Zi: 29 octombrie 2022

Iubiții mei[1],

fariseilor celor iubitori de bani și care își băteau joc de Domnul [Lc. 16, 14, BYZ], El le-a spus: „Voi sunteți cei care vă îndreptați pe voi înșivă înaintea oamenilor [Ὑμεῖς ἐστε οἱ δικαιοῦντες ἑαυτοὺς ἐνώπιον τῶν ἀνθρώπων], dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre [ὁ δὲ Θεὸς γινώσκει τὰς καρδίας ὑμῶν]. Că[ci mintea] cea înălțată în[tru] oameni [ὅτι τὸ ἐν ἀνθρώποις ὑψηλὸν], urâciune [este] înaintea lui Dumnezeu [βδέλυγμα ἐνώπιον τοῦ Θεοῦ]” [Lc. 16, 15, BYZ].

Căci cei care pozează pentru oameni, care doresc să fie crezuți Sfinți de către oameni, ei fiind păcătoși, n-au niciun câștig, pentru că Dumnezeu le știe inima lor rea. Pentru că mintea înălțată, înfumurată, mândră nu e o bucurie pentru Dumnezeu, ci o urâciune. Dar mintea care își recunoaște păcatele și care cere mereu mila Lui, aceea e o frumusețe mare înaintea lui Dumnezeu. Pentru că El, celor ce se pocăiesc și se smeresc continuu, le dăruie slava Lui din belșug. Și slava Lui cea veșnică e frumusețea cea negrăită a oamenilor lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul ne vorbește despre Lazaros și despre starea lui dureroasă, dar și despre starea de nesimțire a bogatului, nu ne vorbește despre realități pe care nu le cunoaștem, ci despre unele pe care le întâlnim la tot pasul. Și ne vorbește despre ele pentru ca să ne arate că Dumnezeu e atent la toată viața noastră socială și interioară. E atent la ce face fiecare, la cum se raportează fiecare față de ceea ce are, dar și la cum se raportează la cei din jurul său. Și Dumnezeu ne relatează ceva din apropiere, ceva ce putea fi văzut: despre situația unui om scăpătat, care zăcea pe străzi și aștepta să mănânce de pomană. Lazaros [Λάζαρος] era sărac și neajutorat, era bolnav și acoperit cu răni [Lc. 16, 20, BYZ]. Și el „fusese aruncat către porțile sale [ἐβέβλητο πρὸς τὸν πυλῶνα αὐτοῦ]”, [Lc. 16, 20, BYZ] ale bogatului. Iar Sfântul Lazaros nu dorea nimic mai mult decât să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului [Lc. 16, 21, BYZ].

Unul risipea tot timpul, trăia în exces, pe când altul dorea resturile de la masă, cele care se aruncau câinilor. Și Λάζαρος vine de la אֶלְעָזָר [El-azar] și înseamnă Dumnezeu a ajutat[2]. Pentru că istoria nu înseamnă toată viața noastră! Noi, în istorie, abia ne începem viața noastră, pentru că în veșnicie ne trăim în mod deplin cea mai mare parte a vieții noastre, care e veșnică. De aceea, când a murit Sfântul Lazaros, el nu a fost dus în Iad de către Sfinții Îngeri, așa cum a fost dus bogatul cel nemilostiv și indiferent față de alții [Lc. 16, 23, BYZ], ci a fost dus „întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]” [Lc. 16, 22, BYZ], adică în Împărăția Lui, dimpreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Căci Dumnezeu l-a ajutat pe Lazaros, pe cel neajutorat, dar l-a coborât în Iad pe bogatul cel neomenos. Pentru că atunci când nu mai ești om cu oamenii, când, datorită păcatelor tale, devii rece și respingător, atunci te faci asemănător demonilor. Pentru că demonii nu ne iubesc și nici nu ne doresc vreodată binele, ci numai răul. Dar noi, când trăim răul ca și când ar fi un bine, atunci devenim respingători, devenim urâți și pentru Dumnezeu și pentru oameni, pentru că pervertim totul în jurul nostru, atâta timp cât noi înșine ne-am strâmbat, ne-am pervertit interior, ne-am corupt. Și oamenii plini de întuneric, de corupție interioară, își apără modul lor stricat de-a fi. Căci ei, fiind pătimași, îți prezintă viața prin culorile urâte ale patimilor lor.

