure, of the one who receives it. And about which you know nothing, in real mode, until when you receive it. Because, from the outside, you don’t understand what happens in the soul and the body of the one who is cheirotoned. But when you live it, then you understand that the glory of God has placed you in front of the Holy Table to serve our triune God[3].

In the morning, when I left for Church, I was with the cassock in my hand, without having ever put it on. I received the blessing of my Bishop to wear it, I experienced the previous Cheirotesias, but I was far from the Holy Table. But when I was cheirotoned Deacon, suddenly, in a wonderful way, rising from the bottom, I felt that I am full of the grace of the Priesthood and that I have the boldness to serve the Lord. That, suddenly, I had another status in the Church, which God, through my cheirotoning Bishop, gave me[4].

For I experienced the Cheirotonia into Deacon as a filling of grace, as a putting into service, as a strengthening for service. The descent of the grace of the Priesthood in me happened immediately, during the Cheirotonia prayers. It came down immediately and I became aware of it in a plenary way. Because since then I have become a different person, with a different status in the Church, placed by God in this service. And the grace of the Divine Priesthood, until today, is the source of life that descends in me from our triune God and strengthens me in everything I do in His Church[5].

Therefore, this Divine Mystery is received in the Church, through the Bishops of the Church, and is lived in the Church. And the Church has its hierarchy made up of Bishops, Priests and Deacons, who serve the Holy Mysteries and the Holy Offices of God. If every Servant of God felt the grace of the Priesthood in him continuously, then he would never fight with the other members of the Church hierarchy or imagine himself without them, because the Church hierarchy it is tripartite left by God. And in all the members of the hierarchy there is the same grace of God, which strengthens them in His service[6].

Just as Baptism is not only a grace received once in infancy, but its grace is continually updated, in the same way, the Cheirotonia is not a grace from the past, but only an ever-present grace, because we continually update it in our service. My Deaconry is also present in my Priesthood, because diaconal service is essential in priestly life. When you comfort people, when you listen to them, when you are useful to them, then you are a diaconal. The embrace of all is diaconal. Because Διάκονος means servant[7]. And he who serves people, he does God’s will in people: he helps them in their salvation[8].

I was a Deacon for 14 days, but I lived my Diaconate intensely. Because I served and prayed from my hierarchical step. I did not exceed my duties, but I lived my Diaconate within its limits of service. When I was ordained a Priest, in the same way, I lived and I live my Priesthood within the limits of its ministry and not believing myself to be anything other than what I am. Therefore, I am horrified by those who exceed the duties of their step. Because it proves they don’t know Whom they serve. For if they had received His glory consciously and lived it in them every day, they would know that God is the God of love and peace [II Cor. 13, 11, BYZ][9].

To really see the Church, you must see it ghostually, from the inside. And to look at it from the inside, you must be filled with the glory of God. Without His glory, you do not see the divine-human institution that is the Church, but only a human institution, led by sinful people. For this reason many see nothing holy in the Church: because they have nothing holy in them either. To see the Church you have to see it with God’s eyes. And to see it divinely, you must see it through His glory. For the Church is full of His glory, because it belongs to Him and not to men. If it had been built by men, the Church would have perished long ago. But because it is God’s, His Church is eternal, because He will make it eternal[10].

Precisely for this reason, the Church cannot be reinvented, it cannot be founded anew. Anyone who talks about reforming the Church is a blasphemer of God. Because the One who changes us incessantly is God, the builder of the Church. We have to change ceaselessly and not His Church! The Church is the framework of our salvation, it is the place of our sanctification. Everything in the Church is for our salvation and to give up any teaching or any Church Service means giving up our salvation. Because in the Church we are born for the Emperordom of God and it is our door to His Emperordom[11].

Therefore, my beloveds, the ecclesiology is not understood from outside the Church, but from within the Church, as a real, active member, full of the glory of God. The temptations of our ecclesial life are the temptations of our salvation, and we understand their meaning in a real way when we advance in the ghostual life. If His glory is in us, we will never think against the Church, because His glory gives us to understand the meaning of every thing from our life and the Church. Therefore, we must seek to be filled with His glory in order to understand His will with us and with His Church and with all creation. For the ghostual life of the Church descends from above in us, from God, and it is His glory, which gives us all to live with God[12].

I was cheirotoned Deacon by Bishop Irineu Popa[13], the actual Metropolitan of Oltenia. He was invited to a Church consecration by Bishop Galaction Stângă, the one who cheirotoned me Priest, and gave him the joy of cheirotoning me. I don’t know how many Bishops there were from the Lord and His Holy Apostles until the Bishop who cheirotoned me a Deacon, but I experienced the reception of the grace of Diaconia, coming from God, through his service, as I experienced the reception of the grace of the Priesthood, coming from God, through the service of Bishop Galaction, my Bishop. The same grace, although there were two Bishops. But to know that you have God’s grace in you, you must see it, feel it, work through it in every day. And when you see God’s grace in you, you see it and in others. And if you see it in all the members of the Church, then you are together with them all and not inwardly distanced from them[14].

A ghostual man does not go beyond the canonical boundaries of the Church, because he does not seek those of God outside the Church. All of salvation is within the Church. The Church of God is the canonical one, it is the one with an uninterrupted history of two millennia. The ecclesial experiments are a battle with God, they are madness from a ghostual point of view. Because the ghostual people want to change only themselves and in no case the Church[15].

At many years everyone and thank you beautifully for all the help you have given me! Amin[16]!

---

[1] Started at 9.08, in day of friday, on 30 august 2024. Partly cloudy sky, 21 degrees, wind of 3 km/h.

[2] To be seen: https://en.wikipedia.org/wiki/Cheirotonia.

[3] Hirotonia este o Taină imensă, pe care o trăiești pe măsura ta, a celui care o primești. Și despre care nu știi nimic, în mod real, până când n-o primești. Pentru că, din afară, nu înțelegi ce se petrece în sufletul și în trupul celui care este hirotonit. Dar când o trăiești, atunci înțelegi că slava lui Dumnezeu te-a pus pe tine în fața Sfintei Mese pentru ca să slujești Dumnezeului nostru treimic.

[4] Dimineață, când am plecat la Biserică, eram cu reverenda în mână, fără să fi îmbrăcat-o vreodată. Am primit binecuvântarea Episcopului meu să o îmbrac, am trăit Hirotesiile anterioare, dar eram departe de Sfânta Masă. Însă, când am fost hirotonit Diacon, deodată, în mod minunat, ridicându-mă de jos, am simțit că sunt plin de harul Preoției și că am îndrăzneală să Îi slujesc Domnului. Că, deodată, aveam alt statut în Biserică, pe care Dumnezeu, prin Episcopul meu hirotonitor, mi l-a dăruit.

[5] Căci am trăit Hirotonia întru Diacon ca pe o umplere de har, ca pe o punere în slujire, ca pe o întărire spre slujire. Coborârea harului Preoției în mine s-a produs imediat, în timpul rugăciunilor de Hirotonie. S-a coborât imediat și l-am conștientizat într-un mod plenar. Pentru că de atunci am devenit un alt om, cu un alt statut în Biserică, pus de Dumnezeu în această slujire. Și harul Dumnezeieștii Preoții, până azi, e izvorul de viață care coboară în mine din Dumnezeul nostru treimic și mă întărește în tot ceea ce fac în Biserica Sa.

[6] De aceea, Taina aceasta Dumnezeiască se primește în Biserică, prin Episcopii Bisericii și se trăiește în Biserică. Și Biserica are ierarhia ei formată din Episcopi, Preoți și Diaconi, care slujesc Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale lui Dumnezeu. Dacă fiecare Slujitor al lui Dumnezeu ar simți în el harul Preoției în mod continuu, atunci niciodată nu s-ar lupta cu ceilalți membrii ai ierarhiei Bisericii sau nu s-ar închipui fără ei, pentru că ierarhia Bisericii e lăsată de Dumnezeu tripartită. Și în toți membrii ierarhiei e același har al lui Dumnezeu, care îi întărește întru slujirea Lui.

[7] Cf. Friberg Greek Lexicon, 6268, apud BW 10.

[8] Așa cum Botezul nu e doar un har primit cândva în pruncie, ci harul său se reactualizează continuu, tot la fel Hirotonia nu e doar un har din trecut, ci e un har mereu prezent, pentru că îl reactualizăm continuu în slujirea noastră. Diaconia mea este prezentă și în Preoția mea, pentru că slujirea diaconală este esențială în viața preoțească. Când alini oamenii, când îi asculți, când le ești de folos, atunci ești diaconal. Îmbrățișarea tuturor e diaconală. Pentru că Διάκονος înseamnă slujitor. Și cine slujește oamenilor, acela face voia lui Dumnezeu în oameni: îi ajută în mântuirea lor.

[9] Am fost 14 zile Diacon, dar mi-am trăit Diaconatul intens. Pentru că am slujit și m-am rugat din treapta mea ierarhică. Nu mi-am depășit atribuțiile, ci mi-am trăit Diaconatul în limitele lui de slujire. Când am fost hirotonit Preot, la fel, am trăit și îmi trăiesc Preoția mea în limitele ei de slujire și nu crezându-mă altceva decât sunt. De aceea, mă îngrozesc aceia care își depășesc atribuțiile treptei lor. Pentru că demonstrează că nu știu Cui slujesc. Căci dacă ar fi primit slava Lui în mod conștient și ar trăi-o în ei în fiecare zi, ar știi că Dumnezeu e Dumnezeul iubirii și al păcii [II Cor. 13, 11, BYZ].

[10] Ca să privești Biserica cu adevărat, trebuie să o privești duhovnicește, din interior. Și ca să o privești din interior, trebuie să fii plin de slava lui Dumnezeu. Fără slava Lui nu vezi instituția divino-umană care e Biserica, ci doar o instituție umană, condusă de oameni păcătoși. Din această cauză mulți nu văd nimic sfânt în Biserică: pentru că nici ei nu au nimic sfânt în ei. Ca să vezi Biserica trebuie să o vezi cu ochii lui Dumnezeu. Și ca să o vezi dumnezeiește trebuie să o vezi prin slava Lui. Căci Biserica e plină de slava Lui, pentru că e a Lui și nu a oamenilor. Dacă ar fi fost zidită de oameni, Biserica ar fi pierit de mult. Dar pentru că e a lui Dumnezeu, Biserica Lui e veșnică, pentru că El o va înveșnici pe ea.

[11] Tocmai din acest motiv, Biserica nu poate fi reinventată, nu poate fi întemeiată din nou. Oricine vorbește de reformarea Bisericii e un hulitor al lui Dumnezeu. Pentru că Cel ce ne schimbă pe noi neîncetat e Dumnezeu, ziditorul Bisericii. Noi trebuie să ne schimbăm neîncetat și nu Biserica Lui! Biserica e cadrul mântuirii noastre, e locul sfințirii noastre. Tot ce e în Biserică e pentru mântuirea noastră și a renunța la vreo învățătură sau la vreo Slujbă a Bisericii înseamnă a renunța la mântuirea noastră. Pentru că în Biserică ne naștem pentru Împărăția lui Dumnezeu și ea este ușa noastră spre Împărăția Lui.

[12] Așadar, iubiții mei, eclesiologia nu este înțeleasă din afara Bisericii, ci din Biserică, ca membru real, activ, plin de slava lui Dumnezeu. Ispitele vieții noastre eclesiale sunt ispitele mântuirii noastre și le înțelegem rostul în mod real când înaintăm în viața duhovnicească. Dacă slava Lui e în noi nu vom gândi niciodată împotriva Bisericii, pentru că slava Lui ne dă să înțelegem rostul fiecărui lucru din viața noastră și a Bisericii. De aceea, trebuie să căutăm să ne umplem de slava Lui pentru a înțelege voia Lui cu noi și cu Biserica Lui și cu întreaga creație. Căci viața duhovnicească a Bisericii coboară de sus în noi, de la Dumnezeu, și ea e slava Lui, care ne dă să trăim toate cu Dumnezeu.

[13] To be seen: https://ro.orthodoxwiki.org/Irineu_(Popa)_al_Olteniei.

[14] M-a hirotonit Diacon Episcopul Irineu Popa, actualul Mitropolit al Olteniei. Era invitat la o sfințire de Biserică de către Episcopul Galaction Stângă, cel care m-a hirotonit Preot, și i-a dat lui bucuria de a mă hirotoni. Nu știu câți Episcopi au fost de la Domnul și de la Sfinții Lui Apostoli până la Episcopul care m-a hirotonit pe mine Diacon, dar eu am trăit primirea harul Diaconiei, venind de la Dumnezeu, prin slujirea lui, după cum am trăit primirea harului Preoției, venind de la Dumnezeu, prin Slujirea Episcopului Galaction, Episcopul meu. Același har, deși au fost doi Episcopi. Dar pentru ca să știi că ai harul lui Dumnezeu în tine, trebuie să îl vezi, să îl simți, să lucrezi toate prin el în fiecare zi. Și când vezi harul lui Dumnezeu în tine, îl vezi și în alții. Și dacă îl vezi în toți membrii Bisericii, atunci ești împreună cu toți și nu distanțat interior de ei.

[15] Un om duhovnicesc nu trece dincolo de granițele canonice ale Bisericii, pentru că el nu caută cele ale lui Dumnezeu în afara Bisericii. Toate ale mântuirii sunt înăuntru Bisericii. Biserica lui Dumnezeu e cea canonică, e cea cu istorie neîntreruptă de două milenii. Experimentele eclesiale sunt o luptă cu Dumnezeu, sunt o nebunie din punct de vedere duhovnicesc. Pentru că oamenii duhovnicești vor să se schimbe doar pe ei înșiși și în niciun caz Biserica.

[16] La mulți ani tuturor și vă mulțumesc frumos pentru tot ajutorul pe care mi l-ați dat! Amin!

My beloveds[1],

first of all, I wish you at many years, now, at the beginning of the new churchly year! And God strengthen us in every good thing! Because we must make any beginning with God. With the One who strengthens us in all the days of our life[2].

And today we also commemorate that day when the Lord entered the synagogue and spoke about Himself and about „the acceptable year of the Lord [ἐνιαυτὸν Κυρίου δεκτόν]” [Lk. 4, 19, BYZ]. For our triune God is the One who „blesses the crown of the year”[3], this wonderful circle of the days of the year. For the days of the year come one after another for us to relive all the events of our salvation and of the history of the Church. Because we relive the whole life of the Lord in one year, all that He did for our salvation, but we also commemorate all the Saints of God over the year. And this continuous reliving of the churchly year is for us to strengthen ourselves in faith, in hope and in love, in all good works, serving God and people[4].

