Zi: 2 septembrie 2025

Tot despre asceză și renunțare la sine prin pocăință este și poezia Imn: „Ziua începe de la renunțare/ Prin lumină ținem de pământ [ziua cu sensul de luminare a sufletului, pentru că prin lumină vedem pământul]/ Cu cât ființa mea-i mai roditoare [duhovnicește]/ De dincolo-i de toate câte sunt [cu atât mai mult este dincolo de toate câte sunt pământești]. // Ce este dat să-nfăptuie mai bine/ E-ngăduit pe cât devin altoi [ce îi este dat ființei sale să lucreze, în mod spiritual, îi este îngăduit cu tot mai mult cu cât se altoiește în Hristos]/ La candelele stingerii de sine/ Eternitatea se prelinge-n noi”. Eternitatea, veșnicia vine lin și locuiește în cel care se golește pe sine de slava omenească și de păcate, aprinzând „candelele stingerii de sine”. Poemul acesta se repetă în volum, fiind notat însă cu alt titlu: Altoi.

Am remarcat, în Imnele Iubirii, nu doar recurența unor titluri identice, pentru poeme cu conținut diferit (dar adesea cu mesaj similar sau complementar), ci și repetiția unor poeme, chiar cu același titlu, la distanță nu de multe pagini. Nu știu dacă să pun acestea pe seama unor erori de tehnoredactare sau a neatenției poetului. Tind să cred, mai degrabă, că autorul a produs intenționat aceste erori. Din mărturiile sale, am înțeles că, la fiecare volum, o parte din poeme erau cenzurate (cel puțin asta spune despre Imnele Bucuriei). În felul acesta, cenzorii puteau raporta mai sus, organelor comuniste, că și-au făcut datoria (deși, după cum am remarcat anterior, erau destul de miopi). Așadar, bănuiala mea e următoarea: Alexandru a dublat apariția unor poeme în volum, pentru ca, în cazul unor eliminări în varianta de lucru a cenzurii, ele totuși să fie salvate (probabil că se baza pe neatenția lor, ca să nu zic mai mult…). În felul acesta, cred, se face că avem câteva poezii în volum care apar de două ori. Oricum, cred că această situație se leagă de dorința poetului de a-i induce în eroare pe cei care tăiau poeme din volume fără vreo rațiune limpede…

Revenind la subiectul discuției noastre (pocăința însoțită de asceză care duce la curățirea de patimi, la smerenie și la vederea luminii dumnezeiești), poetul susține că „Unde lacrima e lucrătoare/ Nu mai poate nimeni profana/ Pe cât fi-vei frunză-n tremurare/ Ții prin har de cea mai sfântă stea”. Nu mai poate nimeni murdări sufletul care se smerește plângând înaintea lui Dumnezeu. Un astfel de om e sensibil, fragil ca o frunză tremurătoare, pentru că inima care se roagă mult devine foarte fragilă, iar pocăința multă slăbește trupul. Dar, prin harul lui Dumnezeu, pe cât e de firav ca om trupesc, pe atât e de puternic ca om duhovnicesc, în mod lăuntric, tainic, înrudindu-se „cu cea mai sfântă stea”, cu stelele nemuritoare ale Împărăției Cerului, Sfinții și Îngerii.

Când „Ce greu urcușul [este, ca] să ajungi/ Până la lacrimă_[,] la nevedere/ Nevăzut de nimenea te frângi/ Asta ține de-nviere” (Autoportret). Când pocăința și asceza sunt lăuntrice, tainice, ele sunt nevăzute de oameni. Nimeni care nu vede duhovnicește nu observă câtă durere își asumă cel care vrea să ajungă la pocăință (la „lacrimă”) și, prin pocăință, la „nevedere[a]” duhovnicească a luminii necreate a Preasfintei Treimi (vedere care, mistic, e numită și „nevedere”). Jertfa de sine e motivată de înviere, de dorința de a învia cu Hristos și a trăi veșnic în lumina Sa. Iar poezia lui Ioan Alexandru face și ea parte din asceza sa: „Cântecului să-i pui început/ Ce trudă uriașă se cuvine/ Potir de foc acest fuior de lut/ Preface-se prin stingerea de sine” (Autoportret). Pentru că se smerește pe sine („stingerea de sine”) creând poezie pentru alții, pentru neamul său românesc, pentru urmași. Pentru a le vorbi despre adevărul credinței ortodoxe, pe care l-a primit nu numai prin cuvânt, ci și prin revelație.

„Ceru-nstelat al stingerii de sine/ Nu poate nimeni să mi-l înstrăine”, spune în alt poem (Rodnicie). Căci „Cele ce rodesc la nevedere/ Mi se-ntind pe-ascuns întru-nviere”: roadele Duhului Sfânt, pe care oamenii necredincioși nu le văd, i se dăruie în taină de Dumnezeu, ca înainte-mergătoare ale învierii sale pentru eternitate, în Paradis.

