Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [37]

În alt poem, Pashă, autorul recomandă regulile de bază ale viețuirii isihaste, smerita cugetare, străpungerea inimii cu durere pentru păcatele săvârșite și plânsul pocăinței care îl mântuie pe om de plângerea veșnică: „Smerește-ți inima neîntrerupt /…/ Pâinea durerii este mult mai dulce/ Unde sunt lacrimi nu va fi de plâns”. Și iarăși ultimele două versuri fac, în mod neașteptat, trimitere la copilărie: „Pe piatra lor [a lacrimilor] copilul să se culce/ Și fi-va-n somn de paradis străpuns”. Așa cum și el s-a culcat odinioară cu capul pe piatra lacrimilor, adică a adormit după plâns și îndurerare compătimitoare (participând la durerea familiei care pierduse un prunc), și a văzut Paradisul în somn, în vis extatic.

Amănuntul adormirii cu capul pe piatră este din Vechiul Testament. Sfântul Iacov Patriarhul, mergând în Harran, a dormit cu capul pe o piatră și a văzut în vis vedenie dumnezeiască, scara de la pământ la cer, pe care era Domnul, și a pus piatra pe care dormise drept stâlp de legământ (Fac. 28, 11-22). În poezia lui Ioan Alexandru, lacrimile vărsate de cel care își străpunge inima îi devin piatră pe care, dormind, va vedea pe Domnul în vedenia visului sau Paradisul Lui, în lumina necreată a slavei Sale. Chiar și copil fiind.

Suferința pentru mântuirea noastră nu mai este una absurdă sau zadarnică, pentru că: „Ținem prin jertfă de o sărbătoare [a Învierii]/ Din care teama morții-a dispărut”.

Tot în acest volum, poemul Drum înfățișează pe scurt starea celui care a fost răpit cu duhul și contemplă Paradisul:

Uriașa lume nevăzută
Cu sufletu-nfricoșător
Cu nevedere-n mine zăvorâtă
Mă duc
Să o măsor

Ochii-s miopi și mintea e prea strâmtă
Cu cât mai în adânc pogor
Până voi da de cosmosul de nuntă
În voal omidă
Să mă înfășor

Împărăția Cerurilor este „uriașa lume nevăzută”, pe care o privește „cu sufletu-nfricoșător”, înfricoșat, uimit de ceea ce vede, de toate cele care sunt cu mult mai presus de orice lucru cunoscut pe pământ. Și are „nevedere-n mine zăvorâtă”: reamintesc că Sfântul Simeon Noul Teolog numea vederea imensității infinite a luminii dumnezeiești „nevedere desăvârșită”[1]. În fața acesteia, „Ochii-s miopi și mintea e prea strâmtă/ Cu cât mai în adânc pogor”: cu cât vede și cunoaște mai mult, cu atât mai mult înțelege denecuprinsul ei. Și până va veni ceasul viețuirii lui definitive în „cosmosul de nuntă”, se înfășoară ca o omidă în „voalul” luminii dumnezeiești contemplate cu duhul, ca arvună pentru învierea lui întru fluture frumos, spiritual, în Împărăția lui Dumnezeu.

Un alt episod extatic și foarte tainic din Vechiul Testament este cunoscut și ca lupta lui Iacov cu Îngerul (o temă pe care a compus și Nichita Stănescu o serie de poeme foarte interesante), de la Fac. 32, 25-32. În esență, este vorba despre o altă vedere dumnezeiască, de care s-a învrednicit Sfântul Iacov Patriarhul, când „se lupta Omul cu el până dimineața” (Fac. 32, 25), după care i-a fost schimbat numele în Israil și a fost binecuvântat de Dumnezeu.

„Și Iacov a chemat numele locului aceluia Vederea lui Dumnezeu, căci «L-am văzut pe Dumnezeu față către față și a fost mântuit sufletul meu». Și i-a răsărit lui soarele, când a trecut Vederea lui Dumnezeu, iar el șchiopăta [cu] coapsa sa” (Fac. 32, 31-32)[2].

În conformitate cu înțelegerea patristică ortodoxă, Ioan Alexandru crede fără de îndoială că: „N-are omul stare pe pământ/ Fără lupta asta-ncrâncenată/ Se va-ntoarce pururi șchiopătând/ De lumina neapropiată” (Penuel – cuvânt ce înseamnă, în ebraică, „Vederea lui Dumnezeu” sau „Fața lui Dumnezeu”). Semnificația este că omul, care este în primul rând ființă duhovnicească, prin lupta sa ascetică, trebuie să primească de la Dumnezeu vederea luminii Sale neapropiate, necreate și, implicit, binecuvântarea Sa.

Deși este o creatură duală, alcătuită din trup și suflet, omul trebuie să urmeze ceea ce este mai de preț, adică rațiunea sufletului, nu dorințele instinctuale și efemere ale trupului. Îndemnul poetului este: „Să ne lipim mai cu înfrigurare /…/ De lumina cea neapropiată/ De isvorul fără început” (Topos). Adică de Izvorul întregii creații, Dumnezeu, prin vederea Lui în lumina slavei Sale veșnice.


[1] Filocalia, volumul VI, op. cit., p. 49.

[2] Cf. Sfântul Profet Moisis, Facerea (ediția LXX), traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2023. Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/03/06/facerea-editia-lxx/.