For to serve means to live ecclesiastically. The Church is one and is alive because everyone serves in it. And the life of the faithful is the life of God, i.e. the ghostual life, and this makes them one and comprehensive of all. You must have all of them in your heart, in your prayer, in your love. May you have all your brothers in faith, but also all humanity from whenever and everywhere. Therefore, the communion of the Church is God’s gift, but also our continuous effort. Because we must understand every day what we have to do for God’s Church, but also to increase daily in our love for all. Because brotherly love holds us all together and teaches each of us to transcend our perspective on life and the personal experience[5].

For to change yourself is to change ontologically. To change yourself internally. And this fundamental change is made by the glory of God that flows unceasingly into the Church from God. God is the One who changes us internally through His eternal glory! Therefore, when the Lord spoke about prayer and fasting [Mat. 17, 21, BYZ] as weapons against demons, He spoke of them as realities that change us ontologically. Because in our effort to pray and to fast, He fills us with His glory, which changes us internally, which deifies us. And our deification is not only an inner beauty, because the beauty in us spills over our whole body, making us sweet, ghostually pleasing to everyone[6].

This is the reason why the Church does not popularize the cosmetic industry, because it does not believe in surface beauty, in beautified beauty, but in deep beauty, in ontological beauty, which is obtained through ascesis. The surgical operations do not bring real, authentic, lasting beauty, but a transitory one. The counterfeit beauty is a beauty for the excitement of the senses, while the real beauty, the ontological one, is an eternal beauty, because thanks to it you are received in the Emperordom of God[7].

The father came with his son to the Lord, because he was lunatic [Mat. 17, 15, BYZ]. The demon from that one manifested violently at certain phases of the moon, so that people would think that the moon was to blame and not that he, the demon, was the cause of his illness. Therefore, from the outside, the child appeared epileptic, because he was falling unconscious in fire and water [Ibidem]. But in him, he had a demon. And it was the demon that tormented him. So that he was demon-possessed and not epileptic, and when the Lord cast out the demon, he was made well [Mat. 17, 18, BYZ]. Because the real health doesn’t come from demons or sorcerers, but from God. And whoever waits for God to heal him, wait well, because He is our only Healer[8].

The life is God’s gift, but the death is also His gift! And we truly understand the meaning of life when we worship God all our life. Because a life dedicated to God awaits a good death from Him, a ghostual death, a saving one. And the good death is that which is not ashamed of the demons, which is not shown by them as the death of a sinful man. But if they dance at your death, it means that you are theirs, that you are a sinner, that you have not repented. But if you are the Saint of God, all the demons cry at your death, because you have overcome them with the grace of God[9].

The child fell into fire and into water [Mat. 17, 15, BYZ], fell into fornication and into wrath. And we are still children when we are led by demons to fornication and to anger by force. The fornication is the fire of demons that we kindle within us, while the anger is the frozen water that we throw ourselves into and freeze our heart. And we turn anger into hatred and revenge, into a calamity for ourselves and others, because we freeze relationships with others. The fornication is the spoiling of our love, it is its transformation from virtue to lust. Because the pure love is fulfilling love, whereas the fornication is passionate, the sick love, which degrades us[10].

And when the Holy Apostles asked: „Why could we not take him out?”, the Lord answered them: „For your unbelief [Διὰ τὴν ἀπιστίαν ὑμῶν]!” [Mat. 17, 20, BYZ]. And to show them what it means to have faith, He tells them that faith moves mountains. Because the faith makes everything possible, because it trusts completely in God’s power and help. And the real mountains are the mountains of passions, which He crushes with His grace according to our repentance and ascesis. Because we can do nothing against our passions without His almighty help[11].

What does a generation of indifferent people look like? It looks like an unbelieving and depraved generation. And our postmodernity is a religiously indifferent and avid of pleasures generation, which God endures for its salvation. And when God has mercy on us, He is with us, because He is waiting for our return, our repentance, our salvation[12].

No one can save himself without the mercy of God! His waiting is our salvation. And God waits long for our repentance, because He loves our salvation. For He wants us all to be saved, so that we all may be in His eternal joy. Therefore, the waiting for God is also the waiting for His Church. He waits for our salvation, and we pray for the salvation of all humanity. And God’s desire is also our desire: that in heaven and on earth He may be Master, and we may be His servants[13].

I set myself big, beautiful things in 2024, and I kept my word with God’s grace. I served, I edited, I published, I walked, I rested, I dialogued intensely. And I think this is what I want to do all my life. Because what keeps you alive is precisely the service, the work, the walking, the dialogue. All the service of God and of people is a dialogue, a fulfilling one, of proportions, it is the dialogue of your life. The dialogue brings us to the light and it brings others too in our heart. The dialogue abolishes the distances, because it brings us closer to each one of us. And every year of our life increases the dialogue with God and with people, because we are also continuously maturing. And we give glory to God for our maturation, because it is a continuous learning, a continuous renewal, a continuous deification of us[14].

We started the new churchly year, but we start it with the holy message that „the Son of man will be delivered into the hands of men, and they will kill Him and [in] the third day He will be raised” [Mat. 17, 22-23, BYZ]. And the Holy Apostles, my beloveds, „were greatly grieved [ἐλυπήθησαν σφόδρα]” [Mat. 17,. 23, BYZ] by these words of His. They grieved, because they didn’t understand back then what His death and resurrection meant. But when they experienced His death and resurrection, they understood that everything the Lord did, He did for our salvation[15].

Omnis dies est gradum ad caelum. In churchly life, every day is a day of salvation. Dio ci insegna ogni giorno cosa fare con la nostra vita. Because He teaches us practically all the steps of our salvation. However much we learn theology, the practical theology is the one that God enlightens us, which we learn in all the days of our lives from our own churchly life. Therefore, all we learn through the grace of God is the theology of our salvation[16]. Amin!

---

[1] Started at 8.21, in day of monday, on 26 august 2024. Sun, 23 degrees, wind of 3 km/h.

[2] mai întâi de toate, vă doresc la mulți ani, acum, la începutul noului an bisericesc! Și Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun! Pentru că orice început trebuie să îl facem cu Dumnezeu. Cu Cel care ne întărește în toate zilele vieții noastre.

[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep01.html.

[4] Și astăzi noi pomenim și acea zi în care Domnul a intrat în sinagogă și a vorbit despre Sine și despre „anul plăcut Domnului [ἐνιαυτὸν Κυρίου δεκτόν]” [Lc. 4, 19, BYZ]. Căci Dumnezeul nostru treimic este Cel care „binecuvântă cununa anului”, acest cerc minunat al zilelor anului. Căci zilele anului vin una după alta pentru ca noi să retrăim toate evenimentele mântuirii noastre și ale istoriei Bisericii. Fiindcă noi retrăim toată viața Domnului într-un an de zile, tot ceea ce El a făcut pentru mântuirea noastră, dar îi pomenim și pe toți Sfinții lui Dumnezeu de peste an. Și această retrăire continuă a anului bisericesc e pentru ca noi să ne întărim în credință, în nădejde și în dragoste, în toată fapta cea bună, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

[5] Căci a sluji înseamnă a trăi eclesiastic. Biserica e una și e vie pentru că toți slujesc în ea. Și viața credincioșilor e viața lui Dumnezeu, adică viața duhovnicească, și aceasta îi face una și cuprinzători ai tuturor. Tu trebuie să îi ai pe toți în inima ta, în rugăciunea ta, în iubirea ta. Să îi ai pe toți frații tăi de credință, dar și întreaga umanitate de oricând și de pretutindeni. De aceea, comuniunea Bisericii este darul lui Dumnezeu, dar și efortul nostru continuu. Pentru că noi trebuie să înțelegem pe fiecare zi ce trebuie să facem pentru Biserica lui Dumnezeu, dar și să sporim zilnic în iubirea față de toți. Pentru că iubirea frățească ne ține pe toți împreună și ne învață pe fiecare în parte să ne depășim perspectiva noastră de viață și experiența personală.

[6] Căci a te schimba pe tine însuți înseamnă a te schimba ontologic. A te schimba interior. Și schimbarea aceasta fundamentală e făcută de slava lui Dumnezeu care curge neîncetat în Biserică de la Dumnezeu. Dumnezeu e Cel care ne schimbă interior prin slava Lui cea veșnică! De aceea, când Domnul a vorbit despre rugăciune și post ca despre arme împotriva demonilor [Mat. 17, 21, BYZ], El a vorbit despre ele ca realități care ne schimbă ontologic. Pentru că în efortul nostru de a ne ruga și de a posti, El ne umple cu slava Lui, care ne schimbă pe noi interior, care ne îndumnezeiește pe noi. Și îndumnezeirea noastră nu e numai o frumusețe interioară, pentru că frumusețea din noi se revarsă pe tot trupul nostru, făcându-ne dulci, plăcuți duhovnicește pentru toți.

[7] Acesta e motivul pentru care Biserica nu popularizează industria cosmetică, pentru că nu crede în frumusețea de suprafață, în frumusețea cosmetizată, ci în frumusețea de adâncime, în frumusețea ontologică, cea care se obține prin asceză. Operațiile chirurgicale nu aduc frumusețe reală, autentică, trainică, ci una tranzitorie. Frumusețea contrafăcută e o frumusețe pentru excitarea simțurilor, pe când reala frumusețe, cea ontologică, e o frumusețe veșnică, pentru că datorită ei ești primit în Împărăția lui Dumnezeu.

[8] Tatăl a venit cu fiul lui la Domnul, pentru că era lunatic [Mat. 17, 15, BYZ]. Demonul din acela se manifesta violent la anumite faze ale lunii, pentru ca oamenii să creadă că luna e de vină și nu că el, demonul, este cauza bolii lui. De aceea, din afară, copilul părea epileptic, pentru că el cădea în neștire în foc și în apă [Ibidem]. Numai că în el, acesta avea demon. Și demonul era cel care îl chinuia. Așa că el era demonizat și nu epileptic, iar când Domnul a scos demonul, acela s-a făcut sănătos [Mat. 17, 18, BYZ]. Pentru că sănătatea reală nu vine de la demoni și nici de la vrăjitori, ci de la Dumnezeu. Și cine așteaptă să îl vindece Dumnezeu, așteaptă bine, pentru că El e singurul Vindecător al nostru.

[9] Viața e darul lui Dumnezeu, dar și moartea e darul Său! Și înțelegem cu adevărat rostul vieții când ne închinăm toată viața lui Dumnezeu. Pentru că o viață dedicată lui Dumnezeu așteaptă o moarte bună de la El, o moarte duhovnicească, una mântuitoare. Și moartea bună e cea care nu e rușinată de demoni, care nu e arătată de ei ca moarte de om păcătos. Dar dacă ei dansează la moartea ta înseamnă că ești al lor, că ești păcătos, că nu te-ai pocăit. Dar dacă ești Sfântul lui Dumnezeu la moartea ta plâng toți demonii, pentru că i-ai biruit pe ei cu harul lui Dumnezeu.

[10] Copilul cădea în foc și în apă [Mat. 17, 15, BYZ], cădea în desfrânare și în mânie. Și suntem încă copii când suntem duși de demoni spre desfrânare și spre mânie cu forța. Desfrânarea e focul demonilor pe care îl aprindem în noi, pe când mânia e apa înghețată în care ne aruncăm și ne îngheață inima. Și mânia o transformăm în ură și în răzbunare, într-o calamitate pentru noi și pentru alții, pentru că înghețăm relațiile cu alții. Desfrânarea e stricarea dragostei noastre, e transformarea ei din virtute în poftă. Pentru că iubirea curată e iubire împlinitoare, pe când desfrânarea este iubire pătimașă, bolnavă, care ne degradează.

[11] Și când Sfinții Apostoli au întrebat: „Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem pe el?” [Mat. 17, 19, BYZ], Domnul le-a răspuns: „Pentru necredința voastră [Διὰ τὴν ἀπιστίαν ὑμῶν]!” [Mat. 17, 20, BYZ]. Și ca să le arate ce înseamnă a avea credință, El le spune că credința mută munții din loc. Pentru că credința face totul posibil [Ibidem], pentru că se încrede desăvârșit în puterea și în ajutorul lui Dumnezeu. Și munții reali sunt munții patimilor, pe care El îi zdrobește cu harul Său pe măsura pocăinței și a ascezei noastre. Pentru că nu putem face nimic împotriva patimilor nostru fără ajutorul Său cel atotputernic.

[12] Cum arată o generație de oameni indiferenți? Ea arată ca o generație necredincioasă și depravată [Mat. 17, 17, BYZ]. Și postmodernitatea noastră e o generație indiferentă religios și avidă de plăceri, pe care Dumnezeu o rabdă spre mântuirea ei [Ibidem]. Și când Dumnezeu are milă de noi, El este cu noi, pentru că așteaptă întoarcerea, pocăința, mântuirea noastră.

[13] Nimeni nu se poate mântui fără mila lui Dumnezeu! Așteptarea Lui e mântuirea noastră. Și Dumnezeu așteaptă îndelung pocăința noastră, pentru că El iubește mântuirea noastră. Căci El voiește ca toți să ne mântuim, pentru ca toți să fim în bucuria Lui cea veșnică. De aceea, așteptarea lui Dumnezeu este și așteptarea Bisericii Sale. El așteaptă mântuirea noastră și noi ne rugăm pentru mântuirea întregii umanități. Și dorința lui Dumnezeu e și dorința noastră: ca în cer și pe pământ să fie El Stăpân și noi să fim slujitorii Săi.

[14] Mi-am propus pe 2024 lucruri mari, frumoase, și m-am ținut de cuvânt cu harul lui Dumnezeu. Am slujit, am editat, am publicat, m-am plimbat, m-am odihnit, am dialogat intens. Și cred că asta vreau să fac toată viața. Pentru că ceea ce te ține viu e tocmai slujirea, munca, plimbarea, dialogul. Toată slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor e un dialog, unul împlinitor, de proporții, e dialogul vieții tale. Dialogul ne scoate la lumină și îi aduce și pe alții în inima noastră. Dialogul desființează depărtările, pentru că ne aproprie de fiecare în parte. Și fiecare an al vieții noastre sporește dialogul cu Dumnezeu și cu oamenii, pentru că și noi ne maturizăm continuu. Și dăm slava lui Dumnezeu pentru maturizarea noastră, pentru că ea e o continuă învățare, o continuă înnoire, o continuă îndumnezeire a noastră.

[15] Am început noul an bisericesc, dar îl începem cu mesajul sfânt că „Fiul omului va fi dat întru mâinile oamenilor și Îl vor omorî pe El și [în] a treia zi va fi înviat” [Mat. 17, 22-23, BYZ]. Și Sfinții Apostoli, iubiții  mei, „au fost întristați foarte [ἐλυπήθησαν σφόδρα]” [Mat. 17, 23, BYZ] de aceste cuvinte ale Sale. S-au întristat, pentru că pe atunci nu înțelegeau ce înseamnă moartea și învierea Lui. Dar când au trăit moartea și învierea Lui, ei au înțeles că tot ce a făcut Domnul, a făcut pentru mântuirea noastră.

