Evanghelia lui Iisus. Misiunea cuvântului [2]
Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Evanghelia lui Iisus. Misiunea cuvântului, ed. a II-a revăzută, seria Biblică, nr. 18, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2018, 402 p.
Preamărirea Domnului s-a făcut prin Patimile, prin Moartea și prin Învierea Sa, p. 75. Autorul spune că nu știm de când e universul, p. 77, deși Biserica are cronologie de la facerea lumii[1]. Cunoașterea lui Dumnezeu din viața noastră, p. 78. „Puterea lui Dumnezeu nu o cunoști doar în mărire și bunăstare, ci și în smerenie, în lipsuri și în încercări”, p. 78-79.
La Cincizecime „s-a născut Biserica creștină ca instituție istorică divino-umană”, p. 87. „Și unde nu e Duhul, acolo este iadul! Și în multe inimi și în multe case, din nefericire, este iadul”, p. 87. Autorul și-a publicat Cursul de Noul Testament la Cluj-Napoca în 2005, cf. p. 87, n. 70. „Păcatul împotriva Duhului Sfânt [este] păcatul împotriva evidenței”, p. 88. „Iisus copleșea cu prezența Sa”, p. 97, iar „chemarea din gura Lui devenea irezistibilă”, p. 98.
Dumnezeu ne cheamă pe toți la ucenicie, p. 98. Autorul reutilizează povestiri mai vechi, ca în p. 104, cu vaporul și tatăl de la cârmă. A mai făcut acest lucru și puțin mai înainte, în p. 79-80. De ce să facă asta, când există sute și mii de cazuri recente, actuale, care pot vorbi mult mai explicit despre lumea noastră? E de ajuns să deschizi televizorul sau să călătorești puțin online ca să ai sute de exemple despre care poți vorbi. Dacă vrei să vorbești despre contemporanii tăi, bine- înțeles…
„Autoritatea cuvântului vine din autoritatea persoanei care îl rostește”, p. 107. Îl citează pe Sfântul Ioannis Hrisostomos în p. 109, n. 88, spune că e „ingenios” comentariul său, apoi îl contestă: „dar puțin probabil să exprime adevărata stare a lucrurilor”. De ce mai citezi ditamai paragraful din cineva, dacă nu îl crezi?
Recunoști meritele altora, dacă ești „sincer cu tine și cu cei din jur”, p. 110. Dumnezeu îngăduie răutatea demonilor pentru că le respectă libertatea, p. 113. Greșeala enormă de a nu te lăsa modelat de Domnul, p. 114. „Minunea e o lucrare de restaurare a ceva ce s-a stricat, p. 125. Pentru că „toate minunile pe care le-a făcut Iisus au avut ca scop restaurarea, refacerea, redarea chipului frumuseții celei dintâi”, p. 125.
Nu sunt de acord ca „pașii credinței” să fie puși în antiteză cu „pașii rațiunii”, p. 139, pentru că prin aceasta afirmăm că credința e „lipsită” de rațiune, ceea ce nu e. Aici e vorba despre pașii fricii. Pentru că Sfântul Petros s-a înspăimântat de vânt și de valuri și nu din cauza rațiunii.
Personajul colectiv, p. 154, e format din persoane care pot fi trase la rost. În aparență, el cere răspunsuri comune, pentru că fiecare cere un alt fel de răspuns.
Substantivul ἔνδυμα se referă numai la veșmânt[2] și nu la purtare și atitudine, după cum afirmă autorul în p. 174.
[1] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Cronologia_Creației_în_Imperiul_Bizantin.
[2] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/ἔνδυμα și https://biblehub.com/greek/1742.htm.