Sermon at 20 years from the Cheirotonia into Deacon [September 4, 2025]

My beloveds[1],

when I received the charism of divine service, at my Cheirotonia into Deacon, I received the charism of rest in the service of God and people. And the service of God and people is a continuous restlessness, it is a continuous toil, but this is what brings you your peace and tranquility. Because when you serve, when you embrace people, you are embraced by God, you are strengthened by Him in this service, because He loves service. And He loves it, because He Himself serves us unceasingly, He serves at our salvation. For He serves through the Church at the salvation of all people, as the One who cares for all with maternal love[2].

I give myself incessantly and I give of my own, but this is too little. I feel that this is always too little. And many times, I sit and contemplate how much good I would like to do to people, how much I would help each one of them. And I put myself in the situation to give them things, to give them words, to hug them, even though I cannot do these things. But I cannot repress the thought that I would like to help them! For when you are gripped by the love of God and people, then you want to help the whole person, to do good to them, because good is what fulfills us all. And the charism of priestly ministry is precisely this: to do good to everyone, even though we are not able to help all the people on the face of the earth. But our heart is filled with this holy desire: to fundamentally help people. To help them to be saved[3].

The priestly service is boundless goodness and holy conscience. Because only if you have the holy conscience that you must give God’s forgiveness to everyone, do you give yourself to everyone every day. The ghostual counsels are the way to repentance and salvation. My ministry, my preaching and my writing are a unitary whole, because through them I embrace on all man. And this holy embrace is the diaconal service that I received 20 years ago, in day of sunday, as a sacramental charism, as a charism received through Divine Cheirotonia. Because every Priest and Bishop is first of all a Deacon, he is a Servant of God, he is the one who learns to serve everyone from the Lord Himself, from the One who serves us all[4].

I can be accused of idealizing things, of liking to present my vocation in absolute terms. But I felt these things not now, but when I was cheirotoned, because the Cheirotonia taught me from within to think of my life and ministry in this way. Since then I have been another, since then I have understood this abyssal reality of my ministry as my daily fulfillment, which is precisely why I began to serve, to write, to embrace people in many ways, through my writing and ministry, in order to help them fundamentally. Because I understood that I can help them with three fundamental things: with God’s grace, with His truth and with His rest. Because my Services fill people with grace, my sermons fill them with truth and the communion with me fills them with His holy rest[5].

The man comes to the Priest for help. He comes to the Priest so that God may help him through His Priest. Therefore, the priestly service is not a job, but a continuous intimacy with God. And we help faithful people to do the same thing as we do: to truly become friends with God. To have a real connection, of great intimacy with Him, in order to serve Him unceasingly. And the Priest introduces the believer at God, at the life with Him and guides him unceasingly on the path of life with God, so that the faithful man may live holy, may live in holiness[6].

I was God’s intimate even before the Cheirotonia, but the Cheirotonia opened up a frighteningly abyssal intimacy with God for me. Because it opened the way for me to forgiveness, to purification, to enlightenment and sanctification of people through the Holy Services of the Church. I felt the great power of the Divine Priesthood, I felt how God forgives and strengthens us through His glory and how the restoration of man is a reality and not an ideal. Because people can change immediately through His glory, they can change radically, because they change divinely, through His eternal glory, and not through words. They are healed by His power, through His divine power[7].

And because in God’s service what matters is His power, the one that changes people, I began to work in silence to change people. And I began to put His power into words, but also in my liturgical deeds, so that God would work unceasingly through my service, ascesis, and writing. For now or later, anytime and anywhere, my words and deeds have in them the power of God, the power that converts people. And since the conversion is unique and everyone has their own real encounter with God, any word and any deed can be decisive for this. And that is why I put my service and my life into words, so that everyone may be touched by them, at the right time, by God and may He make them rejoice forever[8].

The profound words are for people who read a lot. And they need them to strengthen themselves in their life with God. They need them to be verified in your experience. But, in our time, what matters is the deeds that speak. And that is why I often talk about my deeds, about how I translate my theological and ghostual understandings into deeds, so that people understand that theology is a way of being. And that wherever you go, you can think and live theologically, because the life with God is our daily life. I live secretly with God, I live in my whole being, but I can talk to anyone about my life with Him. And I can talk about it, because this is my life and no other[9].

People want to see if you are one with what you say. They want to see that there is no discrepancy between your speech and your actions. And they do well, when they look carefully at the life of the Priest! Because if you look carefully at his life, you see that the Priest assumes both his good and his bad, that he assumes his entire life and repents before God for it. For his service is born from repentance, from the attention at details, from the real care for people. And when the Priest sins with something, he assumes his sins and repents for them and confesses them, because he needs God’s mercy immediately. And thus he also teaches believers: to need God’s forgiveness immediately, because His forgiveness is our eternal life[10].

From the outside, I admit, the diaconal life of the Church seems „a big waste of time”. Why help people change, when you can take advantage of their inner needs and that’s it? What else is the consumer market, if not a continuous profit from people’s needs? But the life of the Church does not mean burdening man with purchases, but a continuous simplification of man. Because the faithful man learns in the Church to give up much, the surplus, what burdens him, in order to live simply and decently before God and people. For we do not need many things to live, but the essential things. And, first of all, the life with God, the one that completely changes our way of seeing things and living[11].