[16] Fiecare zi e un pas spre cer. În viața bisericească, fiecare zi e o zi a mântuirii. Dumnezeu ne învață în fiecare zi ce să facem cu viața noastră. Pentru că El ne învață în mod practic toți pașii mântuirii noastre. Oricât am învăța noi teologie, teologia practică e cea pe care ne-o luminează Dumnezeu, pe care o învățăm în toate zilele vieții noastre din propria noastră viață bisericească. De aceea, tot ce învățăm prin harul lui Dumnezeu este teologia mântuirii noastre. Amin!

My beloveds[1],

the great temptation of my youth was the struggle between geniality and holiness. With God’s grace I came to self-consciousness from a very early age, seeing what I am able to do in the field of literature and art. I realized that I have all my writing and all my art in me and that I only must do one thing: write, paint, sculpt all day, because I can do them all. And that’s what I did: I created enormously, I exhausted myself enormously, but I began to bring to light my absolute uniqueness, my geniality, through everything I created[2].

Only that I came to the creative experience of my uniqueness as a disciple of Saint Ilie the seer of God, with whom I began my hesychast life. And, through his holy prayers, I had the first divine visions of my life. And the divine sights are not our conquests, but are His great gifts to us, the unworthy. A man of genius is a man who feels that he can and does absolutely unique things, because they are unique personal creations. The real hesychastic life of the orthodox begins with the first ecstatic vision, because the first ecstatic vision is the beginning of the continuous feeling of the glory of God in yourself. And because I was 18 years old and had begun to experience the continuous feeling of God’s glory within myself, the demons pounced on  me into a certain day, greatly potentiating my geniality, but in a negative way, through a demonic deception that I believed as „God’s gift”[3].

Thus, in addition to my brilliant creation, the demons made me an even more formidable writer and artist, keeping me in their net for about 4 years. On the one hand, I was reading theology and praying hesychastically, but, on the other hand, I was daring all kinds of terrible things, all kinds of blasphemies and vices. And when I lost the feeling of God’s glory, the light of my life, then I lived the most terrible loneliness and the life with the demons. I was in condition to create superb things, but I was alone, I was decayed. And Saint Ilie did not rebuke me, did not say a word about my condition, he acted as if nothing had happened, because he knew the good that would come from this fall in my life. But other faithful people and ghostual Fathers saw my fall and rebuked me to my correction. And then I made the decision to give up my literary life and my art, to dedicate myself to theology and the hesychastic life and, above all, to repentance for my many and grievous sins[4].

And after a great repentance and return to life with God, I returned to feeling the glory of God in myself and enjoyed of many divine feelings, enlightenments and visions. Therefore, I lived my geniality under its pure, divine aspect, as a gift from God, but also under its demonic aspect, making my creative power a synagogue of demons. And by this I also understood the valuable creations of men of genius, but also their prostitution, when they begin to serve demons and the passions of all kinds. And when I gave up my writing and my art, I gave it up to live as a hesychast, to fill myself with theology and ascesis, to fulfill myself in the life with God, in the life of holiness[5].

Saint Ilie, my ghostual Father, fell asleep when 10 years of apprenticeship with him were completed. My repentance had matured, God was calling me through great signs to the Divine Priesthood in spite of my sins. His forgiveness was the most shattering lesson of love for me. When I had no hope that He would ever call me to His Priesthood, He did just that: He gave me to see what His good yoke looks like, what the great weight of His Priesthood looks like, and how I must live His Priesthood in divine humility and in holy love[6].

Men of genius know what they can do, and no one can convince them otherwise. The science and the power of creation are in them, they are the gift of God, and they have to work, to put it to work. But men of genius cannot do anything with their minds, by their efforts, to receive the great revelations of God. The divine visions are His gifts to us, just as they were and in the life of Saint Ioannis [Ἰωάννης] the Baptist, our Father. His life was divine, his ascesis was angelic, but his revelations were God’s gift to him, because God revealed Himself to him personally[7].

You can write brilliantly, you can paint brilliantly, you can sculpt brilliantly, because you bring out what is inside of you. You have in yourself what you create, what you put before everyone. But in order to receive the divine experiences, you must make yourself a rational abode of God, so that He may reveal Himself to you. And His revelations are what He decides to bestow upon you, as you continually pray to Him and continually fulfill His will. The genius does what he decides to do. The ghostual man, who receives enlightenments from God like Saint Maximos [Μάξιμος] the Confessor or Saint Simeon [Συμεὼν] the New Theologian, receives them when God wants and as much as He wants. And no one, without God’s enlightenment, can write a single line like His Saints, because God’s enlightenments are recognized by ghostual men, through His glory, and they cannot be falsified[8].

I became a Priest at the age of 28, I wanted to write theology and do patristic translations and write my enlightenments and visions and holy understandings, received from God, but God did not just leave me to that. Because I received the enlightenment to do literature as well as painting further on. And I returned to the question of geniality, to my first status, but now I no longer had the idea that the geniality fights with the holiness, but that they serve God in peace. Because my big problem hadn’t been the writing, but the centering on myself. When you see how rich you are inside, when you see how much you can do, the demonic temptation is to forget the source of your gifts, God. And when you forget Him, you begin to wander. But the hesychast life means the life with Him, His unceasing presence in you through His glory, i.e. a continuous ghostual self-awareness[9].

On short, after giving me His great forgiveness, He gave me His Priesthood, and after giving me His Priesthood, He told me that His previous gifts, that of writing and painting, are also mine and that I have to be responsible for them too. Besides writing theology and translating and commenting on the holy books. And through this I have answered many who accuse me of making my life difficult all day with new and new projects. But they are not my choices, but His enlightenments! And if He wants these things, who am I not to want them? Because His enlightenments are not your choices, they are not according to your understanding, but they are what give us to understand what we have to do next. What we are heading towards[10].

Saint Ioannis the Baptist was enlightened by God to say some true words, but which brought about the cutting off of his head. God knows what He is saying to you in your mind and in your heart, but the consequences of His revelations can be dramatic, they can be deadly for you. And with all of this, millions of His Saints chose to say what God told them, even though they died for their confession. Because they believed, as I do, that God always enlightens us only the truth and that His truth is the most important thing of our life[11].

My literature, now, is as important as my theology, because I can put in both the enlightenments of God in our lives, of everyone. I translate the Holy Scripture, but I also comment on it. But commenting does not mean for me to say what goes through my head, to say what I think, but to write the enlightenments I receive from God for those holy lines. I began to preach now because I received the enlightenment about what to preach. I mean, I don’t have a predicatorial agenda, I don’t aim to imitate one or the other, I don’t have my life plans for God’s Church, but I am waiting for His enlightenments for His Church. Because His enlightenments are for His Church, for His Church now, which must be in peace and not agitated, not hystericized, not apocalypticized[12].

The disciples always seek the advice of their ghostual Father because they must learn to think ghostually and not intellectually. And to learn to think ghostually, you have to kill your mind, your way of thinking, accepting that you know nothing. And, because you know nothing certain, nothing saving, you learn from your Father everything you need to know, i.e. you learn the mind of Hristos. The whole Filocalia [Φιλοκαλία] of the Church is the new thinking, the ghostual one, i.e. the mind of Hristos, our Lord. Therefore, the Saint Ilie the seer of God, handed me the Filocalia as the Scripture of the Church, because it is written ghostually, it is written by God through the enlightenments given to His Saints. And the Saint Dumitru the Theologian gave us Filocalia as our true, ghostual mind, as the mind of God’s Church[13].

Therefore, my beloveds, the problem is not that St. Ioannis the Baptist died away from the eyes of the world by beheading, but the big problem is that we do not have our heads like his head. His head was full of divine visions and enlightenments. His head was ascetic, it was divine. We brag about ideas we read, ideas plagiarized from others, ideas we don’t understand. But man’s true thoughts are those enlightened to him by God. His thoughts are God’s thoughts. And His thoughts are what save us[14].

This church year has also ended! There are two days left of it. But we lived all of them in our heart. Good or bad, they are part of our lives. Because everything we experience changes us internally. A lot of growth in everything! Amin![15].

---

[1] Started at 16.55, in day of saturday, on 17 august 2024. Sun, 38 degrees, wind of 6 km/h.

[2] marea ispită a tinereții mele a fost lupta dintre genialitate și sfințenie. Cu harul lui Dumnezeu am ajuns de foarte devreme la conștiința de sine, văzând de ce sunt în stare în domeniul literaturii și al artei. Mi-am dat seama că am tot scrisul și toată arta mea în mine și că nu trebuie să fac decât un singur lucru: să scriu, să pictez, să sculptez toată ziua, pentru că toate le pot face. Și asta am și făcut: am creat enorm, m-am epuizat enorm, dar am început să scot la lumină unicitatea mea absolută, genialitatea mea, prin tot ceea am creat.

[3] Numai că eu am ajuns la experiența creativă a unicității mele fiind ucenicul Sfântului Ilie văzătorul Dumnezeu, cu care mi-am început viața mea isihastă. Și, prin sfintele sale rugăciuni, am avut primele vederi dumnezeiești ale vieții mele. Și vederile dumnezeiești nu sunt cuceririle noastre, ci sunt darurile Sale cele mari cu noi, nevrednicii. Un om de geniu e un om care simte că poate și face lucruri absolut unice, pentru că sunt creații personale unice. Reala viață isihastă a ortodocșilor începe cu prima vedere extatică, pentru că prima vedere extatică reprezintă începutul simțirii continue a slavei lui Dumnezeu în tine însuți. Și pentru că aveam 18 ani și începusem să trăiesc simțirea continuă a slavei lui Dumnezeu în mine însumi, demonii s-au năpustit peste mine într-o anume zi, potențându-mi cu mult genialitatea mea, dar în mod negativ, printr-o înșelare demonică pe care eu am crezut-o ca fiind „darul lui Dumnezeu”.

Astfel, pe lângă creația mea genială, demonii m-au făcut un scriitor și un artist și mai redutabil, ținându-mă în plasa lor vreo 4 ani. Pe de o parte, eu citeam teologie și mă rugam isihast, dar, pe de altă parte, îndrăzneam tot felul de lucruri groaznice, tot felul de hule și de vicii. Și când am pierdut simțirea slavei lui Dumnezeu, lumina vieții mele, atunci am trăit cea mai groaznică singurătate și viața cu demonii. Eram în stare să creez lucruri superbe, dar eu eram singur, eram decăzut. Și Sfântul Ilie nu m-a mustrat, nu mi-a spus niciun cuvânt despre starea mea, s-a comportat ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, pentru că știa binele care va veni din această cădere în viața mea. Dar alți oameni credincioși și Părinți duhovnicești au văzut căderea mea și m-au mustrat spre îndreptarea mea. Și atunci am luat decizia de a renunța la viața mea literară și la arta mea, pentru a mă dedica teologiei și vieții isihaste și, mai întâi de toate, pocăinței pentru păcatele mele cele multe și grele[4].

[5] Și după o mare pocăință și întoarcere la viața cu Dumnezeu, m-am întors la simțirea slavei lui Dumnezeu în mine însumi și m-am bucurat de multe simțiri, luminări și vederi dumnezeiești. De aceea, mi-am trăit genialitatea sub aspectul ei curat, dumnezeiesc, ca dar de la Dumnezeu, dar și sub aspectul ei demonic, făcând din puterea mea de creație o sinagogă a demonilor. Și prin asta am înțeles și creațiile valorice ale oamenilor de geniu, dar și prostituarea lor, când încep să slujească demonilor și patimilor de tot felul. Și când am renunțat la scrisul și la arta mea, am renunțat pentru ca să trăiesc isihast, pentru ca să mă umplu de teologie și de asceză, pentru ca să mă împlinesc în viața cu Dumnezeu, în viața de sfințenie.

[6] Sfântul Ilie, Părintele meu, a adormit când s-au împlinit 10 ani de ucenicie față de el. Pocăința mea se maturizase, Dumnezeu mă chema prin mari semne la Dumnezeiasca Preoție în ciuda păcatelor mele. Iertarea Lui a fost cea mai zdrobitoare lecție de iubire pentru mine. Când nu mai aveam nicio nădejde că El mă va mai chema vreodată la Preoția Sa, tocmai asta a făcut: mi-a dat să văd cum arată jugul Lui cel bun, cum arată greutatea cea mare a Preoției Sale și cum trebuie să trăiesc Preoția Lui în umilință dumnezeiască și în iubire sfântă.

[7] Oamenii de geniu știu ce pot face și nimeni nu îi poate convinge de contrariu. Știința și puterea creației sunt în ei, sunt darul lui Dumnezeu, iar ei trebuie să muncească, să îl pună în lucru. Însă oamenii de geniu nu pot face nimic cu mintea lor, prin sforțările lor, pentru ca să primească marile revelații ale lui Dumnezeu. Vederile dumnezeiești sunt darurile Lui pentru noi, așa cum au fost și în viața Sfântului Ioannis Botezătorul, Părintele nostru. Viața lui a fost dumnezeiască, asceza lui a fost îngerească, dar revelațiile lui au fost darul lui Dumnezeu pentru el, pentru că Dumnezeu i S-a revelat în mod personal.

[8] Poți scrie genial, poți picta genial, poți sculpta genial, pentru că tu scoți ce ai în tine afară. Tu ai în tine ceea ce creezi, ceea ce pui în fața tuturor. Dar pentru ca să primești experiențe dumnezeiești, tu trebuie să te faci un locaș rațional al lui Dumnezeu, pentru ca El să ți Se reveleze ție. Și revelările Sale sunt ceea ce El decide să îți dăruie, pe când tu te rogi neîncetat Lui și împlinești neîncetat voia Sa. Geniul face ceea ce decide să facă. Omul duhovnicesc, care primește luminări de la Dumnezeu ca Sfântul Maximos Mărturisitorul sau ca Sfântul Simeon Noul Teolog, le primește când voiește Dumnezeu și cât voiește El. Și nimeni, fără luminarea lui Dumnezeu, nu poate scrie niciun rând ca Sfinții Lui, pentru că luminările lui Dumnezeu sunt recunoscute de oamenii duhovnicești, prin slava Lui, și ele nu pot fi falsificate.

