Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [38]

„Duhul [meu] nu-și află liniștire/ Cu aerul deodată dacă nu inspir/ Mireasma paradisului în unduire” (Isichia): poetul descrie aici rugăciunea inimii, care se unește cu respirația. Și menționează chiar amănunte practice, anume cum „mă întorc de la risipă/ Într-un ungher să pregătesc tăceri”. Afirmă, adică, însușirea modului isihast de rugăciune, așa cum este prezentat în Filocalii: retragerea monahului sau a rugătorului în chilia sau cămara sa, unde, așezat pe un scăunel, își închide ușa simțurilor și își strânge mintea în tăcere și concentrare la rugăciune, oprind risipirea și rătăcirea gândurilor. Și rostește rugăciunea neptică (Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!), unind-o cu respirația, pentru ca pomenirea Domnului Iisus Hristos și chemarea sfântului Său nume să-i intre în inimă și în minte și să-i devină neîncetată (citez întreg poemul):

Dragostea mea-i de-acum dezlănțuită
Nu pot de Tine-o clipă să mă înstrăin
Cum de aer viața este-ngăduită
Să mă sufoc e dat fără divin

Duhul nu-și află liniștire
Cu aerul deodată dacă nu inspir
Mireasma paradisului în unduire
Pe cât iubirii-am devenit potir

Și mă întorc de la risipă
Într-un ungher să pregătesc tăceri
Ce încap în fiecare clipă
Ardoarea nunții
Sfintei primăveri

Iar într-un alt poem parenetic (Fiul meu – sunt mai multe poeme cu acest titlu în volum), sfătuiește ca „mai ales în nopți sărbătorești/ Porțile să-ți fie sigilate [porțile simțurilor, pentru a se concentra numai la rugăciune] // Sigur să fii că nimeni n-a intrat [în sufletul tău, niciun gând păcătos, niciun demon ispititor]/ Că[ci] năvala nu e dinafară/ Că[ci] hăurile spaimei necurmat/ Din bezna inimii se desfășoară”, din cauza inimii neluminate de har, care naște gânduri și dorințe păcătoase. Profitând de micimea de suflet a omului, de slăbiciunile lui sufletești și trupești, demonii îi insuflă necontenit frică și teroare atunci când el vrea să se roage fierbinte și curat lui Dumnezeu. Iar Ioan Alexandru, care a cunoscut încercările acestei lupte cu demonii, pune în versuri experiența sa duhovnicească: „Începutul înțelepciunii frica de Iahve/ Numai această frică este sfântă/ Celelalte toate-s omenești/ Din câte ne-nspăimântă”.

Poetul Îl iubește, nădăjduiește și așteaptă pe Dumnezeu: „Prin vedere față către față/ Într-o zi va fi să te ador/ Să-l cuprindă brațele de gheață/ Pe cel ce este foc mistuitor” (Ihtys). Într-o zi, când va trece în Împărăția Sa cea veșnică, acolo unde nu va mai fi vedere în oglinda răpirii extatice, ci vedere a lui Dumnezeu față către față (cf. Fac. 32, 31; Ieș. 33, 11; I Cor. 13, 12). Dacă iubita din poemele lui Eminescu avea brațe reci sau brațe de gheață, cu care îl mângâia și îmbrățișa pe Luceafărul ei de foc, Ioan Alexandru convertește metafora într-o înțelegere duhovnicească, în care făptura de lut cu brațe de gheață (care nu au focul vieții în ele de la sine, ci prin harul lui Dumnezeu) își îmbrățișează Făcătorul, pe Creator său, care este „foc mistuitor” (cf. Deut. 4, 24; Evr. 12, 29).

Iubirea pentru întreaga creație a lui Dumnezeu, pentru cosmosul întreg și pentru toată făptura din el, este justificată astfel prin iubirea pentru Dumnezeul și Mântuitorul nostru, care a creat o lume pură și splendidă, din a cărei strălucire și puritate primordiale se mai văd încă urme, în frumusețea care tot persistă, încă persistă în natură:

Voalul virgin întins peste zidire
Dragostea divină se naște din privire [contemplare]

Îndrăgostit prin tot ce e-n ființă
De cel ce te-a născut în suferință
[îndrăgostit de Hristos, care te-a născut pe Cruce, prin toate făpturile Lui, în care Îl vezi pe El, pe Creatorul lor]

Îi săruți în fulgul de ninsoare
Rănile din mâini și din picioare
[în curăția fulgului de ninsoare contempli cu gândul rănile preacurate ale Mântuitorului]

În fiecare șoaptă și-adiere
Este prilej în noi de-nviere
[căci fiecare șoaptă și adiere din natură vestesc viața prin Învierea Domnului lor și al nostru]

Cazi în extaz la fiece svonire
Ce înroșește straiul de pe Mire
[întreg cosmosul mărturisește despre spânzurarea pe Cruce a Celui ce a spânzurat pământul pe ape, Mirele Bisericii]

De dorul Celui ce-a venit [S-a întrupat] și vine
[iarăși la a doua Sa venire]
Se topește carnea de pe tine

(Sfântul)

Poezia prezintă cum Îl iubește Sfântul pe Dumnezeu, în tot și în toate, privind și contemplând lumea abisal, cu ochi virginal, cu inima curată. Și văzând cosmosul astfel, Sfântul este plin de dor și de așteptare, iubindu-L pe Creatorul lumii pe Care Îl așteaptă văzându-L în fiecare creatură a Sa, în fiecare aspect al creației Sale, în care i se vădește frumusețea sublimă și înțelepciunea desăvârșită a Ziditorului tuturor lucrurilor.