The life with God is a continuous inner simplification. We need mental and physical health, inner peace, smooth roads, healthy meals, real encounters with people. We need people’s love and trust. We need to work in peace and be fulfilled by what we do. We need to enjoy our understandings and accomplishments. For everything we experience and think and do is us, the ones who are always changing internally, in our relationship with God and with people, and any good understanding means a change of us in even greater good[12].

Therefore, my beloveds, I consider that sterile disputes are very unimportant compared to deeds. An almsgiving is a good deed, a sincere book is a good deed, the ghostual life is a good deed, and these good deeds speak louder than any dispute of ideas. Lazy people want to win with empty words, but ghostual people win with all that they are. And they are what they do all day long: they are service, preaching, writing, ascesis, giving. And people need to see precisely these lives, the churchly lives of people, their ghostual lives, because these are the truth of the Church. The sins are falls from the life of the Church. While holy lives are the truth of the Church, they are the real fulfillment of people[13].

I am grateful for all those who have been close to me in my ministry and who have helped me with even the smallest thing. Because all things matter. A kind word counts, a car when you need it, a penny, a book, a piece of advice, a friend, a confidant, a help when needed. And that is why I pray for the salvation of all, for the abundance of all, so that, from what they have, they may make a staircase to heaven, a path to God. Amin[14]!


[1] Started at 13. 31, in day of saturday, on 30 august 2025. Sun, 32 degrees, wind of 10 km/h.

[2] Iubiții mei, când am primit harisma slujirii dumnezeiești, la Hirotonia mea întru Diacon, am primit harisma odihnirii în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Și slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor e o neodihnă continuă, e o continuă trudă, dar aceasta e cea care îți aduce liniștea și pacea ta. Pentru că atunci când slujești, când îmbrățișezi oamenii, ești îmbrățișat de Dumnezeu, ești întărit de El în această slujire, căci El iubește slujirea. Și o iubește, pentru că El Însuși ne slujește neîncetat nouă, slujește la mântuirea noastră. Căci El slujește prin Biserică la mântuirea tuturor oamenilor, ca Cel ce se îngrijește de toți cu iubire maternală.

[3] Mă dărui neîncetat și dărui din cele ale mele, dar acest lucru e prea puțin. Simt că acest lucru e mereu prea puțin. Și de multe ori, stau și contemplu la cât bine aș vrea să fac oamenilor, la cât aș ajuta pe fiecare în parte. Și mă pun în situația să le dărui lucruri, să le dărui cuvinte, să îi îmbrățișez, deși nu pot să fac aceste lucruri. Dar nu îmi pot reprima gândul că aș vrea să îi ajut! Căci atunci când ești cuprins de dragostea de Dumnezeu și de oameni, atunci vrei să ajuți pe tot omul, să îi faci bine, pentru că binele e cel care ne împlinește pe toți. Și harisma slujirii preoțești e tocmai aceasta: de a face bine tuturor, deși nu suntem în stare să îi ajutăm pe toți oamenii de pe fața pământului. Dar inima noastră e plină de această dorință sfântă: de a-i ajuta în mod fundamental pe oameni. De a-i ajuta să se mântuie.

[4] Slujirea preoțească e bunătate nemărginită și conștiință sfântă. Pentru că numai dacă ai conștiința sfântă că trebuie să dărui tuturor iertarea lui Dumnezeu, te dărui tuturor în fiecare zi. Sfaturile duhovnicești sunt drumul către pocăință și mântuire. Slujirea, predica și scrisul meu sunt un tot unitar, pentru că prin ele îmbrățișez pe tot omul. Și îmbrățișarea această sfântă e slujirea diaconală pe care am primit-o acum 20 de ani, în zi de duminică, ca harismă sacramentală, ca harismă primită prin Dumnezeiasca Hirotonie. Pentru că orice Preot și Episcop e mai întâi de toate Diacon, e Slujitorul lui Dumnezeu, e cel care învață să le slujească tuturor de la Însuși Domnul, de la Cel care ne slujește tuturor.

[5] Pot fi acuzat că idealizez lucrurile, că îmi place să îmi prezint vocația în termeni absoluți. Însă eu am simțit aceste lucruri nu acum, ci atunci când am fost hirotonit, pentru că Hirotonia m-a învățat din interior ca să gândesc astfel viața și slujirea mea. De atunci am fost altul, de atunci am înțeles această abisală realitate a slujirii mele ca pe împlinirea mea de zi cu zi, tocmai de aceea am început să slujesc, să scriu, să îmbrățișez oamenii în multe moduri, prin scrisul și slujirea mea, pentru ca să îi ajut în mod fundamental. Pentru că am înțeles că eu pot să îi ajut cu trei lucruri fundamentale: cu harul lui Dumnezeu, cu adevărul Lui și cu odihna Lui. Pentru că Slujbele mele umplu de har pe oameni, povețele mele îi umplu de adevăr și comuniunea cu mine îi umple de odihna Lui cea sfântă.