[9] Am devenit Preot la 28 de ani, doream să scriu teologie și să fac traduceri patristice și să îmi scriu luminările și vederile și înțelegerile sfinte, primite de la Dumnezeu, însă Dumnezeu nu m-a lăsat doar la atât. Pentru că am primit luminarea ca să fac și literatură, cât și pictură pe mai departe. Și m-am întors la problema genialității, la statutul meu prim, însă acum nu mai aveam ideea că genialitatea se luptă cu sfințenia, ci că ele slujesc lui Dumnezeu în pace. Pentru că marea mea problemă nu fusese scrisul, ci centrarea pe mine însumi. Când vezi cât de bogat interior ești, când vezi câte poți să faci, ispita demonică e să uiți de izvorul darurilor tale, de Dumnezeu. Și când uiți de El, începi să rătăcești. Dar viața isihastă înseamnă viața cu El, prezența Lui neîncetată în tine prin slava Lui, adică o continuă conștientizare duhovnicească de sine.

[10] Pe scurt, după ce mi-a dat iertarea Lui cea mare, El mi-a dat Preoția Lui și după ce mi-a dat Preoția Lui, mi-a spus că și darurile Lui de mai înainte, acela de a scrie și de picta sunt tot ale mele și că trebuie să fiu responsabil și de ele. Pe lângă a scrie teologie și a traduce și a comenta cărțile sfinte. Și prin aceasta am răspuns multora care mă acuză că îmi îngreunez toată ziua viața cu noi și noi proiecte. Dar ele nu sunt alegerile mele, ci luminările Lui! Și dacă El voiește aceste lucruri, cine sunt eu să nu le voiesc? Pentru că luminările Lui nu sunt alegerile tale, nu sunt după înțelegerea ta, ci ele sunt cele care ne dau să înțelegem ce trebuie să facem mai departe. Spre ce ne îndreptăm.

[11] Sfântul Ioannis Botezătorul a fost luminat de Dumnezeu să spună niște cuvinte adevărate, dar care i-au adus tăierea capului. Dumnezeu știe ce îți spune în mintea și în intima ta, dar consecințele luminărilor Lui pot fi dramatice, pot fi mortale pentru tine. Și cu toate acestea, milioane de Sfinți ai Lui au ales să spună ce le-a spus lor Dumnezeu, chiar dacă au murit pentru mărturisirea lor. Pentru că ei au crezut, cum cred și eu, că Dumnezeu ne luminează mereu numai adevărul și că adevărul Lui e cel mai important lucru al vieții noastre.

[12] Literatura mea, acum, e la fel de importantă ca teologia mea, pentru că pot să pun în amândouă luminările lui Dumnezeu din viața noastră, a tuturor. Traduc Dumnezeiasca Scriptură, dar și o comentez. Dar a comenta nu înseamnă pentru mine a spune ce îmi trece mie prin cap, a spune ce gândesc eu, ci a scrie luminările pe care le primesc de la Dumnezeu pentru acele rânduri sfinte. Am început să predic acum pentru că am primit luminarea despre ce să predic. Adică nu am o agendă predicatorială, nu urmăresc să imit pe unul sau pe altul, nu am planurile mele de viață pentru Biserica lui Dumnezeu, ci aștept luminările Lui pentru Biserica Sa. Pentru că luminările Lui sunt pentru Biserica Sa, pentru Biserica Sa de acum, care trebuie să fie în pace și nu agitată, nu isterizată, nu apocaliptizată.

[13] Ucenicii cer mereu sfatul Părintelui lor duhovnicesc pentru că trebuie să învețe să gândească duhovnicește și nu intelectual. Și ca să înveți să gândește duhovnicește trebuie să îți omori mintea ta, modul tău de a gândi, acceptând că nu știi nimic. Și, pentru că nu știi nimic sigur, nimic mântuitor, înveți de la Părintele tău tot ce trebuie să știi, adică înveți mintea lui Hristos. Toată Filocalia Bisericii este noua gândire, cea duhovnicească, adică mintea lui Hristos, Domnul nostru. De aceea, Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu mi-a predat Filocalia ca pe Scriptura Bisericii, pentru că ea e scrisă duhovnicește, e scrisă de Dumnezeu prin luminările dăruite Sfinților Lui. Iar Sfântul Dumitru Teologul ne-a dăruit Filocalia ca pe mintea noastră cea adevărată, cea duhovnicească, ca pe mintea Bisericii lui Dumnezeu.

[14] Așadar, iubiții mei, problema nu e că Sfântul Ioannis Botezătorul a murit departe de ochii lumii prin tăierea capului, ci marea problemă e că nu avem capetele noastre aidoma capului său. Capul lui era plin de vederi și luminări dumnezeiești. Capul lui era ascetic, era dumnezeiesc. Noi ne lăudăm cu idei citite, cu idei plagiate de la alții, cu idei pe care nu le înțelegem. Dar adevăratele gânduri ale omului sunt cele luminate lui de Dumnezeu. Gândurile lui sunt gândurile lui Dumnezeu. Și gândurile Lui sunt cele care ne mântuie.

[15] S-a sfârșit și acest an bisericesc! Mai sunt două zile din el. Dar pe toate le-am trăit în inima noastră. Bune sau rele, acestea fac parte din viața noastră. Pentru că tot ceea ce trăim ne schimbă interior. Mult spor în toate! Amin!

My beloveds[1],

while the Lord went up into the mountain to pray, being alone on the mountain [Mat. 14, 23, BYZ], the Holy Apostles were in the boat of the Church and the sea was „tossed by waves [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων]” [Mat. 14, 24, BYZ]. Because the prayer means to be alone with God. To be just you and Him in secret, deep, personal talk. But when you are in the world, when you assume the social life, you also assume the waves of the world, the various temptations and hardships of social life. And the hardships and the temptations of life are not to bring you down, but to lift you up, to strengthen you ghostually. Because in the boat of the Church we are strengthened by God through His glory, so that we can face all the hardships of life[2].

The life like an ever-unstable sea. And we, the people, traveling in the boat of salvation, in the Church, and always waiting for God’s help. Because to throw yourself into the waves means to leave His Church, but to remain in the Church means to remain in prayer, to remain in the good hope, in the waiting of the help from God. The wind [ὁ ἄνεμος] was against the Church [Ibidem], but they were all in the ship. Any persecution, any ideology, any law that threatens the human life also threatens the life of the Church. Because the life of the Church is the holy life and the secular ideas have nothing to do with the ideas revealed by God. Those revealed by God are the thinking and life of the Church. And everything that contravenes the will of God has nothing to do with the life of the Church[3].

But for to live churchly, you must remain in the Church, in the boat of salvation. To live holy, you must live in the communion of life and love of the Church. For here you understand that God is the One who stops the winds, all the winds, when He wills and when it is for our benefit. And I wasn’t crushed by the ideology of communism, because then I was living my childhood to the fullest, but now I see the devastating impact that the utilitarianism has in people’s lives. Because people work only for their pleasure and everything that does not mean immediate pleasure seems to them not good[4].

The communism was putting you to work a lot, but it didn’t give you to eat. It held you into a poorly life, in austerity, making you solidary with the majority. The capitalism puts you to work just as much, but puts a lot of utilities in front of you, so you can spend your money immediately. And you struggle to have as much money as possible, so that you can have expenses to match. But the rush for money and pleasures makes us nauseous, because we only think about fleeting things, a dozen things. Forgetting that the great experience of our life is not conquering the world, but conquering our soul. I.e. our sanctification. Because, if we sanctify ourselves, we gain the whole world, while, if we satanize ourselves all the time, we lose ourselves forever[5].

„[At] the 4th watch of the night [Τετάρτῃ φυλακῇ τῆς νυκτὸς]” [Mat. 14, 25, BYZ] the Lord has come! He came towards morning, because the night watches were 4, of 3 hours each, between 18 and 6 in the morning[6]. And He came in the morning for the Holy Apostles to fight the waves of life. And the temptations, in our live, have precisely this role: to see our inner state, to make us aware of our love for God. For if you truly love God, then you will fight with the temptations all your life. Because you know that they are the death of you[7].

The Lord came to them „walking on the sea [περιπατῶν ἐπὶ τῆς θαλάσσης]” [Ibidem]. Showing that He is above all temptations and sins. But when they saw Him, they were terrified [ἐταράχθησαν] and thought it was a φάντασμα [Mat. 14, 26, BYZ], that it is a ​phantasm. Because when demons frighten you, they make you see or think you see dangerous illusions. But the Lord did not leave them in their fear, but immediately spoke to them and said: „Take courage [Θαρσεῖτε]! I am [Ἐγώ εἰμι]! Fear not [μὴ φοβεῖσθε]!” [Mat. 14, 27, BYZ]. For He asks us to dare in Him, in His mercy, and not to fear of nothing and no one. Because above all and above all is He, the God of all[8].

Saint Petros asks to come on the waters to Him, to overcome everything for Him [Mat. 14, 28, BYZ]. And the Lord strengthened him to walk on the waters and to come to Him [Mat. 14, 29, BYZ]. Because when we trust in Him, the Lord makes us overcome things that seem impossible for us. But seeing the force of the wind, he was afraid and began to sink [Mat. 14, 30, BYZ]. Because he no longer looked to Him, but to the wind, to the great weight of temptations. And this is our great error of logic: because it seems to us that the difficulties of our life are „greater” than the power of God. And we make this error, because we do not live in the logic of faith. Because the faithful man trusts God completely, i.e. he expects things from Him that completely exceed our expectations[9].

Only that God gives us the things which we need. Which we need to save ourselves. We ask for all kinds of things, but only some really benefit us. And if God does not answer some of our prayers, it is precisely because those things are not good for us. And, with the time, we understand that what God gave us is more important than everything we wanted. Because He gives us what fulfills us, what saves us. And when we accept, in the end, His will, we no longer wait for what we want, but what He wants from us. Because He wants us to sanctify our life[10].

The little believer doubts [Mat. 14, 31, BYZ] because he does not fully trust Him. He sees in the logic of fear and not in that of faith. Because in the logic of fear we sit in the vain worries of the demons, while in the logic of faith we wait from Him for our help and salvation. The communism wanted to take faith out of our hearts, while the capitalism wanted to dilute it. The religious freedom is not our loss in theological and liturgical relativism, but the assumed living of the life of the Church and witnessing to it all. And I am free to sanctify my life and to speak about the life of the Church from its midst, but I am not free to amalgamate various faiths in my life. Because our triune God, in His Church, calls us to assume the faith that He revealed to the Church and which is the salvation of the whole world[11].

I sink if I think in the logic of fear, but I live well if I live in the logic of faith. If I live in the Church, I can have various problems. I can be minimalized for my faith, I can be removed from certain circles of friends because I am a faithful man, I can lose many benefits because I am not an atheist, but a believer, but my life in the Church is what fulfills me. And when I accept the life of the Church and give up the benefits that take me away from it, I choose to live with God and to remain in His boat. And this holy „madness” is not understood by those who do their best to arrive, to climb on the social ladder, because the life of faith is the eternal life and not the rainwater of vain glory[12].

Overnight enriched people think that having money means having everything, while I, the man of faith, believe that having God means having everything. And I, as a man of faith, have money and I use the money, but I don’t expect my happiness from them, but my happiness is Him and His will. Therefore, I work not to have money in the first place, but to have His glory in me always. Money comes as a result of my work, but I live ascetically and work to be ghostually alive. For if you are ghostually alive, you are truly alive. Whereas, if you stick to money like seat gum, you have no real fulfillment, because our fulfillment is God and the eternal life with Him[13].

And when the Lord ascended with Saint Petros into the boat, then „the wind ceased [ἐκόπασεν ὁ ἄνεμος]” [Mat. 14, 32, BYZ]. Because only when we are with Him do all the contrary winds cease. When we are with Him we can bear them all, because He is our strength and our joy. Because we can also rejoice in troubles and in sorrows and in temptations and in  great pains, because we rejoice ghostually. And we rejoice in a holy way, because is with us the Father, the Son and the Holy Spirit, the God of our salvation, the One who strengthens us in everything[14].

Ideo, dilectis filiis spiritualibus meis, Ecclesia est locus fidei tutum. Ubi est Pater et Filius et Spiritus Sanctus, ubi est Deus trinus noster, ibi est et pax nostra. Venti tentationum nos occidere non possunt, quia Ipse est virtus nostra. And if He is our strength, then we must fill ourselves with faith in Him, with faith that fulfills us eternally! Amin![15].

---

[1] Started at 9.02, in day of friday, on august 9, 2024. Sun, 24 degrees, without wind.

[2] pe când Domnul S-a suit întru munte ca să se roage, fiind singur pe munte [Mt. 14, 23, BYZ], Sfinții Apostoli erau în corabia Bisericii și marea era „bătută de valuri [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων]” [Mt. 14, 24, BYZ]. Pentru că rugăciunea înseamnă a fi singur cu Dumnezeu. A fi doar tu și El în vorbire tainică, adâncă, personală. Dar când ești în lume, când îți asumi viața socială, îți asumi și valurile lumii, diversele ispite și greutăți ale vieții sociale. Iar greutățile și ispitele vieții nu sunt pentru a te doborî, ci pentru a te ridica, pentru a te întări duhovnicește. Pentru că în corabia Bisericii noi suntem întăriți de Dumnezeu prin slava Lui, pentru ca să facem față tuturor greutăților vieții.

[3] Viața ca o mare mereu instabilă. Și noi, oamenii, călătorind în barca mântuirii, în Biserică, și așteptând mereu ajutorul lui Dumnezeu. Căci a te arunca în valuri înseamnă a părăsi Biserica Lui, dar a rămâne în Biserică înseamnă a rămâne în rugăciune, a rămâne în nădejdea cea bună, în așteptarea ajutorului de la Dumnezeu. Vântul [ὁ ἄνεμος] era împotriva Bisericii [Ibidem], dar ei erau cu toții în corabie. Orice prigoană, orice ideologie, orice lege care atentează la viața omului, atentează și la viața Bisericii. Pentru că viața Bisericii e viața sfântă și ideile seculare nu au nimic de-a face cu ideile revelate de Dumnezeu. Cele revelate de Dumnezeu sunt gândirea și viața Bisericii. Și tot ce contravine voii lui Dumnezeu n-are nimic de-a face cu viața Bisericii.

[4] Dar pentru a trăi bisericește trebuie să rămâi în Biserică, în corabia mântuirii. Pentru a trăi sfânt trebuie să trăiești în comuniunea de viață și de iubire a Bisericii. Căci aici înțelegi că Dumnezeu e Cel care oprește vânturile, toate vânturile, atunci când El voiește și când e spre folosul nostru. Și n-am fost zdrobit de ideologia comunismului, pentru că atunci îmi trăiam copilăria din plin, dar acum văd impactul devastator pe care îl are utilitarismul în viețile oamenilor. Pentru că oamenii muncesc doar pentru plăcerea lor și tot ce nu înseamnă plăcere imediată li se pare că nu e bun.