Există, cum spunea Sfântul Apostol Pavlos, o tristețe bună, pentru păcate, care duce la pocăință și apoi la bucuria mântuirii: „În întunericul cel mai de-afară/ Te pomenești de bunăvoie-mpins/ Dar sufletul de-ncepe să te doară/ E semn că-n tine raiul s-a aprins // Hrănește-i jarul gata să se stingă/ Cu cel din urmă bocet neștiut/ Până porni-vor magii să învingă/ Pustia ieslei care te-a născut” (Dolore). Jarul pocăinței trebuie aprins cu apa lacrimilor (paradoxal), cu bocete care să jelească moartea sufletului prin păcat. Chinurile sunt atât de mari, încât par celui care se zdrobește pe sine prin pocăință asemenea cu suferințele cele veșnice („întunericul cel mai de-afară” în care, însă, în această viață, intră „de bunăvoie”, tocmai din dorința de a suferi pentru păcatele vieții sale). Dar această asceză, neștiută de oamenii ignoranți, este ieslea unde (re)naște pruncul sufletului curat (pruncia, nevinovăția sufletului). Însă pustia aceasta dureroasă și grea a ascezei este învinsă de arătarea „magilor”, adică de descoperirea tainelor dumnezeiești (care, pentru poet, e legată și de noaptea de Crăciun, după cum am văzut în Imnele Bucuriei), revelație care liniștește și mângâie suferințele celui care se nevoiește pentru mântuirea sa.

Poetul însuși, „Până să străvăd mai deslușit/ Oceanele de har, în suferință // Multe întunerice am străbătut/ Din pântecele maicii mele” (Troiță transilvană). Adică a trăit o parte din viață în întunericul necredinței și al depărtării de Dumnezeu, în rătăciri intelectualiste, până a ajuns să „străvadă”, cu ochii sufletului, cu simțurile spirituale, „oceanele de har” ale luminii dumnezeiești. Luminat prin revelație, „Nu-i cu putință să mai rătăcesc/ Adevărul devenit cărare”, deoarece îi este acum „Suferința drum împărătesc/ Pe cât mi-este viața ascultare” de poruncile lui Dumnezeu. Suferința ascezei, a smereniei și a pocăinței este „drumul împărătesc”, calea pe care ne-a arătat-o Hristos.

Smerenia se obține cu „trudă îndelungă” (Încoronare), cu multă lucrare ascetică, interioară și exterioară, nepercepută de cei din jur, care nu au ochi pentru subtilitățile spirituale ale vieții mistice. De aceea, „Să nu-ți faci Paștile fără ierburi amare/ Smerește-ți inima nentrerupt” (Pashă). Întrucât Învierea nu e niciodată prăznuită fără suferința Postului și a umilinței ascetice.

„Acolo unde-i arderea de sine/ Se-ncoronează rozele cu spini” (Epitaf). Prin existența lor smerită și jertfelnică, Sfinții, oamenii sfințiți prin „arderea de sine”, trandafirii cei frumoși ai Raiului, se încoronează cu spinii suferinței. Care sunt cea mai frumoasă coroană a lumii de când Împăratul tuturor a primit să o poarte pentru noi. „Și nu pleacă [din această lume] fără mângâiere [fără să primească harul Duhului Sfânt]/ Până se știu ajunse în potir [aceste Flori ale Raiului nu părăsesc lumea până nu înfloresc potire]/ Până ce în zorii de-nviere/ Nu se prefac miresmele în mir [nu pleacă din această lume până ce miresmele lor, adică virtuțile lor, nu le aduc ca mir Domnului] // Vin să dobândească-nfățișare [asemănarea cu Dumnezeu și]/ Cheia paradisului închis/ În lacrimile tale [Tale, Doamne] de-ndurare/ Ele înfloriră cum li s-a promis”.

Oamenii zidiți după chipul lui Dumnezeu nu au cu adevărat înfățișare decât atunci când „se-ating de veșnicul izvor // Unde se-aprind cu stelele în noapte/ În ogorul lacrimilor lui” (Chipul îndreptării). Sufletele care vin la Izvorul Vieții, Hristos, se aprind de lumina harului Său, strălucind împreună cu Stelele Cerului în noaptea supraluminoasă a luminii Sale. Sau se aprind de râvnă sub stele, în privegherile de noapte, și strălucesc „în ogorul lacrimilor lui” Hristos, pentru că propovăduirea și jertfa Lui și moartea Lui au făcut să rodească acest ogor de Sfinți. Care se aprind cu râvna pocăinței ca „Să-și conlucreze [să-și lucreze împreună cu Hristos, cu Sfinții din Rai și cu Îngerii]-n taină de departe [încă din această viață]/ Desăvârșirea chipului dintâi”, redobândirea chipului cu care a fost zidit Sfântul Protopărinte Adam.

Cred că exemplele oferite sunt suficiente pentru a arăta importanța ascezei, a smereniei și a pocăinței, unite cu ritmul liturgic al vieții ortodoxe, pentru autorul nostru. (Desigur, mai sunt încă multe alte versuri pe acest subiect.) Detalii existențiale care stau la baza descoperirilor dumnezeiești (a revelațiilor), dar care nu au fost expuse în volumul Imnele Bucuriei, în care poetul a insistat asupra noutății mistice a experiențelor sale dumnezeiești și nu pe parcursul său liturgic-ascetic anterior. De aceea am ținut să evidențiem acum acest parcurs, care este doar sugerat acolo și este evidențiat mult mai bine aici, în Imnele Iubirii. Aici, în schimb, vederile mistice sunt indicate în foarte puține poeme și destul de ocultate metaforic (pe care mărturisesc eu însămi că nu le-aș fi înțeles și  interpretat în acest sens duhovnicesc, dacă nu aș fi cunoscut mărturiile lirice din Imnele Bucuriei).