[6] Omul vine la Preot pentru ajutor. Vine la Preot pentru ca Dumnezeu să îl ajute prin Preotul Lui. De aceea, slujirea preoțească nu e o meserie, ci este o intimizare continuă cu Dumnezeu. Și noi îi ajutăm pe oamenii credincioși să facă același lucru ca și noi: să se împrietenească în mod real cu Dumnezeu. Să aibă o legătură reală, de mare intimitate cu El, pentru ca să Îi slujească Lui neîncetat. Și Preotul îl introduce pe cel credincios la Dumnezeu, la viața cu El și îl călăuzește neîncetat pe calea vieții cu Dumnezeu, pentru ca omul credincios să trăiască în mod sfânt, să trăiască în sfințenie.

[7] Eram intimul lui Dumnezeu și înainte de Hirotonie, dar Hirotonia mi-a deschis o intimitate înfricoșător de abisală cu Dumnezeu. Pentru că mi-a deschis drumul spre iertarea, spre curățirea, spre luminarea și sfințirea oamenilor prin Sfintele Slujbe ale Bisericii. Am simțit puterea cea mare a Preoției Dumnezeiești, am simțit cum ne iartă și ne întărește Dumnezeu prin slava Lui și cum restaurarea omului e o realitate și nu un ideal. Pentru că oamenii se pot schimba imediat prin slava Lui, se pot schimba radical, căci se schimbă dumnezeiește, prin slava Lui cea veșnică, și nu prin cuvinte. Se vindecă prin puterea Lui, prin puterea Lui cea dumnezeiască.

[8] Și pentru că în slujirea lui Dumnezeu contează puterea Lui, cea care îi schimbă pe oameni, am început să lucrez în tăcere la schimbarea oamenilor. Și am început să pun în cuvinte puterea Lui, dar și în faptele mele liturgice, pentru ca Dumnezeu să lucreze neîncetat prin slujirea, asceza și scrisul meu. Căci acum sau mai târziu, oricând și oriunde, cuvintele și faptele mele au în ele puterea lui Dumnezeu, cea care îi convertește pe oameni. Și cum convertirea e unică și fiecare are parte de întâlnirea lui reală cu Dumnezeu, orice cuvânt și orice faptă pot fi determinante pentru acest lucru. Și de aceea eu îmi pun în cuvinte slujirea și viața mea, pentru ca fiecare să fie atins prin acestea, la momentul potrivit, de Dumnezeu și El să îi bucure veșnic.

[9] Cuvintele profunde sunt pentru oameni care citesc mult. Și ei au nevoie de ele pentru ca să se întărească în viața lor cu Dumnezeu. Au nevoie ca să se verifice în experiența ta. Dar, în vremea noastră, contează faptele care vorbesc. Și de aceea vorbesc adesea despre faptele mele, despre cum traduc în fapte înțelegerile mele teologice și duhovnicești, pentru ca oamenii să înțeleagă faptul că teologia e un mod de-a fi. Și că oriunde mergi, tu poți gândi și trăi teologic, pentru că viața cu Dumnezeu e viața noastră de zi cu zi. Eu trăiesc tainic cu Dumnezeu, trăiesc în toată ființa mea, dar pot vorbi oricui despre viața mea cu El. Și pot vorbi despre aceasta, pentru că aceasta e viața mea și nu alta.

[10] Oamenii vor să vadă dacă ești una cu ceea ce spui. Vor să vadă faptul că nu există nicio discrepanță între vorbirea ta și faptele tale. Și bine fac, atunci când caută cu atenție la viața Preotului! Căci dacă privești cu atenție la viața lui, vezi că Preotul își asumă și bunele, cât și relele sale, că el își asumă întreaga lui viață și pentru ea se pocăiește înaintea lui Dumnezeu. Pentru să slujirea lui se naște din pocăință, din atenția la detalii, din grija reală pentru oameni. Și atunci când Preotul păcătuiește cu ceva, el își asumă păcatele sale și se pocăiește pentru ele și pe ele le spovedește, pentru că are nevoie imediată de mila lui Dumnezeu. Și astfel îi învață și pe credincioși: să aibă nevoie imediată de iertarea lui Dumnezeu, pentru că iertarea Lui e viața noastră cea veșnică.

[11] Din afară, recunosc, viața diaconală a Bisericii pare „o mare pierdere de timp”. De ce să ajuți oamenii să se schimbe, când poți profita de nevoile lor interioare și atâta tot? Ce altceva e piața de consum, dacă nu o profitare continuă de nevoile oamenilor? Însă viața Bisericii nu înseamnă o împovărare a omului prin cumpărături, ci o simplificare continuă a omului. Pentru că omul credincios învață în Biserică să renunțe la mult, la surplus, la ceea ce îl împovărează, pentru a trăi simplu și cuviincios înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Căci n-avem nevoie de multe lucruri pentru a trăi, ci de lucrurile esențiale. Și, în primul rând, de viața cu Dumnezeu, de cea care ne schimbă cu totul modul de a vedea lucrurile și de a trăi.

[12] Viața cu Dumnezeu e o continuă simplificare interioară. Avem nevoie de sănătate sufletească și trupească, de pace interioară, de drumuri line, de mese sănătoase, de întâlniri reale cu oamenii. Avem nevoie de iubirea și de încrederea oamenilor. Avem nevoie să muncim în pace și să fim împliniți prin ceea ce facem. Avem nevoie să ne bucurăm de înțelegerile și de împlinirile noastre. Căci tot ceea ce trăim și gândim și facem suntem noi, cei care ne schimbăm mereu interior, în relația cu Dumnezeu și cu oamenii, și orice înțelegere bună înseamnă o schimbare a noastră în și mai mult bine.