[5] Comunismul te punea să muncești mult, dar nu îți dădea să mănânci. Te ținea într-un trai sărăcăcios, în austeritate, făcându-te solidar cu majoritatea. Capitalismul te pune la muncă la fel de mult, dar îți pune în față multe utilități, pentru ca să îți cheltui banii imediat. Și tu te zbați să ai cât mai mulți bani, pentru ca să ai și cheltuieli pe măsură. Numai că goana după bani și după plăceri ne face grețoși, pentru că ne gândim numai la lucruri trecătoare, la lucruri de duzină. Uitând că marea experiență a vieții noastre nu e cucerirea lumii, ci cucerirea sufletului nostru. Adică sfințirea noastră. Pentru că, dacă ne sfințim pe noi înșine dobândim întreaga lume, pe când, dacă ne satanizăm tot timpul, ne pierdem pentru veșnicie.

[6] Cf. Gingrich Greek Lexicon, 6.813 (4), apud BW 10.

[7] „[La] a 4-a strajă a nopții [Τετάρτῃ φυλακῇ τῆς νυκτὸς]” [Mt. 14, 25, BYZ] a venit Domnul! A venit spre dimineață, pentru că străjile nopții erau 4, de câte 3 ore fiecare, între ora 18 și 6 dimineața. Și a venit de dimineață pentru ca Sfinții Apostoli să se lupte cu valurile vieții. Iar ispitele, în viața noastră, au tocmai acest rol: de a ne vedea starea noastră interioară, de a conștientiza iubirea noastră pentru Dumnezeu. Căci, dacă Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu, atunci vei lupta cu ispitele toată viața ta. Pentru că știi că ele sunt moartea ta.

[8] Domnul a venit la ei „umblând pe mare [περιπατῶν ἐπὶ τῆς θαλάσσης]” [Ibidem]. Arătând că El e deasupra tuturor ispitelor și păcatelor. Dar când L-au văzut, ei au fost înspăimântați [ἐταράχθησαν] și au crezut că este o φάντασμα [Mt. 14, 26, BYZ], că este o ​fantasmă. Pentru că atunci când te înspăimântă demonii, ei fac să vezi sau să crezi că vezi năluciri periculoase. Dar Domnul nu i-a lăsat în frica lor, ci le-a vorbit imediat și le-a spus: „Îndrăzniți [Θαρσεῖτε]! Eu sunt [Ἐγώ εἰμι]! Nu vă temeți [μὴ φοβεῖσθε]!” [Mt. 14, 27, BYZ]. Căci El ne cere să îndrăznim întru El, în mila Lui, și să nu ne temem de nimic și de nimeni. Pentru că mai presus de toți și de toate este El, Dumnezeul tuturor.

[9] Sfântul Petros cere să vină pe ape spre El, să depășească toate pentru El [Mt. 14, 28, BYZ]. Iar Domnul l-a întărit să umble pe ape și să vină către El [Mt. 14, 29, BYZ]. Pentru că atunci când ne încredem în El, Domnul ne face să depășim lucruri care par imposibile pentru noi. Dar văzând puterea vântului, el s-a înfricoșat și a început a se scufunda [Mt. 14, 30, BYZ]. Pentru că nu a mai privit spre El, ci spre vânt, spre greutatea cea mare a ispitelor. Și aceasta e marea noastră eroare de logică: pentru că ni se pare că greutățile vieții noastre sunt „mai mari” decât puterea lui Dumnezeu. Și facem această eroare, pentru că nu trăim în logica credinței. Pentru că omul credincios se încrede cu totul în Dumnezeu, adică așteaptă de la El lucruri care întrec cu totul așteptările noastre.

[10] Numai că Dumnezeu ne dăruie lucrurile de care avem nevoie. De care avem nevoie pentru a ne mântui. Noi cerem tot felul de lucruri, dar numai unele ne folosesc cu adevărat. Și dacă Dumnezeu nu răspunde la unele din rugăciunile noastre e tocmai pentru că nu sunt bune pentru noi acele lucruri. Și, cu timpul, înțelegem că ce ne-a dăruit Dumnezeu e mai important decât tot ceea ce ne-am dorit noi. Pentru că El ne dăruie ceea ce ne împlinește, ce ne mântuie. Și când acceptăm, în cele din urmă, voia Lui, nu mai așteptăm ce vrem noi, ci ceea ce vrea El de la noi. Pentru că El dorește să ne sfințim viața noastră.

[11] Puțin credinciosul se îndoiește [Mt. 14, 31, BYZ] pentru că nu are încredere deplină în El. Vede în logica fricii și nu în cea a credinței. Pentru că în logica fricii stăm în grijile deșarte ale demonilor, pe când în logica credinței așteptăm de la El ajutorul și mântuirea noastră. Comunismul a dorit să ne scoată credința din suflet, pe când capitalismul să ne-o dilueze. Libertatea religioasă nu este pierderea noastră în relativism teologic și liturgic, ci trăirea asumată a vieții Bisericii și mărturisirea ei tuturor. Și sunt liber să îmi sfințesc viața mea și să vorbesc despre viața Bisericii din mijlocul ei, dar nu sunt liber să amalgamez diverse credințe în viața mea. Pentru că Dumnezeul nostru treimic, în Biserica Sa, ne cheamă să ne asumăm credința pe care El a revelat-o Bisericii și care e mântuirea întregii lumi.

[12] Mă scufund dacă gândesc în logica fricii, dar trăiesc bine dacă trăiesc în logica credinței. Dacă trăiesc în Biserică pot să am diverse probleme. Pot să fiu minimalizat pentru credința mea, pot fi scos din anumite cercuri de prieteni pentru că sunt un om credincios, pot să pierd multe beneficii pentru că nu sunt ateu, ci credincios, dar viața mea în Biserică e cea care mă împlinește. Și când eu accept viața Bisericii și renunț la beneficiile care mă îndepărtează de ea, eu aleg să trăiesc cu Dumnezeu și să rămân în corabia Lui. Și această „nebunie” sfântă nu e înțeleasă de cei care fac tot posibilul să parvină, să urce pe scara socială, pentru că viața credinței e viața veșnică și nu apa de ploaie a slavei deșarte.

[13] Îmbogățiții peste noapte cred că a avea bani înseamnă a avea totul, pe când eu, omul credincios, consider că a-L avea pe Dumnezeu înseamnă a avea totul. Și eu, ca om al credinței, am bani și utilizez banii, dar nu aștept de la ei fericirea mea, ci fericirea mea e El și voia Lui. De aceea, eu muncesc nu pentru ca să am bani în primul rând, ci pentru ca să am slava Lui în mine mereu. Banii vin ca urmare a muncii mele, dar eu trăiesc ascetic și muncesc pentru ca să fiu viu duhovnicește. Căci dacă ești viu duhovnicește, ești viu cu adevărat. Pe când, dacă te lipești de bani ca guma de scaun, nu ai nicio împlinire reală, pentru că împlinirea noastră e Dumnezeu și viața veșnică cu El.

[14] Și când Domnul a urcat cu Sfântul Petros în corabie, atunci „a încetat vântul [ἐκόπασεν ὁ ἄνεμος]” [Mt. 14, 32, BYZ]. Pentru că numai când suntem cu El încetează toate vânturile potrivnice. Când suntem cu El le putem purta pe toate, pentru că El e întărirea și bucuria noastră. Fiindcă ne putem bucura și în necazuri și în tristeți și în ispite și în dureri mari, pentru că ne bucurăm duhovnicește. Și ne bucurăm în mod sfânt, pentru că este cu noi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul mântuirii noastre, Cel care ne întărește pe noi în toate.

[15] Prin urmare, iubiții mei fii duhovnicești, Biserica este locul sigur al credinței. Unde e Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, unde e Dumnezeul nostru treimic, acolo e și liniștea noastră. Vânturile ispitelor nu ne pot omorî, pentru că El Însuși e întărirea noastră. Și dacă El este întărirea noastră, atunci trebuie să ne umplem de credința în El, de credința care ne împlinește veșnic! Amin!

My beloveds[1],

the Church of my conversion was the Church of the Dormition of the Mother of God from Scrioaștea, from the village of my childhood. Where I lived until I went to the Theological Seminary. There I served at the pew, I read the books from its library, and I served the first Divine Liturgy as a Priest there, after I sanctified the house from Scrioaștea, I confessed for the first time my Priestess and my grandmother Floarea, after which I made the first Parastasis for my grandfather Marin. For twelve and a half years I served in the Church of the Dormition of the Mother of God from Alexandria, after which, from may 1, 2017, in the Church of the Annunciation of the Mother of God from Lunca, where I am still now. With other words, I served only in the Churches of the Teotocos and she guided me too beautifully all the days of my life. Because our Lady, at any moment of my liturgical life, is with me and strengthens me, fully feeling her maternal help[2].

In Alexandria, where her Holy Icon wept for a long time, I felt her love and attentive care for people. After what, in Bucharest, in one of her Churches, her vivid and wide eyes had pierced me and revealed to me her great love for those who sanctify their lives. As I was entering at Alexandria in the Church, I was feeling the outpouring of grace from the Icon of the Mother of God. It was a continuous outpouring of grace, feeling like I was floating on clouds of grace in her Church. Just therefore, at Alexandria, I grew immensely in feeling her, in her personal participation at our Services. Because we had the vivid feeling that she was with us every moment. Now, at Lunca, her presence is in a different way: a discreet, but deeply internal one. For now she helps me in a wonderful way when I feel hard, when I feel troubled, when I am tired and sick, and her presence at our Services is delicate, is discreet, is uplifting[3].

Of fact, this is the pedagogical way in which she educates me ghostually. Because she teaches me to throw away all care and all sin, to detach myself from all evil, in order to serve God perfectly. The Teotocos, our Lady, cannot bear our sins, but she has mercy on us when we repent. We feel her tender and merciful presence when we repent of our sins before God and ask for her help in our life of repentance. And in her concern for our repentance, we feel that she has nothing to do with the sin. Because she committed no sin in her life, that is precisely why she teaches us the perfect holiness. And when someone teaches you the greatest holiness, then you practically understand that she is the Mostholy of God, the one without sin in her life[4].

I fasted these days with peace and holy joy. I fasted and rejoiced divinely. Because I prayed to the Mother of God and always felt her with me. I felt her joy, her peace, her mercy, her care, her tenderness for all of us. And being full of her gifts, I speak of her to you and pray for you, so that you may rejoice with me. Because the real joy is the joy that makes a person happy in its entirety. And the ghostual joy is the joy that rejoices and heals man in his entirety[5].

Sometimes I go to bed very tired and know that another liturgical day is coming, another day of service, another day of theological service. And I leave myself completely in the hands of the Mother of God. And the next day I wake up like new! As if I had not been tired with the chariot. And this is how the daily miracles of our Lady look like in my life! She always strengthens me, she always heals me, she always enlightens me, she sends me the books I need, she sends me the people I need, she makes the hard ones soft, because our Lady is always happy to make us happy in our life[6].

And today, when we relive the feast of his Dormition, we fully feel what his Akathist says: that into her dormition, our Lady did not leave us[7]. Because she is with us in every moment. For after receiving the news from the Archangel, she divinely prepared for her dormition, she said goodbye to the Apostles and Hierarchs of the Church and lay down on his bed. And after she had prayed for the whole world, the Lord Himself came and took her soul to Himself[8]. And this death, the christian death, in which we go to the Lord, is also our prayer, because we also want the same kind of death[9].

The Mother of God gave two of her garments as alms to two widows[10]. She gave everything she had. We can do the same: we can give them directly or through a testament to those who come after us. For them to pray with love for us. Our Lady said goodbye to the members of the Church. For she died in peace with all. So do we: we must make peace with everyone and ask for the prayer of everyone, of the entire Church, because their prayer is our salvation. Confess and share with the Lord, reconcile with everyone, we must wait for Him to take our soul from our body. Because, into His goodness, we will sleep in peace, with holy joy and the demons will no longer fight with us. Because the Lord, together with His Saints and Angels, takes us to His eternal Emperordom[11].

Her dormition was the healing of many[12]. So that her dormition to be the joy of everyone. Her funeral was divine. Because the Saints on earth served her together with the Holy Powers in the heavens[13]. They buried her body in Ghetsimani [Γεθσημανῆ] and for 3 days they stayed there and guarded it, hearing angelic voices from the tomb[14]. But when Saint Thomas came and wanted to see her body, they no longer found it in the tomb[15]. But towards evening, the Mother of God appeared to them in a vision as living and said to them: „Rejoice, for I am with you all the days!”[16]. And from here on the Church had the testimony that she is alive in heaven and that she prays ceaselessly for us, being with us every moment[17].

The Divine Scripture spoke little and secretly about the Mother of God, while the Saints of the Church highlighted her divine, unique life. Whoever does not know the patristic works dealing with the Life of the Mother of God does not know the true reverence of the Church towards her person. And likewise, whoever does not know the miracles of the Mother of God, those recorded in various books of the Church, does not have the clear understanding of her mercy towards people. Because you must know what was written about her and see her Holy Icons and her Holy Churches and the things left and blessed by her, in order to have a real, living piety, of spiritual son to the Mother of God[18].

But, first of all, the Mother of God must reveal herself in your life. She must enter in your life and you to realize her enlightening presence. For, as you will feel her presence in your life, the greater her holiness will overwhelm you. Because you will always feel that you are impure, that you are small, that you are very sinful, in addition to her great and unique holiness. Your standing before her at prayer will show you who you are not, how far you are from the will of God. And, at the same time, you will feel to repent, to change, to be another, because the Mother of God helps you on all the way to your deification[19].

Therefore, my beloveds, the Mother of God is always with us, because she always prays for our salvation. She is with us, if we are always with her through prayer. For by praying to her, we learn from her to be pious, to be honest, to be good, to be merciful, to be humble. We learn from her to embrace everyone in our heart and pray for everyone[20].

Much joy and peace to all! May the Mostpure Lady be with us always and help us in everything we do! Amin[21]!

---

[1] Started at 9.20, in day of Tuesday, on 7 august 2024. Sun, 21 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Biserica convertirii mele a fost Biserica Adormirea Maicii Domnului din Scrioaștea, din satul copilăriei mele. Unde am trăit până am plecat la Seminarul Teologic. Acolo am slujit la strană, am citit cărțile din biblioteca ei, și prima Dumnezeiască Liturghie ca Preot am slujit-o acolo, după ce am sfințit casa de la Scrioaștea, am spovedit-o pentru prima oară pe Preoteasa mea și pe bunica mea Floarea, după care am făcut primul Parastas pentru bunicul meu Marin. Doisprezece ani și jumătate am slujit în Biserica Adormirea Maicii Domnului din Alexandria, după care, din 1 mai 2017 în Biserica Bunavestire a Maicii Domnului din Lunca, unde sunt și acum. Cu alte cuvinte, am slujit numai în Bisericile Născătoarei de Dumnezeu și ea m-a călăuzit prea frumos în toate zilele vieții mele. Pentru că Stăpâna noastră, în orice moment al vieții mele liturgice, este cu mine și mă întărește, simțind din plin ajutorul ei maternal.