De aceea, Dumnezeu ne sfătuiește să nu ne împrietenim cu păcătoșii notorii, cu cei care păcătuiesc și se laudă cu păcatele lor, ci să ne împrietenim cu cei care se pocăiesc continuu pentru păcatele lor. Pentru că omul care cunoaște pocăința, cunoaște și durerea pentru păcate. Căci, după păcat, nu vine triumful, ci dezamăgirea și golirea noastră de bucurie. De aceea, cine se pocăiește, acela se vindecă și se înnoiește. Cine se pocăiește, acela se sfințește. Dar cine își ascunde păcatele și pozează a om Drept, acela rămâne în moartea lui, în Iadul său.

Pentru că bogatul a murit și a coborât în Iad [Lc. 16, 23, BYZ]! Și, în Iad, el era conștient de starea lui jalnică. Pentru că sufletul lui era în chinuri [ἐν βασάνοις][Lc. 16, 23, BYZ]. Și era în chinuri, după ce toată viața lui a trăit „veselindu-se în fiecare zi în mod strălucit [εὐφραινόμενος καθ᾽ ἡμέραν λαμπρῶς]” [Lc. 16, 19, BYZ].  Și după ce s-a distrat toată ziua, în toată viața sa, după moarte a câștigat Iadul…

În comuna Ghioroc, din județul Arad[3], s-a renunțat la adusul coroanelor la Înmormântare, pentru că se făcea prea multă murdărie în Cimitir. Și așa este! Și oamenii, în schimbul coroanelor și al florilor, dăruie acum banii familiei îndoliate și nu îi mai dau la florărie[4]. Un lucru foarte bun, care ar trebui urmat de către toți! Pentru că această milostenie pe care o dăm familiei, pentru a o ajuta, e una care ne ajută pe noi înșine mai întâi. Căci ce dăruim cu mâna noastră e milostenie spre iertarea noastră de păcate. Dar, la fel de bune sunt pentru noi și rugăciunea și milostenia altora pentru noi, spre iertarea noastră, pentru că acestea reprezintă iubirea lor față de noi. Pentru că atunci iubim cu adevărat: când facem milostenie și pomeni și Parastase pentru cei adormiți ai noștri.

Căci bogatul putea să dea puțin din resturile sale lui Lazaros, care cerea puțin, pentru ca sufletul lui să fie viu. În fiecare zi, pentru a fi vii, și noi putem să facem lucruri bune în viața altora. Dar preferăm să rămânem în egoismul și în nemilostivirea noastră decât să fim plini de viața lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, noi ne facem Iadul cu mâna noastră. Pentru că nu ne interesează de cei care suferă, de cei care au nevoie, de cei care vor iubirea noastră.

Risipa de bani și de mâncare e unul dintre păcatele mari ale lumii noastre. Cheltuim mult pentru distracții, dar nu și pentru culturalizarea noastră sau pentru a face milostenie. Nu cumpărăm o carte, dar cumpărăm carne și pâine și prăjituri cu duiumul. Și ceea ce ne prisosește nu dăruim, ci aruncăm la gunoi. După marile sărbători, tomberoanele dau pe-afară. Și nu-i vedem pe cei care n-au, pentru că îi vedem tot timpul. Sunt în ochii noștri și ne agasează pretutindeni, dar tocmai de aceea nu îi vedem.

Iar Iadul și Raiul nu sunt „povești”, ci realitățile veșniciei noastre! Pentru că Dumnezeu ne vorbește despre ele și ne spune că doar ele sunt felurile de viață veșnică ale noastre. Și sufletele, după moarte, sunt vii și conștiente de viața lor pământească, iar ele merg în Rai sau în Iad, potrivit vieții pe care au avut-o pe pământ. Căci sufletul nostru e creat de Dumnezeu odată cu trupul nostru și el se curățește sau se întunecă pe măsura vieții pe care o avem.

De aceea, iubiții mei, dacă prețuim viața noastră, atunci trebuie să prețuim veșnicia noastră. Pentru că noi ne naștem aici, în istorie, dar viața noastră nu se termină odată cu moartea, pentru că noi vom trăi veșnic. Și a ne prețui viața înseamnă a ne dori mântuirea noastră. Pentru că a ne prețui viața înseamnă a ne dori viața veșnică împreună cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Dacă ne-am irosit timpul, să ne pocăim pentru păcatele noastre! Dacă n-am știut ce e milostenia, să învățăm acest lucru în fiecare zi! Pentru că faptele noastre bune sunt cele care ne curățesc, ne luminează și ne sfințesc pe noi, căci slava lui Dumnezeu se coboară și rămâne în noi prin faptele noastre cele bune. Amin!

---

[1] Începută la 10. 42, pe 25 octombrie 2022, într-o zi de marți. Soare, 14 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lazarus_(name) și https://ro.wikipedia.org/wiki/Lazăr_(nume).

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ghioroc,_Arad.

[4] Știre auzită la Antena 3.