[13] De aceea, iubiții mei, eu consider că disputele sterile sunt foarte puțin importante în comparație cu faptele. O milostenie este o faptă bună, o carte sinceră este o faptă bună, viața duhovnicească e o faptă bună și aceste fapte bune vorbesc mai tare decât orice dispută de idei. Oamenii leneși vor să învingă prin cuvinte goale, dar oamenii duhovnicești înving prin tot ceea ce sunt. Și ei sunt ceea ce fac toată ziua: ei sunt slujire, predicare, scriere, asceză, dăruire. Și oamenii au nevoie să vadă tocmai aceste vieți, viețile bisericești ale oamenilor, viețile lor duhovnicești, pentru că acestea sunt adevărul Bisericii. Păcatele sunt căderi din viața Bisericii. Pe când viețile sfinte sunt adevărul Bisericii, sunt împlinirea reală a oamenilor.

[14] Sunt recunoscător pentru toți cei care mi-au fost aproape în slujirea mea și care m-au ajutat și cu cel mai mic lucru. Pentru că toate lucrurile contează. Contează o vorbă bună, o mașină când ai nevoie, un ban, o carte, un sfat, un prieten, un confident, un ajutor la nevoie. Și pentru aceea mă rog pentru mântuirea tuturor, pentru îmbelșugarea tuturor, pentru ca, din cele pe care le au, să facă o scară spre cer, o cale spre Dumnezeu. Amin!

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [36]

După cum am mai spus și altă dată, o metodă de ocultare, de ascundere a semnificațiilor adevărate ale poemelor sale, utilizată de Ioan Alexandru, a fost aceea de a-și „amesteca poeziile”, astfel încât să nu poată fi urmărită o logică cronologică, care ar fi fost de natură să limpezească, într-o anumită măsură, mesajul versurilor. A contribuit la acest „haos”, în acea vreme de prigoană a credinței ortodoxe, și cenzurarea unor poeme, pe care, în consecință, autorul le-a păstrat pentru alte volume, viitoare, ele părăsind, astfel, contextul inițial în care erau destinate să apară.

În acest volum, Imnele Iubirii, mi-a atras atenția un poem răzleț, intitulat Sora mea iubită, dedicat, în mod evident, surorii sale moarte în copilărie, înainte de a se naște poetul. Poetul i-a dedicat un poem și în volumul Viața deocamdată (al doilea al autorului), intitulat Sora mea, în care scria: „Pe o vreme cețoasă într-o toamnă pierdută de mult/ a murit înainte de-a mă naște eu/ și-astfel grăbi venirea mea/ în locul gol lăsat de ea pe lume./ De-aceea sunt și mai înalt,/ Crescut în prelungirea ei,/ și am ajuns mai repede la vârsta îndoielii”. Dar, în afară de aceste amănunte, există și două versuri enigmatice aici: „nici eu n-o știu decât din somn/ și uitare”. Pare, la o primă lectură, a fi o exprimare poetică, metaforică, fără un subînțeles precis. Sensul, însă, se dezvăluie brusc și se adâncește abisal dacă citim celălalt poem, Sora mea iubită, publicat în Imnele Iubirii, mult mai duios și mai tainic decât cel dintâi, și în care poetul împrumută iarăși undele versurilor lui Eminescu și chiar imagini din tezaurul expresiv al liricii sale romantice:

Din dorurile cele mai profunde
Ești zămislită sufletului meu
Ca răsăritul lunii tremurânde
Peste oceanele lui Dumnezeu

Pe când dormeam în stare de extază
Din leagănele ultimului vis
În umbra foșnetelor de amiază
M-am deșteptat cu tine-n paradis

Iar să te pot de dincolo cuprinde
De pustie-am fost împrejmuit
După tine dreapta când se-ntinde
O prelungește lemnul desfrunzit

Nu există niciun punct în poezie. E totul o undă curgătoare a sufletului.

Deosebit de semnificativ e faptul că vorbește clar despre somn „în stare de extază”, adică despre răpirea în extaz în timpul unui vis dumnezeiesc, în urma căreia „m-am deșteptat cu tine-n paradis”, cu sora adormită în Domnul, pe care nu o cunoștea decât din relatările părinților. Iar acest vis dumnezeiesc, după cum sugerează autorul, a avut loc în copilărie: „Pe când dormeam în stare de extază/ Din leagănele ultimului vis”. Reamintesc faptul că, în volumul anterior, Imnele Bucuriei, am remarcat un poem, cu titlul Veghe, în care am considerat că putem identifica o mărturisire despre o vedenie dumnezeiască petrecută în copilăria poetului, în care „În somn copilul povestește/ Cum cerurile s-au deschis”[1].

Dacă adunăm la un loc toate aceste informații, putem conchide – dacă înțeleg corect – că Ioan Alexandru a avut o primă revelație dumnezeiască în vedenia visului cândva în copilărie, când Dumnezeu l-a răpit cu duhul și, în extaz duhovnicesc, a văzut Paradisul și locul în care se afla sora sa. Acest detaliu biografic esențial ne dă să înțelegem mai bine și parcursul său poetic și să ne explicăm atât entuziasmul liric al debutului, sentimentele sale de imponderabilitate spirituală, care nu erau doar o stare superficială de bucurie juvenilă, ci așa cum am intuit de la început, exprimau un incontestabil ideal transcendent și o sete profundă de Adevăr și Absolut. Dar și necontenita sa raportare la Dumnezeu și la realitatea duhovnicească a sufletului, chiar și în perioada în care s-a îndepărtat de adevărul ortodox și a ajuns să fie cuprins de deznădejde și decepție.