[3] La Alexandria, unde Sfânta ei Icoană a plâns îndelung, am simțit iubirea și grija ei atentă față de oameni. După ce, la București, într-o Biserică a ei, mă străpunseseră ochii ei vii și mari și îmi revelaseră iubirea ei cea mare pentru cei care își sfințesc viața lor. De cum intram la Alexandria în Biserică, simțeam revărsarea de har de la Icoana Maicii lui Dumnezeu. Era o revărsare continuă de har, având sentimentul că plutesc pe nori de har în Biserica ei. Tocmai de aceea, la Alexandria, am crescut imens în simțirea ei, în participarea ei în persoană la Slujbele noastre. Pentru că aveam simțirea vie că e cu noi în fiecare clipă. Acum, la Lunca, prezența ei este în alt fel: una discretă, dar profund interioară. Căci acum mă ajută într-un mod minunat când mă simt greu, când mă simt tulburat, când sunt obosit și bolnav, iar prezența ei la Slujbele noastre e delicată, e discretă, e înălțătoare.

[4] De fapt, acesta e modul pedagogic în care ea mă educă duhovnicește. Pentru că mă învață să lepăd toată grija și tot păcatul, să mă dezlipesc de tot răul, pentru a-I sluji lui Dumnezeu în mod desăvârșit. Născătoarea de Dumnezeu, Stăpâna noastră, nu suportă păcatele noastre, dar ea are milă de noi când ne pocăim. Prezența sa duioasă și milostivă o simțim când ne pocăim de păcatele noastre înaintea lui Dumnezeu și cerem ajutorul ei în viața noastră de pocăință. Și în grija ei față de pocăința noastră, noi simțim că ea nu are nimic de-a face cu păcatul. Pentru că ea nu a săvârșit păcat în viața ei, tocmai de aceea ne învață pe noi sfințenia desăvârșită. Și când cineva te învață sfințenia cea mai mare, atunci înțelegi în mod practic că este Preasfânta lui Dumnezeu, cea fără păcat în viața ei.

[5] Am postit în aceste zile cu pace și cu bucurie sfântă. Am postit și m-am bucurat dumnezeiește. Pentru că m-am rugat Maicii lui Dumnezeu și am simțit-o mereu cu mine. Am simțit bucuria ei, pacea ei, milostivirea ei, grija ei, duioșia ei pentru noi toți. Și fiind plin de darurile ei, vă vorbesc despre ea și mă rog pentru dumneavoastră, ca să fiți bucuroși împreună cu mine. Pentru că bucuria reală e bucuria care bucură pe om în întregime. Și bucuria duhovnicească e bucuria care bucură și însănătoșește omul în întregimea lui.

[6] Uneori mă culc foarte obosit și știu că urmează o altă zi liturgică, o altă zi de slujire, o altă zi de slujire teologică. Și mă las cu totul în mâinile Maicii lui Dumnezeu. Iar a doua zi mă trezesc ca nou! Ca și când nu aș fi fost obosit cu carul. Și așa arată minunile zilnice ale Stăpânei noastre în viața mea! Mă întărește mereu, mă vindecă mereu, mă luminează mereu, îmi trimite cărțile de care am nevoie, îmi trimite oamenii de care am nevoie, le face line pe cele grele, pentru că Stăpâna noastră se bucură să ne bucure mereu în viața noastră.

[7] Cf. https://doxologia.ro/acatistul-adormirii-maicii-domnului.

[8] Menaion for the month of august, ed. BOR 1929, p. 168-169.

[9] Și azi, când retrăim praznicul Adormirii sale, simțim din plin ce spune Acatistul său: că întru adormirea ei, Stăpâna noastră nu ne-a părăsit pe noi. Pentru că e cu noi în fiecare clipă. Căci după ce a primit vestea de la Arhanghel, s-a pregătit dumnezeiește pentru adormirea sa, și-a luat la revedere de la Apostolii și Ierarhii Bisericii și s-a întins pe patul său. Și după ce s-a rugat pentru întreaga lume, Însuși Domnul a venit și a luat sufletul ei la El. Și această moarte, moartea cea creștinească, în care să mergem la Domnul, e și rugăciunea noastră, pentru că și noi dorim același fel de moarte.

[10] Menaion for the month of august, ed. BOR 1929, p. 168.

[11] Maica lui Dumnezeu a dat de pomană două veșminte ale sale la două femei văduve. Ea a dat tot ce avea. La fel putem face și noi: le putem dărui direct sau prin testament celor de după noi. Pentru ca ei să se roage cu dragoste pentru noi. Stăpâna noastră și-a luat la revedere de la membrii Bisericii. Pentru că a murit în pace cu toți. La fel și noi: trebuie să ne împăcăm cu toți și să cerem rugăciunea tuturor, a întregii Biserici, pentru că rugăciunea lor e mântuirea noastră. Spovediți și împărtășiți cu Domnul, împăcați cu toți, noi trebuie să Îl așteptăm pe El să ne ia sufletul nostru din trup. Pentru că, întru bunătatea Lui, vom adormi în pace, cu bucurie sfântă și demonii nu se vor mai lupta cu noi. Pentru că Domnul, împreună cu Sfinții și Îngerii Lui, ne duce în Împărăția Sa cea veșnică.

[12] Menaion for the month of august, ed. BOR 1929, p. 169.

[13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem.

[16] Protos. Nicodim Măndiță, The Life of the Mother of God, Pub. Agapis, Bucharest, 2000, p. 372.

[17] Adormirea ei a fost vindecarea multora. Pentru ca adormirea ei să fie bucuria tuturor. Înmormântarea ei a fost dumnezeiască. Pentru că Sfinții de pe pământ au slujit-o dimpreună cu Sfintele Puteri din ceruri. Au îngropat trupul ei în Ghetsimani și 3 zile au stat acolo și l-au păzit, auzind glasuri îngerești din mormânt. Însă când a venit Sfântul Tomas și a vrut să vadă trupul ei, nu l-au mai găsit în mormânt. Dar, spre seară, Maica lui Dumnezeu li s-a arătat în vedenie ca vie și le-a spus: „Bucurați-vă, căci eu sunt cu voi în toate zilele!”. Și de aici încolo Biserica a avut mărturia că ea e vie în ceruri și că se roagă neîncetat pentru noi, fiind cu noi în fiecare clipă.

[18] Dumnezeiasca Scriptură a vorbit puțin și tainic despre Maica lui Dumnezeu, pe când Sfinții Bisericii au scos în evidență viața ei dumnezeiască, unică. Cine nu cunoaște operele patristice care se ocupă cu Viața Maicii Domnului nu cunoaște adevărata cinstire a Bisericii față de persoana ei. Și, la fel, cine nu cunoaște minunile Maicii Domnului, cele consemnate în diverse cărți ale Bisericii, nu are înțelegerea clară a milei sale față de oameni. Pentru că trebuie să cunoști ce s-a scris despre ea și să vezi Sfintele ei Icoane și Sfintele ei Biserici și lucrurile rămase și binecuvântate de către ea, pentru ca să ai o evlavie reală, vie, de fiu duhovnicesc către Maica lui Dumnezeu.

[19] Dar, în primul rând, trebuie ca Maica lui Dumnezeu să se reveleze în viața ta. Trebuie să intre în viața ta și tu să conștientizezi prezența ei luminătoare. Căci, pe măsură ce vei simți prezența ei în viața ta, pe atât te va copleși sfințenia ei cea prea mare. Pentru că vei simți întotdeauna că ești necurat, că ești mic, că ești foarte păcătos, pe lângă marea și unica ei sfințenie. Starea ta înaintea ei la rugăciune îți va arăta cine nu ești tu, cât de departe ești tu de voia lui Dumnezeu. Și, în același timp, vei simți să te pocăiești, să te schimbi, să fii altul, pentru că Maica lui Dumnezeu te ajută pe tine pe tot drumul îndumnezeirii tale.

[20] Așadar, iubiții mei, Maica lui Dumnezeu e cu noi mereu, pentru că se roagă mereu pentru mântuirea noastră. Ea este cu noi, dacă și noi suntem cu ea mereu prin rugăciune. Căci rugându-ne ei, învățăm de la ea să fim evlavioși, să fim onești, să fim buni, să fim milostivi, să fim smeriți. Învățăm de la ea să îi îmbrățișăm pe toți în inima noastră și să ne rugăm pentru toți.

[21] Multă bucurie și pace tuturor! Preacurata Stăpână să fie cu noi pururea și să ne ajute în tot ceea ce facem! Amin!

My beloveds[1],

our need for healing is immense. We cannot live without healing, without our relief from sins and diseases. For if we have a disease in the body or if we have a sin on the soul, we cannot rest until we are healed of them. And our healing is from God. He heals us, and His healing is a great rest of ours. And God works directly, but also through doctors and medicines. He works our healing in many ways, but He gives us the full feeling that it is His gift in our lives. That He is our health[2].

Two blind men [δύο τυφλοί] followed the Lord and cried out, saying: „Have mercy on us, son of David [Ἐλέησον ἡμᾶς, υἱὲ Δαυίδ]!” [Mat. 9, 27, BYZ]. The disease makes you lonely, takes you away from people. But when you fraternize in illness with someone else, then you cry out to God with him, because you both need His mercy. And the two cried out to Him as the Mașiah [מָשִׁיחַ], as the son of David, they cried out with faith. And the faith cries out to God because it cannot come to terms with the illness. Because the sickness is the result of sins, while faith needs the healing of sins and diseases in order to rejoice[3].

They were two blind men, because both our soul and our body are blind. And the soul must be put in accord with our body at prayer and in all ascesis, in order to seek God’s healing. And when He heals, God heals both our body and our soul, He heals us completely, because the salvation belongs to the whole person. And man’s salvation is best seen in the Holy Relics, where every particle of the Saint’s body is ghostualized[4].

The minimalization of the body exhausts you, and the minimalization of the soul animalizes you. When you consider that your body can carry anything, any excess, you understand that it’s not like that, because it gives in at some point, and if you don’t take into account your soul, if you think you don’t have a soul, you end up living a passionate, an animalic life, because you renounce at the spiritual life, at the life with God. For our body must be deified and not filled with passions. Our body must become the church of God, in which God rests, because He rests in our soul and in our body[5].

The Lord „entered into the house [ἐλθόντι εἰς τὴν οἰκίαν]” [Mat. 9, 28, BYZ], entered into His Church. However blind you are, you must enter into the Church. Because you must know God’s theology. You must know who He is. Because the blind knew that He is Mașiah. And the Lord asked them: „Do you think that I can do this [Πιστεύετε ὅτι δύναμαι τοῦτο ποιῆσαι]?” [Mat. 9, 28, BYZ], and they answered Him affirmatively: „Yes, Lord [Ναί, Κύριε]!” [Ibidem]. They did not hesitate, they did not doubt, because they answered as to God. And the Lord healed them after their faith [Mat. 9, 29, BYZ], according to their faith[6].

And the healing is expressed by Saint Mateos in these terms: „And their eyes were opened [Καὶ ἀνεῴχθησαν αὐτῶν οἱ ὀφθαλμοί]” [Mat. 9, 30, BYZ]. God opened their eyes, because He gave them to see. He gave them power to see with their eyes, because they already saw by faith. And the sight with the soul, by faith, is the true sight of man. Because the one who sees God, he really sees[7].

The Blessed Father Teofil Părăian[8] did not see with his eyes, but he saw with his soul! The sermons and his conferences were full of his voice, of his desire to teach, of his joy. He gave a conference once at the Patriarchate, in Bucharest, and the hall was full. I couldn’t get in, but I heard the conference outside. Because his voice was full of life. And his example shows us that you can find the Church, despite the fact that you are blind, but for this you must see with the eyes of the heart. To see ghostually. Because if you have eyes, but no faith, you can walk past the Church dozens of times and not even see it[9].

For me, the images of western churches turned into bars are horrible. And I would never enter such a location, because I would not enter into a school or library converted into bars either. Because these are places that destroy the idea of ​​Church, of School and of Library. If you need a restaurant, you make a restaurant from head to tail. But turning a church, be it heterodox, into a restaurant is a satanic act, because you are mocking the places where people have served God[10].

In Bucharest, I live in a block that was built on the site where a Church was demolished[11]. The communists demolished the Church, they also built the block, and when democracy started in Romania, the block was put into use. And in a providential mode I live there, where I feel the grace of the demolished Church and where I serve God, because people want one thing and God wants another with us. And for me and my wife, the Church of the Monastery is alive, it is in our house, because God’s grace lives in us and in this place, which people thought they were desecrating. And Saint Pious Paraschevi from Iași, the protector of the demolished Church, together with Saint Hierarch Nicholas of Myron of Lycia [Μύρων τῆς Λυκίας][12], the protector of the current Parish, are with us and help us unceasingly, because no one can stop the work of God’s Saints in our life[13].

The blind saw and „they preached Him in all that land [διεφήμισαν αὐτὸν ἐν ὅλῃ τῇ γῇ ἐκείνῃ]” [Mat. 9, 31, BYZ]. They did not keep the sight of faith for themselves, but gave it to others. For the faith is the sight of all, and it must be given to all. But the mute was demonized [δαιμονιζόμενον][Mt. 9, 32, BYZ]. He could not speak because a demon was stopping him from speaking. It was inside him and it was stopping him from talking. But when the Lord cast the demon out of him, the mute spoke [Mat. 9, 33, BYZ]. And the man began to speak, because he began to praise God[14].

And what do we find out from these miracles? That God does not like the blind or the mute. That He doesn’t like people who are silent like demons and pretend not to see what they must do. When you are sinfully silent, then you are not giving anything to others. When you don’t have eyes for others, you don’t have eyes for yourself. Because you ignore yourself too. And God wants us to see and enjoy what we see, to speak and ghostually enjoy the conversations between us. For real knowledge comes from real confession. And when you speak honestly about yourself, then you give a real image of your life[15].

Don’t stop your words in you, if you feel like speaking strongly about them! My beloveds, do not overlook the real problems of the world! The problems of the world are for us, they are left in our care, so that through them we can help in a fundamental way. God lets us see the hunger, thirst, emptiness, loneliness of others, in order to make them our own. In order to help them in a real mode. And the dressing them in our garment and prayer is a dressing that fulfills us eternally. Amin![16].

