Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [39]
„Din această realitate a Învierii se hrănesc toate făpturile din Univers, oameni ca și păsări. Aștrii ca și bezna beznelor”[1], este credința lui Ioan Alexandru.
Universul nu are nevoie de om, de intervenția lui, ca să fie desăvârșit de frumos și bun: „N-are nevoie cosmosul de mine/ Ființa lui Cuvântul o-ntreține [Cuvântul lui Dumnezeu]/ Iar eu rostindu-l [numind lucruri din univers,] nu apune/ Muntele și steaua-n rugăciune/ E-n șuierul de brazi desăvârșire”… (Desăvârșire); „Fără să ia din umbra mea poruncă/ Desfundă bradul smirnele din stâncă/ Deslănțuind sub stele și sub lună/ Amirosiri ce nu țin de țărână [miresme parcă nepământesc de frumoase] /…/ Cea mai umilă creatură/ Cu Logosul a nuntă-n legătură” (Nuntă).
Cosmosul este o creație preafrumoasă și uimitoare prin alcătuirea sa: „Divin e totul plăsmuit/ Ordine slăvită e în toate /…/ Numai moartea nu-i eternitate” (Fragilitate). În schimb, toate creaturile „au ceasurile lor iluminate/ Când nu mai sunt decât eternitate” (Seară) – cred că se referă la momentele în care fiecare lucru din univers își descoperă frumusețea și măiestria alcătuirii sale și e astfel o mărturie a transfigurării finale a lumii.
Alexandru a dedicat poezii, în acest volum, mării, izvoarelor, lunii, pădurii, păunului, albinelor, crinului, grâului, macului, crăițelor, cireșului, viței de vie, bradului/ brazilor, mesteacănului, ghioceilor, lalelelor, nuferilor, rozelor/ trandafirilor, orhideelor, garoafei, florilor de vară, florilor în general, ploii, pomului roditor, plopului, fructului, cidoniei/ gutuiului, mugurelui etc. El consideră că:
„poetul este un cercetător într-un laborator foarte strâmt în care încape numai el singur. Obiectul de cercetat este Universul în amănunt, din cele mai vechi vremi până astăzi, cu toate vietățile și stelele lui, cu toți oamenii și natura în cele mai variate și intime hipostaze. […] Grija artei este de a-l ridica pe om la starea de bucurie, de a-l elibera din oboseala și lâncezeala pe care grijile îndelungi și imoralitatea le favorizează. Întâiul pas înseamnă descoperirea naturii salvatoare; toată natura: păsări și flori, stejari și vulturi, pești în mări, albinele și fluturii, crinii și pelicanii își poartă solia luminoasă cu fiecare nouă seminție […]. Bucuria este jertfa cea mai bine primită și mai necesară: avem nevoie de minți senine și luminoase de creatori pătrunși de bucuria adevărului în fiecare zi […], de bucuria demascată de obrazul curat și feciorelnic al cântării bucuriei noastre că suntem oameni și viețuim atâta amar de vreme în lumina atâtor nepieritoare frumuseți ce nimbează slăvitul nostru drum prin istorie într-un univers desăvârșit purtat de steaua cea luminoasă a dimineții”[2] – Hristos, Luceafărul de dimineață, cf. II Petr. 1, 19.
Ioan Alexandru dorește să se situeze în descendența lui Eminescu. El remarca și aprecia că Eminescu a luat parte, prin poezia sa, „la marele pelerinaj, la cohorta nesfârșită a firii elementelor pe care Părintele i le va trece prin față, ca prin fața unui Orfeu sau Adam, pentru a le da nume și a le pătrunde realitatea”, în opera lui aflându-se „temple și râuri, codri și animale, zimbri și bouri, oi și albine, gâzele toate din universul acesta, fagi și stejari, frunze și flori, busuiocul și teiul, trestia și păpădia, crinul și garoafa, trandafirul și nufărul”[3].
În opinia lui Alexandru, rămânerea adesea „în preajma izvoarelor”, are drept consecință vederea spirituală a originilor, a temeliilor lumii, pentru că așa spune „un cântec vechi, pe care Eminescu îl știa prin Dosoftei”[4] – se referă cifrat la Ps. 17, 16: „Și s-au văzut izvoarele apelor și s-au descoperit temeliile lumii”.
Iar dacă la Eminescu, „acolo la origini, la izvor e teiul sfânt ce-și scutură creanga înmiresmată”[5], ca simbol al pogorârii Duhului Sfânt[6], după cum observă Ioan Alexandru („simbolul Spiritului coborâtor ce descinde greu înmiresmat, precum ploaia florilor de tei”[7]), în versurile sale, crinul și garoafa, în mod deosebit, între flori, sunt grele de simboluri mistice: „Văpaia crinului atrasă/ În martie de sufletul virgin/ Până ce-n aur umbrele se lasă/ Zămisli-va Logosul divin” (Magnificat). Garoafa are petale care „se-aprind” cu „mireasma focului”, iar „trupu-i gol până la înflorire/ Când l-îmbracă-n milă și ulei/ Paradisul întru ocrotire” (Garoafa).
Poetul însuși a scris: „Garoafa – simbolul încarnării Logosului. Crinul – al Vestirii celei bune”[8].
[1] Frate Calinic… Ioan Alexandru către Calinic Argeșeanul, op. cit., p. 73.
[2] Ioan Alexandru, Iubirea de patrie (Jurnal de poet), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 18, 22-23.
[3] Idem, p. 70-71.
[4] Idem. p. 71.
[5] Idem, p. 74.
[6] Ramuri de tei, în unele părți ale României, sau de nuc, în alte părți, sunt aduse de credincioși și sunt binecuvântate în Biserică la Cincizecime.
[7] Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, op. cit., p. 74.
[8] Idem, p. 222.