Însă acel prim extaz din copilărie, cred, a fost ca o ancoră sau o icoană de lumină, în anii de nedumerire și de negură, până când poetul s-a întors la credință și a primit din nou, la maturitate de data aceasta, marile daruri ale unor descoperiri dumnezeiești în extaz. Și care i-au confirmat că prima vedenie din visul copilăriei nu a fost o nălucire sau un vis oarecare și că a văzut-o cu adevărat pe sora sa în Paradis. De aceea, acest poem, Sora mea iubită, exprimă, pe ritmuri eminescian-argheziene de nespusă jale și duioșie, marea lui sensibilitate, dragostea pentru sora pe care nu a apucat să o cunoască și a cărei moarte, în inima familiei sale, a fost mângâiată prin nașterea lui.

Comparând poemul Veghe (din volumul anterior) cu cel la care ne referim acum, putem să corelăm anumite amănunte extatice. Astfel, în poemul anterior, citeam despre „Cetăți ușoare de văpaie” în care „Mirele ceresc” era împreună cu Sfinții Lui. Și, aparent romantic, despre cum „fluturi tineri se aprind/ De umbra stelelor bălaie”. Adică despre cum lumina slavei dumnezeiești trece de la o ierarhie îngerească la alta sau de la Îngeri la Sfinți. Și „în somn copilul povestește/ Cum cerurile s-au deschis”. Iar aici, în poezia publicată în Imnele Iubirii, vorbește despre cum, „În umbra foșnetelor de amiază/ M-am deșteptat cu tine-n paradis” – unde „foșnetele de amiază” sunt, după cum înțeleg eu, sunetele aripilor îngerești în amiaza luminii dumnezeiești. Pentru că extazul s-a petrecut nu la amiază, ci „pe când dormeam” (iar în poemul anterior precizează momentul ca fiind într-o „blândă noapte”).

Ultimul catren al poeziei amintește iarăși despre harul pogorât peste poet prin retragerea sa în „pustie” (nu știu dacă la vârsta copilăriei sau la maturitate, dar nu exclud ca el să fi avut momente de reculegere singuratică și rugăciune și în copilărie – mai ales că nu știu exact la ce vârstă se referă –, care să fi fost urmate, ulterior, de răsplătirea harului în vedenia visului; în limbaj bisericesc-isihast, pustia denumește nu neapărat un loc deșertic, ci orice loc din natură cât mai izolat): „Iar să te pot de dincolo cuprinde/ De pustie-am fost împrejmuit/ După tine dreapta când se-ntinde/ O prelungește lemnul desfrunzit”. Unde „lemnul desfrunzit” este lemnul Crucii, iar aici poate simboliza crucea ascezei care ne poate face să Îl atingem pe Domnul, să Îl vedem pe Dumnezeu. Sau prelungirea lemnului desfrunzit sugerează mila Celui ce S-a răstignit pentru noi și care l-a ajutat pe poetul cuprins de dor să își vadă sora mai mică în Paradis.

În poemul publicat imediat anterior în acest volum, numit Iubirea, autorul spune: „Prezența paradisului mistuitoare/ Preface-n stea pe orice muritor”. Adică vederea cu duhul a Raiului îl face pe văzătorul duhovnicesc o stea a Cerului veșnic. Și cu atât mai mult pe cei care s-au mutat în Paradis.


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2025/07/11/ioan-alexandru-istoria-romaniei-esentializata-in-imne-18/.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [35]

Tot despre asceză și renunțare la sine prin pocăință este și poezia Imn: „Ziua începe de la renunțare/ Prin lumină ținem de pământ [ziua cu sensul de luminare a sufletului, pentru că prin lumină vedem pământul]/ Cu cât ființa mea-i mai roditoare [duhovnicește]/ De dincolo-i de toate câte sunt [cu atât mai mult este dincolo de toate câte sunt pământești]. // Ce este dat să-nfăptuie mai bine/ E-ngăduit pe cât devin altoi [ce îi este dat ființei sale să lucreze, în mod spiritual, îi este îngăduit cu tot mai mult cu cât se altoiește în Hristos]/ La candelele stingerii de sine/ Eternitatea se prelinge-n noi”. Eternitatea, veșnicia vine lin și locuiește în cel care se golește pe sine de slava omenească și de păcate, aprinzând „candelele stingerii de sine”. Poemul acesta se repetă în volum, fiind notat însă cu alt titlu: Altoi.