---

[1] Started at 16.07, in day of sunday, on august 4, 2024. Sun, 31 degrees, wind of 11 km/h.

[2] nevoia noastră de vindecare este imensă. Nu putem trăi fără vindecare, fără ușurarea noastră de păcate și de boli. Căci dacă avem o boală în trup sau dacă avem un păcat pe suflet, nu putem să ne odihnim până ce nu ne vindecăm de ele. Și vindecarea noastră e de la Dumnezeu. El ne vindecă și vindecarea Lui e o mare odihnire a noastră. Și Dumnezeu lucrează direct, dar și prin medici și medicamente. El lucrează vindecarea noastră în multe feluri, dar ne dă să simțim din plin că e darul Lui în viața noastră. Că El e sănătatea noastră.

[3] Doi orbi [δύο τυφλοί] Îl urmau pe Domnul și strigau, zicându-I: „Miluiește-ne pe noi, fiule al lui David [Ἐλέησον ἡμᾶς, υἱὲ Δαυίδ]!” [Mt. 9, 27, BYZ]. Boala te însingurează, te îndepărtează de oameni. Dar când te înfrățești în boală cu altcineva, atunci strigi împreună cu el la Dumnezeu, pentru că amândoi aveți nevoie de mila Lui. Și cei doi au strigat la El ca la Mașiah, ca la fiul lui David, au strigat cu credință. Și credința strigă către Dumnezeu pentru că nu se poate împăca cu boala. Pentru că boala e urmarea păcatelor, pe când credința are nevoie de vindecarea de păcate și de boli pentru ca să se bucure.

[4] Erau doi orbi, pentru că atât sufletul, cât și trupul nostru, sunt orbi. Și sufletul trebuie să se pună în acord cu trupul nostru la rugăciune și în toată asceza, pentru ca să caute vindecarea lui Dumnezeu. Și când vindecă, Dumnezeu vindecă și trupul, cât și sufletul nostru, ne vindecă integral, pentru că mântuirea e a întregului om. Și mântuirea omului se vede cel mai bine în Sfintele Moaște, unde fiecare părticică a trupului Sfântului e înduhovnicită.

[5] Minimalizarea trupului te extenuează, iar minimalizarea sufletului te animalizează. Când consideri că trupul tău poate duce orice, orice exces, înțelegi că nu e așa, pentru că cedează la un moment dat, iar dacă nu îți bagi în seamă sufletul, dacă crezi că nu ai suflet, ajungi să ai o viață pătimașă, animalică, pentru că renunți la viața duhovnicească, la viața cu Dumnezeu. Căci trupul nostru trebuie îndumnezeit și nu umplut de patimi. Trupul nostru trebuie să devină biserica lui Dumnezeu, în care Dumnezeu Se odinește, pentru că Se odihnește în sufletul și în trupul nostru.

[6] Domnul „a intrat întru casă [ἐλθόντι εἰς τὴν οἰκίαν]” [Mt. 9, 28, BYZ], a intrat întru Biserica Sa. Oricât de orb ai fi, tu trebuie să intri întru Biserică. Pentru că trebuie să cunoști teologia lui Dumnezeu. Trebuie să cunoști cine este El. Pentru că orbii cunoșteau că El e Mașiah. Și Domnul i-a întrebat: „Credeți că pot să fac aceasta [Πιστεύετε ὅτι δύναμαι τοῦτο ποιῆσαι]?” [Mt. 9, 28, BYZ], și ei i-au răspuns afirmativ: „Da, Doamne [Ναί, Κύριε]!” [Ibidem]. Nu au ezitat, nu s-au îndoit, pentru că I-au răspuns ca lui Dumnezeu. Și Domnul i-a vindecat după credința lor [Mt. 9, 29, BYZ], potrivit cu credința lor.

[7] Și vindecarea este exprimată de Sfântul Mateos în acești termeni: „Și le-au fost deschiși ochii lor [Καὶ ἀνεῴχθησαν αὐτῶν οἱ ὀφθαλμοί]” [Mat. 9, 30, BYZ]. Dumnezeu le-a deschis ochii, pentru că El le-a dat să vadă. Le-a dat putere să vadă cu ochii, pentru că ei vedeau deja prin credință. Și vederea cu sufletul, prin credință, e adevărata vedere a omului. Pentru că cel ce Îl vede pe Dumnezeu, acela vede cu adevărat.

[8] Some information about him: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teofil_Părăian.

[9] Fericitul Părinte Teofil Părăian nu vedea cu ochii, dar vedea cu sufletul! Predicile și conferințele sale erau pline de glasul său, de dorința sa de a povățui, de bucuria sa. A conferențiat o dată la Patriarhie, la București, și sala a fost plină. N-am putut să intru, dar am auzit conferința de afară. Pentru că glasul său era plin de viață. Și exemplul său ne arată că poți găsi Biserica, în ciuda faptului că ești orb, dar pentru asta trebuie să vezi cu ochii inimii. Să vezi duhovnicește. Căci dacă ai ochi, dar n-ai credință, poți să treci de zeci de ori pe lângă Biserică și nici n-o vezi.

[10] Pentru mine sunt oribile imaginile cu bisericile occidentului transformate în baruri. Și nu aș intra niciodată într-o astfel de locație, pentru că n-aș intra nici într-o școală sau bibliotecă transformate în baruri. Pentru că acestea sunt locuri care distrug ideea de Biserică, de Școală și de Bibliotecă. Dacă ai nevoie de restaurant, faci un restaurant de la cap la coadă. Dar transformarea unei biserici, fie ea eterodoxă, într-un restaurant, e un act satanic, pentru că îți bați joc de locurile în care oamenii I-au slujit lui Dumnezeu.

[11] To be seen: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Sfânta_Vineri_din_București.

[12] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[13] La București, eu locuiesc într-un bloc care a fost construit pe locul unde a fost demolată o Biserică. Comuniștii au demolat Biserica, tot ei au construit blocul, iar când a început democrația în România, blocul a fost dat în folosință. Și în mod providențial eu locuiesc acolo, unde simt harul Bisericii demolate și unde Îi slujesc lui Dumnezeu, pentru că una vor oamenii și alta vrea Dumnezeu cu noi. Și pentru mine și soția mea Biserica Mănăstirii e vie, e în casa noastră, pentru că harul lui Dumnezeu locuiește în noi și în locul acesta, pe care oamenii au crezut că îl desacralizează. Iar Sfânta Cuvioasă Paraschevi de la Iași, ocrotitoarea Bisericii demolate, dimpreună cu Sfântul Ierarh Nicolaos al Mirelor Lichiei, ocrotitorul Parohiei actuale, sunt cu noi și ne ajută neîncetat, pentru că nimeni nu poate opri lucrarea Sfinților lui Dumnezeu în viața noastră.

[14] Orbii au văzut și „L-au vestit pe El în tot pământul acela [διεφήμισαν Αὐτὸν ἐν ὅλῃ τῇ γῇ ἐκείνῃ]” [Mt. 9, 31, BYZ]. Ei nu au păstrat vederea credinței numai pentru ei, ci le-a dăruit-o și altora. Căci credința e vederea tuturor și ea trebuie dăruită tuturor. Însă mutul era demonizat [δαιμονιζόμενον] [Mt. 9, 32, BYZ]. El nu putea să vorbească, pentru că un demon îl oprea să vorbească. Era în el și îl oprea să vorbească. Dar când Domnul a scos demonul din el, mutul a vorbit [Mt. 9, 33, BYZ]. Și omul a început să vorbească, pentru că a început să Îl laude pe Dumnezeu.

[15] Și ce aflăm din minunile acestea? Că lui Dumnezeu nu îi plac orbii și nici muții. Că nu îi plac cei care tac ca demonii și se fac că nu văd ce trebuie să facă. Când taci în mod păcătos, atunci nu dărui nimic altora. Când nu ai ochi pentru alții, nu ai nici pentru tine. Pentru că te ignori și pe tine. Iar Dumnezeu voiește ca noi să vedem și să ne bucurăm de ceea ce vedem, să vorbim și să ne bucurăm duhovnicește de vorbirile dintre noi. Căci reala cunoaștere vine din reala confesiune. Și când vorbești cinstit despre tine, atunci dai o reală imagine a vieții tale.

[16] Nu vă opriți cuvintele în dumneavoastră, dacă simțiți să vorbiți cu putere despre ele! Iubiții mei, nu treceți cu vederea realele probleme ale lumii! Problemele lumii sunt pentru noi, sunt lăsate în grija noastră, pentru ca prin ele să ajutăm în mod fundamental. Dumnezeu ne lasă să vedem foamea, setea, golătatea, singurătatea altora, pentru ca să ni le facem ale noastre. Pentru ca să îi ajutăm în mod real. Și îmbrăcarea lor în haina și în rugăciunea noastră e o îmbrăcare ce ne împlinește veșnic. Amin!

My beloveds[1],

the real discussion is the one full of truth, full of sincerity. Because the brutal sincerity and the full truths, big, are what fulfill us. When you really talk you feel full, you feel good, you feel alive. Because that’s how the person in front of you feels, the one you’re talking to. And what does that mean? That the man is built of truth and that he needs truth to be alive. He doesn’t need lies, counterfeits, bad things, but the truth. Because the truth really fills you up, makes you alive[2].

34 years ago, I chose to stop lying to myself, but to heal myself from all kinds of demons’ lies. In december 1989 I had experienced God’s revelation in my life. When at Bucharest people were dying on the streets shouting Freedom! and praying, I received His enlightenment: that He is the One who fills them with divine enthusiasm. But until august 6, 1990, I searched for His Church. I knew who my God was, but I didn’t know what His Church was. And I found out what His Church was while I was in an adventist gathering. And there, in the midst of the adventists, I suddenly felt like a stranger, I felt that I did not belong to them, because the glory of God that was in me and that I had received from Baptism, told me that I am orthodox, that I belong to the Church of God, the one born at Pentecost, and not from a recent sect[3].

And then I experienced a great interior liberation! Because God, the One who had revealed Himself to me as the One who fills me with divine enthusiasm, also showed me His Church in a wonderful way. Because His Church is the one in which He continually pours out His glory. I too had His glory in me, received in infancy, from my sacramental Baptism, but until then I had not realized that I was His. And when I experienced this thing, I immediately went to the Church and started my ecclesial life[4].

It was a hot day, and I was the only child from the Church. I was 13 unfulfilled years. And I was made to read the 6 Psalms of Matins, then, towards the end of the Liturgy, to read the Cazania[5] of the day. And I read them with joy and with great attention. Because from good beginning I felt the presence of God in the Church and that I stand before Him. That I serve Him, the One who makes me alive, ghostually alive. And then I began the hard struggle with my passions[6].

Therefore, the Transfiguration of the Lord meant for me the beginning of my transfiguration. Because I then rejected the life at random and began to learn God’s will. To learn it from the books of the Church, to learn it ghostually, passing everything through myself, through my own experience. And I went through many terrible falls, but also through great forgivenesses and divine upliftments, to understand to respect everyone’s freedom. Because you can’t convince anyone by force and the forcing others doesn’t mean you love them, but that you minimize them[7].

For I wanted to change the world according to my own projections of the present and future. I thought that the life not must be lived only in my way. And I suffered a lot and painfully until I understood that I was serving my selfishness, because everyone must live the life that he wants. To choose is to assume a way of being. And if one chooses a certain way, he chooses that thing for eternity, because our choices have eternal consequences. And if he chooses evil, I cannot choose instead of him or force him to do the good, because the good is good only when it is done wholeheartedly[8].

Other children also came to the Church when they saw me and some of them are now Priests. Only that I was not brought to the Church by any man, but by God Himself, through His enlightenment, and I did not come to become a Priest, but to serve Him. Later I was called by the Lord in a wonderful way to the Priesthood, while I was at Master and then at Doctorate. Just therefore, I see the enormous difference between those brought by Him and those who come for various reasons. Because He calls His Servants wonderfully, He calls them hastily, because He has great things with them. And He causes them to increase amazingly much, because He goodwills into them[9].

In 1977, through an earthquake, God stopped my death. He saved me, because He wanted me. Through earthquake, He stopped the clandestine abortion that was supposed to kill me. And my whole life He has saved me from dozens of deaths, because I have a ministry of mine from Him. And when I united entirely with Him through His glory, then the great inner transfiguration of my soul and body began, because the man sanctifies himself consciously and by choosing God. And His choice is made every moment, because every moment we must be with Him, with the God of glory, with the God of our salvation[10].

The Divine Apostles saw the Lord from outside. They heard Him, they saw Him, but they were not overwhelmed by His divinity. Because He had not revealed His glory before them. But when He „transfigured Himself before them [ μετεμορφώθη ἔμπροσθεν αὐτῶν]” [Matt. 17, 2, BYZ], then they saw His humanity full of His divine and uncreated glory. Because they saw through His humanity the glory of His divinity[11].

But so stay the things and with people: you need them to reveal themselves, to talk about themselves, to talk about what only they know, in order for you to find out who they are. For one thing you see outside of man and another is the man in his heart. And only if he really tells you about himself, you find out who he is and what he has done in his life. And the Lord Iisus Hristos revealed Himself to His 3 Apostles so that they would really know who He is. Because people would never have been able to know who He is, if He had not revealed Himself to them[12].

And who is He, the God of our salvation? It is the living God, Who fills us with His eternal glory, so that we too may be filled with His light fully. And they understood then that He is not just a Prophet, He is not just a man, but He is the Mașiah [מָשִׁיחַ][13], i.e. the Son of God incarnate. Because the Holy Prophets had not spoken about a Hristos who is only a man, but about the Son of the Father, about the One who became incarnate for us and for our salvation. And He showed them who Hristos [Χριστός][14] really is, because He showed them His eternal glory. Because His glory is the glory of His divinity, which is common to the Father and the Son and the Holy Ghost[15].

Today’s jews are waiting for a Mașiah who is only man and an instauration of the Emperordom of heavens on earth[16]. A telluric, earthly perspective, because they are earthly people. But the Church of God knows that Hristos is the Son of God incarnate, because the Son Himself revealed Himself to His Holy Apostles on Mount Tabor. And here, on Tabor, they saw His glory, because „His face shone like the sun, and His garments became white as light [ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος, τὰ δὲ ἱμάτια Αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ἔλαμψεν τὸ φῶς” [Mat. 17, 2, BYZ]. And His humanity was filled with His eternal glory, because it suddenly gushed forth from His divinity. Because He wanted to reveal Himself to them[17].

And His revelation was willed, desired by Him, to help them in their faith, as ours is also willed. Because when we talk about our ghostual experiences, we talk to help people, to strengthen them in their faith, to show them that even today people live with God and He reveals Himself to them. But, at the same time, we talk to others about ourselves, about our privacy, about our life experience, because we know that this is the only way people know and love each other. And the real discussions are the ones from all the heart, the ones with personal truths, through which we come out in front of others as we are[18].

