Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [37]
În alt poem, Pashă, autorul recomandă regulile de bază ale viețuirii isihaste, smerita cugetare, străpungerea inimii cu durere pentru păcatele săvârșite și plânsul pocăinței care îl mântuie pe om de plângerea veșnică: „Smerește-ți inima neîntrerupt /…/ Pâinea durerii este mult mai dulce/ Unde sunt lacrimi nu va fi de plâns”. Și iarăși ultimele două versuri fac, în mod neașteptat, trimitere la copilărie: „Pe piatra lor [a lacrimilor] copilul să se culce/ Și fi-va-n somn de paradis străpuns”. Așa cum și el s-a culcat odinioară cu capul pe piatra lacrimilor, adică a adormit după plâns și îndurerare compătimitoare (participând la durerea familiei care pierduse un prunc), și a văzut Paradisul în somn, în vis extatic.
Amănuntul adormirii cu capul pe piatră este din Vechiul Testament. Sfântul Iacov Patriarhul, mergând în Harran, a dormit cu capul pe o piatră și a văzut în vis vedenie dumnezeiască, scara de la pământ la cer, pe care era Domnul, și a pus piatra pe care dormise drept stâlp de legământ (Fac. 28, 11-22). În poezia lui Ioan Alexandru, lacrimile vărsate de cel care își străpunge inima îi devin piatră pe care, dormind, va vedea pe Domnul în vedenia visului sau Paradisul Lui, în lumina necreată a slavei Sale. Chiar și copil fiind.
Suferința pentru mântuirea noastră nu mai este una absurdă sau zadarnică, pentru că: „Ținem prin jertfă de o sărbătoare [a Învierii]/ Din care teama morții-a dispărut”.
Tot în acest volum, poemul Drum înfățișează pe scurt starea celui care a fost răpit cu duhul și contemplă Paradisul:
Uriașa lume nevăzută
Cu sufletu-nfricoșător
Cu nevedere-n mine zăvorâtă
Mă duc
Să o măsor
Ochii-s miopi și mintea e prea strâmtă
Cu cât mai în adânc pogor
Până voi da de cosmosul de nuntă
În voal omidă
Să mă înfășor
Împărăția Cerurilor este „uriașa lume nevăzută”, pe care o privește „cu sufletu-nfricoșător”, înfricoșat, uimit de ceea ce vede, de toate cele care sunt cu mult mai presus de orice lucru cunoscut pe pământ. Și are „nevedere-n mine zăvorâtă”: reamintesc că Sfântul Simeon Noul Teolog numea vederea imensității infinite a luminii dumnezeiești „nevedere desăvârșită”[1]. În fața acesteia, „Ochii-s miopi și mintea e prea strâmtă/ Cu cât mai în adânc pogor”: cu cât vede și cunoaște mai mult, cu atât mai mult înțelege denecuprinsul ei. Și până va veni ceasul viețuirii lui definitive în „cosmosul de nuntă”, se înfășoară ca o omidă în „voalul” luminii dumnezeiești contemplate cu duhul, ca arvună pentru învierea lui întru fluture frumos, spiritual, în Împărăția lui Dumnezeu.
Un alt episod extatic și foarte tainic din Vechiul Testament este cunoscut și ca lupta lui Iacov cu Îngerul (o temă pe care a compus și Nichita Stănescu o serie de poeme foarte interesante), de la Fac. 32, 25-32. În esență, este vorba despre o altă vedere dumnezeiască, de care s-a învrednicit Sfântul Iacov Patriarhul, când „se lupta Omul cu el până dimineața” (Fac. 32, 25), după care i-a fost schimbat numele în Israil și a fost binecuvântat de Dumnezeu.
„Și Iacov a chemat numele locului aceluia Vederea lui Dumnezeu, căci «L-am văzut pe Dumnezeu față către față și a fost mântuit sufletul meu». Și i-a răsărit lui soarele, când a trecut Vederea lui Dumnezeu, iar el șchiopăta [cu] coapsa sa” (Fac. 32, 31-32)[2].
În conformitate cu înțelegerea patristică ortodoxă, Ioan Alexandru crede fără de îndoială că: „N-are omul stare pe pământ/ Fără lupta asta-ncrâncenată/ Se va-ntoarce pururi șchiopătând/ De lumina neapropiată” (Penuel – cuvânt ce înseamnă, în ebraică, „Vederea lui Dumnezeu” sau „Fața lui Dumnezeu”). Semnificația este că omul, care este în primul rând ființă duhovnicească, prin lupta sa ascetică, trebuie să primească de la Dumnezeu vederea luminii Sale neapropiate, necreate și, implicit, binecuvântarea Sa.
Deși este o creatură duală, alcătuită din trup și suflet, omul trebuie să urmeze ceea ce este mai de preț, adică rațiunea sufletului, nu dorințele instinctuale și efemere ale trupului. Îndemnul poetului este: „Să ne lipim mai cu înfrigurare /…/ De lumina cea neapropiată/ De isvorul fără început” (Topos). Adică de Izvorul întregii creații, Dumnezeu, prin vederea Lui în lumina slavei Sale veșnice.
[1] Filocalia, volumul VI, op. cit., p. 49.
[2] Cf. Sfântul Profet Moisis, Facerea (ediția LXX), traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2023. Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/03/06/facerea-editia-lxx/.