Am remarcat, în Imnele Iubirii, nu doar recurența unor titluri identice, pentru poeme cu conținut diferit (dar adesea cu mesaj similar sau complementar), ci și repetiția unor poeme, chiar cu același titlu, la distanță nu de multe pagini. Nu știu dacă să pun acestea pe seama unor erori de tehnoredactare sau a neatenției poetului. Tind să cred, mai degrabă, că autorul a produs intenționat aceste erori. Din mărturiile sale, am înțeles că, la fiecare volum, o parte din poeme erau cenzurate (cel puțin asta spune despre Imnele Bucuriei). În felul acesta, cenzorii puteau raporta mai sus, organelor comuniste, că și-au făcut datoria (deși, după cum am remarcat anterior, erau destul de miopi). Așadar, bănuiala mea e următoarea: Alexandru a dublat apariția unor poeme în volum, pentru ca, în cazul unor eliminări în varianta de lucru a cenzurii, ele totuși să fie salvate (probabil că se baza pe neatenția lor, ca să nu zic mai mult…). În felul acesta, cred, se face că avem câteva poezii în volum care apar de două ori. Oricum, cred că această situație se leagă de dorința poetului de a-i induce în eroare pe cei care tăiau poeme din volume fără vreo rațiune limpede…

Revenind la subiectul discuției noastre (pocăința însoțită de asceză care duce la curățirea de patimi, la smerenie și la vederea luminii dumnezeiești), poetul susține că „Unde lacrima e lucrătoare/ Nu mai poate nimeni profana/ Pe cât fi-vei frunză-n tremurare/ Ții prin har de cea mai sfântă stea”. Nu mai poate nimeni murdări sufletul care se smerește plângând înaintea lui Dumnezeu. Un astfel de om e sensibil, fragil ca o frunză tremurătoare, pentru că inima care se roagă mult devine foarte fragilă, iar pocăința multă slăbește trupul. Dar, prin harul lui Dumnezeu, pe cât e de firav ca om trupesc, pe atât e de puternic ca om duhovnicesc, în mod lăuntric, tainic, înrudindu-se „cu cea mai sfântă stea”, cu stelele nemuritoare ale Împărăției Cerului, Sfinții și Îngerii.

Când „Ce greu urcușul [este, ca] să ajungi/ Până la lacrimă[,] la nevedere/ Nevăzut de nimenea te frângi/ Asta ține de-nviere” (Autoportret). Când pocăința și asceza sunt lăuntrice, tainice, ele sunt nevăzute de oameni. Nimeni care nu vede duhovnicește nu observă câtă durere își asumă cel care vrea să ajungă la pocăință (la „lacrimă”) și, prin pocăință, la „nevedere[a]” duhovnicească a luminii necreate a Preasfintei Treimi (vedere care, mistic, e numită și „nevedere”). Jertfa de sine e motivată de înviere, de dorința de a învia cu Hristos și a trăi veșnic în lumina Sa. Iar poezia lui Ioan Alexandru face și ea parte din asceza sa: „Cântecului să-i pui început/ Ce trudă uriașă se cuvine/ Potir de foc acest fuior de lut/ Preface-se prin stingerea de sine” (Autoportret). Pentru că se smerește pe sine („stingerea de sine”) creând poezie pentru alții, pentru neamul său românesc, pentru urmași. Pentru a le vorbi despre adevărul credinței ortodoxe, pe care l-a primit nu numai prin cuvânt, ci și prin revelație.

„Ceru-nstelat al stingerii de sine/ Nu poate nimeni să mi-l înstrăine”, spune în alt poem (Rodnicie). Căci „Cele ce rodesc la nevedere/ Mi se-ntind pe-ascuns întru-nviere”: roadele Duhului Sfânt, pe care oamenii necredincioși nu le văd, i se dăruie în taină de Dumnezeu, ca înainte-mergătoare ale învierii sale pentru eternitate, în Paradis.

Există, cum spunea Sfântul Apostol Pavlos, o tristețe bună, pentru păcate, care duce la pocăință și apoi la bucuria mântuirii: „În întunericul cel mai de-afară/ Te pomenești de bunăvoie-mpins/ Dar sufletul de-ncepe să te doară/ E semn că-n tine raiul s-a aprins // Hrănește-i jarul gata să se stingă/ Cu cel din urmă bocet neștiut/ Până porni-vor magii să învingă/ Pustia ieslei care te-a născut” (Dolore). Jarul pocăinței trebuie aprins cu apa lacrimilor (paradoxal), cu bocete care să jelească moartea sufletului prin păcat. Chinurile sunt atât de mari, încât par celui care se zdrobește pe sine prin pocăință asemenea cu suferințele cele veșnice („întunericul cel mai de-afară” în care, însă, în această viață, intră „de bunăvoie”, tocmai din dorința de a suferi pentru păcatele vieții sale). Dar această asceză, neștiută de oamenii ignoranți, este ieslea unde (re)naște pruncul sufletului curat (pruncia, nevinovăția sufletului). Însă pustia aceasta dureroasă și grea a ascezei este învinsă de arătarea „magilor”, adică de descoperirea tainelor dumnezeiești (care, pentru poet, e legată și de noaptea de Crăciun, după cum am văzut în Imnele Bucuriei), revelație care liniștește și mângâie suferințele celui care se nevoiește pentru mântuirea sa.

Poetul însuși, „Până să străvăd mai deslușit/ Oceanele de har, în suferință // Multe întunerice am străbătut/ Din pântecele maicii mele” (Troiță transilvană). Adică a trăit o parte din viață în întunericul necredinței și al depărtării de Dumnezeu, în rătăciri intelectualiste, până a ajuns să „străvadă”, cu ochii sufletului, cu simțurile spirituale, „oceanele de har” ale luminii dumnezeiești. Luminat prin revelație, „Nu-i cu putință să mai rătăcesc/ Adevărul devenit cărare”, deoarece îi este acum „Suferința drum împărătesc/ Pe cât mi-este viața ascultare” de poruncile lui Dumnezeu. Suferința ascezei, a smereniei și a pocăinței este „drumul împărătesc”, calea pe care ne-a arătat-o Hristos.