I speak to you as I am, because I want to enter your heart as I am. I am a creator of theater, of short stories, of novels. I am a very good orator. I can talk poetically for dozens of minutes. And with all that, I don’t play theater when I preach, I don’t take on another voice, a preacher’s voice, but always speak with my own voice. I detest the predicatorial phariseeism, the one that wants to catch people’s eyes with words, because I believe that only truths convince people. And the people who need the truths, the truths of their salvation, hate preachers of words, because they are looking for the experiences of holiness, they are looking for the true revelations of God in the life of the preacher[19].

How can you speak, however, about the sight of God, if you have never had a divine sight? How can you speak of His glory, if you do not have it in yourself? And how can you have His glory, if He does not reveal Himself to you? And when you speak honestly about yourself, you speak because you understand that the man in front of you is trustworthy. Much more God reveals Himself on the measure of our heart. Of our sincerity towards Him. Because He reveals Himself in proportion to our love for Him. He speaks to our love as we speak to His incomprehensible love for us[20].

And the ghostual love is a great exhaustion, because it is an inclusion of everything in our love. It’s a great exhaustion, but also an immense fulfillment. Because the real fulfillment of man is the life with God, is this deifying exhaustion. And you give because you get a lot from Him, and you get a lot from Him because you are always giving[21].

Therefore, my beloveds, today’s feast tells us explicitly that our God is triune, just as the feast of the Theophany of the Lord also told us. Because the Father speaks of the Son, and „the bright cloud [νεφέλη λενητὴ]” [Mat. 17, 5, BYZ] is the Holy Ghost. And the glory of the Trinity is the glory that flowed from the divinity of Hristos and poured out into His humanity and into those who saw it and into the whole creation. And we see His glory ecstatically, we see it in vision, because the physical eyes cannot see the divine ones[22].

All the same, we cannot understand the Mostpure Lady, His Saints and Angels, if we do not have His glory in us. Because our relationships with the members of the Emperordom of God are done by His glory, they are done by their sight in ecstatic fashion. And our prayer is not ghostual, if we do not feel His glory in us. Because His glory, continually conscioused in us, is His presence in us and our hearing by Him. Amin![23].

---

[1] Started at 19.37, in day of Friday, on 2 august 2024. Serene sky, 36 degrees, wind of 6 km/h.

[2] Reala discuție este cea plină de adevăr, plină de sinceritate. Pentru că sinceritatea brutală și adevărurile pline, mari, sunt cele care ne împlinesc. Când discuți cu adevărat te simți plin, te simți bine, te simți viu. Pentru că așa se simte și cel din fața ta, cel cu care tu vorbești. Și ce înseamnă asta? Că omul e zidit din adevăr și că are nevoie de adevăr pentru ca să fie viu. Nu are nevoie de minciuni, de contrafaceri, de rele, ci de adevăr. Pentru că adevărul te umple cu adevărat, te face viu.

[3] Acum 34 de ani am ales să nu mă mai mint, ci să mă vindec de minciunile de tot felul ale demonilor. În decembrie 1989 trăisem revelarea lui Dumnezeu în viața mea. Când la București oamenii mureau pe străzi stingând Libertate! și rugându-se, am primit luminarea Lui: că El e Cel care îi umple de entuziasm dumnezeiesc. Dar până în 6 august 1990 am căutat Biserica Lui. Știam cine e Dumnezeul meu, dar nu știam care e Biserica Lui. Și am aflat care e Biserica Lui în timp ce mă aflam într-o adunare adventistă. Și acolo, în mijlocul adventiștilor, eu m-am simțit străin deodată, am simțit că nu sunt de-al lor, pentru că slava lui Dumnezeu care se afla în mine și pe care o primisem de la Botez, mi-a spus că eu sunt ortodox, că eu fac parte din Biserica lui Dumnezeu, cea născută la Cincizecime, și nu dintr-o sectă recentă.

[4] Și atunci am trăit o mare eliberare interioară! Pentru că Dumnezeu, Cel ce mi Se revelase ca Cel ce mă umple de entuziasm dumnezeiesc, într-un mod minunat mi-a indicat și Biserica Lui. Pentru că Biserica Lui e aceea în care El revarsă în mod continuu slava Lui. Și eu aveam în mine slava Lui, primită în pruncie, de la Botezul meu sacramental, dar până atunci nu conștientizasem că sunt al Lui. Și când am trăit acest lucru, imediat m-am dus la Biserică și mi-am început viața mea eclesială.

[5] To be seen: https://en.wikipedia.org/wiki/Cazania_lui_Varlaam.

[6] Era o zi călduroasă și eu singurul copil din Biserică. Aveam 13 ani neîmpliniți. Și am fost pusă să citesc cei 6 Psalmi ai Utreniei, apoi, spre finalul Liturghiei, să citesc Cazania zilei. Și le-am citit cu bucurie și cu multă atenție. Pentru că am simțit de la bun început prezența lui Dumnezeu în Biserică și că eu stau înaintea Lui. Că eu Îi slujesc Lui, Celui care mă face pe mine viu, viu duhovnicește. Și am început atunci lupta grea cu patimile mele.

[7]De aceea, Transfigurarea Domnului a însemnat pentru mine începutul transfigurării mele. Pentru că eu am lepădat atunci viața la întâmplare și am început să învăț voia lui Dumnezeu. Să o învăț din cărțile Bisericii, să o învăț duhovnicește, trecând toate prin mine însumi, prin propria mea experiență. Și am trecut prin multe căderi cumplite, dar și prin mari iertări și înălțări dumnezeiești, pentru ca să înțeleg să respect libertatea tuturor. Pentru că nu poți să convingi pe nimeni cu forța și forțarea altora nu înseamnă că îi iubești, ci că îi minimalizezi.

[8] Căci eu doream să schimb lumea după propriile mele proiecții de prezent și viitor. Credeam că viața nu trebuie trăită decât în felul meu. Și am suferit mult și dureros până când am înțeles că slujeam egoismului meu, pentru că fiecare trebuie să își trăiască viața pe care el și-o dorește. A alege înseamnă a-ți asuma un mod de-a fi. Și dacă cineva alege într-un fel anume, el alege acel lucru pentru veșnicie, pentru că alegerile noastre au consecințe veșnice. Și dacă alege rău, eu nu pot să aleg în locul lui sau să îl forțez să facă binele, pentru că binele nu e bine decât atunci când se face din toată inima.

[9] Au venit și alți copii la Biserică, atunci când m-au văzut pe mine și unii dintre ei sunt acum Preoți. Numai că pe mine nu m-a adus la Biserică vreun om, ci Dumnezeu Însuși, prin luminarea Lui și n-am venit pentru ca să ajung Preot, ci pentru ca să Îi slujesc Lui. Mai târziu am fost chemat de Domnul în mod minunat la Preoție, pe când eu eram la Master și apoi la Doctorat. Tocmai de aceea, văd diferența enormă dintre cei aduși de El și cei veniți din diverse motive. Pentru că El Își cheamă Slujitorii Lui în mod minunat, îi cheamă în grabă, pentru că are lucruri mari cu ei. Și El îi face să sporească uluitor de mult, pentru că binevoiește întru ei.

[10] În 1977, printr-un cutremur, Dumnezeu a oprit moartea mea. M-a mântuit, pentru că m-a dorit. Prin cutremur, El a oprit avortul clandestin care trebuia să mă omoare. Și toată viața mea El m-a scăpat de la zeci de morți, pentru că am o slujire a mea de la El. Și când m-am unit cu totul cu El prin slava Lui, atunci a început marea transfigurare interioară a sufletului și a trupului meu, pentru că omul se sfințește în mod conștient și alegându-L pe Dumnezeu. Iar alegerea Lui se face pe fiecare clipă, pentru că în fiecare clipă trebuie să fim cu El, cu Dumnezeul slavei, cu Dumnezeu mântuirii noastre.

[11] Dumnezeieștii Apostoli Îl vedeau din afară pe Domnul. Îl auzeau, Îl vedeau, dar nu erau copleșiți de dumnezeirea Lui. Pentru că El nu Își revelase înaintea lor slava Sa. Dar când El „S-a transfigurat înaintea lor [μετεμορφώθη ἔμπροσθεν αὐτῶν]” [Mt. 17, 2, BYZ], atunci ei au văzut umanitatea Lui plină de slava Lui cea dumnezeiască și necreată. Pentru că au văzut prin umanitatea Lui slava dumnezeirii Sale.

[12] Dar așa stau lucrurile și cu oamenii: e nevoie ca ei să se reveleze pe ei înșiși, să vorbească despre ei, să vorbească despre ceea ce doar ei știu, pentru ca să afli cine sunt. Căci una vezi din afara omului și altul e omul în inima lui. Și numai dacă el îți vorbește despre sine cu adevărat, tu afli cine este el și ce a făcut în viața lui. Și Domnul Iisus Hristos S-a revelat pe Sine înaintea celor 3 Apostoli ai Săi pentru ca ei să știe cu adevărat cine este El. Pentru că oamenii n-ar fi putut să afle niciodată cine este El, dacă El nu S-ar fi revelat înaintea lor.

[13] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Messiah.

[14] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Christ_(title).

[15] Și cine este El, Dumnezeul mântuirii noastre? E Dumnezeul Cel viu, Cel care ne umple pe noi de slava Sa cea veșnică, pentru ca și noi să ne umplem de lumina Lui în mod deplin. Și ei au înțeles atunci că nu e doar un Profet, nu e doar un om, ci e Mașiah [מָשִׁיחַ], adică Fiul lui Dumnezeu întrupat. Pentru că Sfinții Profeți nu vorbiseră despre un Hristos care e doar om, ci despre Fiul Tatălui, despre Cel care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și El le-a arătat cine este Hristos cu adevărat, pentru că le-a arătat slava Lui cea veșnică. Pentru că slava Lui este slava dumnezeirii Sale, care e comună Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt.

[16] Cf. https://www.dvartora.ro/de-ce-nu-il-recunosc-evreii-pe-isus-ca-mesia/.

[17] Evreii de azi așteaptă un Mașiah care e doar om și o instaurare a Împărăției cerurilor pe pământ. O perspectivă telurică, pământească, pentru că sunt oameni pământești. Însă Biserica lui Dumnezeu știe că Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat, pentru că Însuși Fiul S-a revelat pe Sine Sfinților Lui Apostoli pe Muntele Taborului. Și aici, pe Tabor, ei au văzut slava Lui, pentru că „a strălucit fața Sa ca soarele, iar veșmintele Sale s-au făcut albe ca lumina [ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος, τὰ δὲ ἱμάτια Αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ὡς τὸ φῶς]” [Mat. 17, 2, BYZ]. Și umanitatea Lui s-a umplut de slava Sa cea veșnică, pentru că a țâșnit deodată din dumnezeirea Lui. Pentru că El a vrut să Se reveleze pe Sine lor.

[18] Și revelarea Lui a fost voită, dorită de El, pentru ca să îi ajute pe ei în credința lor, după cum și a noastră e voită. Căci atunci când vorbim despre experiențele noastre duhovnicești, noi vorbim pentru ca să îi ajutăm pe oameni, pentru ca să îi întărim în credința lor, pentru a le arăta că și azi oamenii trăiesc cu Dumnezeu și El li Se revelează lor. Dar, totodată, vorbim cu alții despre noi, despre intimitatea noastră, despre experiența noastră de viață, pentru că știm că numai astfel oamenii se cunosc și se iubesc unii pe alții. Iar discuțiile reale sunt cele din toată inima, cele cu adevăruri personale, prin care ieșim în fața altora așa cum suntem.

[19] Vorbesc cu dumneavoastră așa cum sunt, pentru că vreau să intru în inima dumneavoastră așa cum sunt. Sunt un creator de teatru, de nuvele, de romane. Sunt un foarte bun orator. Pot vorbi poetic zeci de minute. Și cu toate astea nu joc teatru când predic, nu îmi iau un alt glas, un glas de predicator, ci vorbesc cu vocea mea oricând. Detest fariseismul predicatorial, cel care vrea să ia ochii oamenilor cu vorbe, pentru că eu cred că numai adevărurile conving oamenii. Și oamenii care au nevoie de adevăruri, de adevărurile mântuirii lor, detestă predicatorii de vorbe, pentru că ei caută experiențele sfințeniei, caută adevăratele revelări ale lui Dumnezeu în viața celui care predică.

[20] Cum să vorbești, însă, despre vederea lui Dumnezeu, dacă n-ai avut niciodată o vedere dumnezeiască? Cum să vorbești despre slava Lui, dacă nu o ai în tine? Și cum poți avea slava Lui, dacă El nu ți Se revelează ție? Și când vorbești cinstit despre tine, vorbești pentru că înțelegi că omul din fața ta e de încredere. Cu mult mai mult Dumnezeu ni Se revelează nouă pe măsura inimii noastre. A sincerității noastre față de El. Pentru că El Se revelează pe Sine pe măsura iubirii noastre pentru El. El vorbește iubirii noastre, după cum și noi vorbim incomprehensibilei Lui iubiri față de noi.

[21] Și iubirea duhovnicească e o mare epuizare, pentru că e o cuprindere a tuturor în iubirea noastră. E o mare epuizare, dar și o imensă împlinire. Pentru că reala împlinire a omului e viața cu Dumnezeu, e această epuizare îndumnezeitoare. Și te dărui pentru că primești mult de la El, și primești mult de la El pentru că ești mereu dăruitor.

[22] Așadar, iubiții mei, praznicul de azi ne spune în mod explicit că Dumnezeul nostru e treimic, așa cum ne-a spus și praznicul Teofaniei Domnului. Pentru că Tatăl vorbește despre Fiul, iar „norul luminos [νεφέλη φωτεινὴ] [Mt. 17, 5, BYZ] este Duhul Sfânt. Și slava Treimii e slava care a izvorât din dumnezeirea lui Hristos și s-a revărsat în umanitatea Lui și în cei care au văzut-o și în întreaga creație. Și slava Lui o vedem extatic, o vedem în vedenie, pentru că ochii trupești nu pot vedea pe cele dumnezeiești.

[23] Tot la fel, nu putem înțelege pe Preacurata Stăpână, pe Sfinții și pe Îngerii Lui, dacă nu avem în noi slava Lui. Pentru că relațiile noastre cu membrii Împărăției lui Dumnezeu se fac prin slava Lui, se fac prin vederea lor în mod extatic. Și rugăciunea noastră nu e duhovnicească, dacă nu simțim în noi slava Lui. Pentru că slava Lui, conștientizată continuu în noi, e prezența Lui în noi și auzirea noastră de către El. Amin!