Dimpotrivă, infernul înseamnă a se adora creatura pe sine, fără a dori să-L iubească pe Creatorul de la care a primit existența și toată frumusețea și darurile făpturii sale, după cum teologhisește poetul, înțelegând și înfățișând foarte bine dogma ortodoxă, în poezia Neiubire:

Și infernu-i dragoste dar nelucrată
Nu s-a pus pe jertfă un temei
Cu patimă de sine-i adorată
Creatura fără icoana ei

Înlănțuire fără transparență
Eternizarea unei ne-mpliniri
Te dărui celuilalt în aparență
Ca să nu renaști în amintiri

Fără trecut ești fără-nfățișare
Creatură fără creator
Înlănțuită întru desfrânare
Într-un mormânt nemuritor

În moarte veșnică.

În Iad merg cei ce iubesc în aparență, dar în adâncul sufletului lor se iubesc numai pe ei înșiși. Care se adulează, se adoră pe sine. Creatura făcută de Dumnezeu după icoana Lui (cf. Fac. 1, 27: κατ᾽ εἰκόνα Θεοῦ), dar care refuză Icoana, pe Creator.

Oamenii care sunt în Infern și-au îndreptat dragostea spre creatură în mod pătimaș, pentru a se folosi de ea ca de un instrument fără viață, pentru a-și împlini poftele trufiei sau ale trupului lor. N-au pus jertfa de sine ca temei al iubirii lor. Dăruirea de sine. Ci patima iubirii de sine bolnave egoiste, egolatre: „Cu patimă de sine-i adorată/ Creatura fără icoana ei”.

Iadul este „eternizarea unei ne-mpliniri”, a fiecărei vieți neîmplinite duhovnicește, pentru că omul nu e făcut să moară și să putrezească precum animalul, ci să trăiască veșnic cu Dumnezeu. Iar dacă el refuză iubirea care îl înalță până la Dumnezeu, nu are loc decât în Iad, cu demonii care mai înaintea lui au refuzat iubirea Creatorului lor și s-au adulat pe ei înșiși.

Cei ce se dăruie doar în aparență, care iubesc în aparență, nu renasc în amintirile oamenilor, ale umanității. Și nici în pomenirea lui Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu devin „fără trecut” și „fără-nfățișare”, fără nume și fără pomenire, pentru că, dacă Dumnezeu nu îi pomenește întru veșnicie, orice-ar face, pomenirea confraților dispare cu timpul, până se șterge complet.  Mormântul lor devine „nemuritor”, adică moartea se înnemurește în ei, în cei care nu s-au iubit decât pe sine toată viața.

Însă primesc Iadul cei care nu Îl primesc pe Cel care S-a pogorât la Iad pentru ei, pentru a înălța făptura umană din Infern în Paradis. Căci „Învierea-ncepe în infern/ Unde uitarea-i dat să cotropească/ Unde nici sufletele nu se mai discern/ Iubirea-ncepe să le recunoască // Le strigă-nfățișarea după chip/ Ce-a mai rămas în spuză după nume [Iubirea-Hristos îi cunoaște și îi strigă pe nume pe cei creați după chipul/ icoana Lui, ca să îi scoată din spuză, din cenușa fierbinte a Iadului]/ Ce licăre din ele-n arhetip/ Li se întinde dincolo de lume” (Dincolo). Ce licăre din suflete în Arhetip: ceea ce este spiritual, dumnezeiesc în ele, ceea ce e în ele de la Hristos, Lumina lumii, le-a făcut să iasă cu El din temnițele Iadului, la Învierea Domnului.

De aceea, îndemnul poetului este neostenit: „Să ne pătrundem de eternitate/ Se schimbă grabnic totul pe pământ/ Lenevesc pe crengi nescuturate/ Înfloriri ce nu rodesc nicicând” (Fiul meu). Așa cum spusese și Eminescu odinioară, în Criticilor mei: „Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieții,/ Dar se scutur multe moarte”.

Cel care vrea să se mântuie, „în stare de jertfire/ Să te știi cât mai degrabă-ajuns/ Pe altarul milei din iubire/ De-nviere cosmosu-i străpuns” (Fiul meu). De harul răstignirii și al Învierii Domnului este plin cosmosul. De harul Lui restaurator, care a adus cosmosul mai aproape de transfigurarea finală.