Smerenia se obține cu „trudă îndelungă” (Încoronare), cu multă lucrare ascetică, interioară și exterioară, nepercepută de cei din jur, care nu au ochi pentru subtilitățile spirituale ale vieții mistice. De aceea, „Să nu-ți faci Paștile fără ierburi amare/ Smerește-ți inima nentrerupt” (Pashă). Întrucât Învierea nu e niciodată prăznuită fără suferința Postului și a umilinței ascetice.

„Acolo unde-i arderea de sine/ Se-ncoronează rozele cu spini” (Epitaf). Prin existența lor smerită și jertfelnică, Sfinții, oamenii sfințiți prin „arderea de sine”, trandafirii cei frumoși ai Raiului, se încoronează cu spinii suferinței. Care sunt cea mai frumoasă coroană a lumii de când Împăratul tuturor a primit să o poarte pentru noi. „Și nu pleacă [din această lume] fără mângâiere [fără să primească harul Duhului Sfânt]/ Până se știu ajunse în potir [aceste Flori ale Raiului nu părăsesc lumea până nu înfloresc potire]/ Până ce în zorii de-nviere/ Nu se prefac miresmele în mir [nu pleacă din această lume până ce miresmele lor, adică virtuțile lor, nu le aduc ca mir Domnului] // Vin să dobândească-nfățișare [asemănarea cu Dumnezeu și]/ Cheia paradisului închis/ În lacrimile tale [Tale, Doamne] de-ndurare/ Ele înfloriră cum li s-a promis”.

Oamenii zidiți după chipul lui Dumnezeu nu au cu adevărat înfățișare decât atunci când „se-ating de veșnicul izvor // Unde se-aprind cu stelele în noapte/ În ogorul lacrimilor lui” (Chipul îndreptării). Sufletele care vin la Izvorul Vieții, Hristos, se aprind de lumina harului Său, strălucind împreună cu Stelele Cerului în noaptea supraluminoasă a luminii Sale. Sau se aprind de râvnă sub stele, în privegherile de noapte, și strălucesc „în ogorul lacrimilor lui” Hristos, pentru că propovăduirea și jertfa Lui și moartea Lui au făcut să rodească acest ogor de Sfinți. Care se aprind cu râvna pocăinței ca „Să-și conlucreze [să-și lucreze împreună cu Hristos, cu Sfinții din Rai și cu Îngerii]-n taină de departe [încă din această viață]/ Desăvârșirea chipului dintâi”, redobândirea chipului cu care a fost zidit Sfântul Protopărinte Adam.

Cred că exemplele oferite sunt suficiente pentru a arăta importanța ascezei, a smereniei și a pocăinței, unite cu ritmul liturgic al vieții ortodoxe, pentru autorul nostru. (Desigur, mai sunt încă multe alte versuri pe acest subiect.) Detalii existențiale care stau la baza descoperirilor dumnezeiești (a revelațiilor), dar care nu au fost expuse în volumul Imnele Bucuriei, în care poetul a insistat asupra noutății mistice a experiențelor sale dumnezeiești și nu pe parcursul său liturgic-ascetic anterior. De aceea am ținut să evidențiem acum acest parcurs, care este doar sugerat acolo și este evidențiat mult mai bine aici, în Imnele Iubirii. Aici, în schimb, vederile mistice sunt indicate în foarte puține poeme și destul de ocultate metaforic (pe care mărturisesc eu însămi că nu le-aș fi înțeles și  interpretat în acest sens duhovnicesc, dacă nu aș fi cunoscut mărturiile lirice din Imnele Bucuriei).

Sermon at the beginning of the churchly year [September 1, 2025]

My beloveds[1],

the beginning is always joyful. Because we start a new year with the good thought that we must see it through to the end. And we believe that we will be able to see it through to the end, although the life is not in our hands, but in God’s. But we, trusting in His mercy, believe that we will end the year with peace, that we will do many good things this year, that we will feel fulfilled at the end, because we will serve God every day. And the churchly year is about the service of God, about the whole liturgical cycle of the Church, which strengthens us in our life with Him[2].

And we ask God on this day of the beginning to bless the crown of the year [τὸν στέφανον τοῦ ἐνιαυτοῦ][3], this rotund of the year, which begins with september 1 and ends with august 31, because all days are His. Our days are God’s days, because He gives them to us. And if our days are from Him, they are His gift, then we cannot live a single day without Him, without His service, because all the days of our life are from Him and we are fulfilled in them by serving Him, our God[4].

We start our morning by waking up from sleep, we live in it peacefully, we work, we pray, we serve, we go to sleep both if we want and if we don’t want, because the fatigue overcomes us. And although, apparently, we do the same things day and night, every day and every night we are always different and we do not repeat ourselves. Because our life is inner, it is in continuous change, ghostual renewal, and not static. That is why sterile repetition does not exist, there are no blind automatisms, but only inner progress, a continuous sanctification in our life with God[5].

Our day is full of toil, but the night is also full, if we are ascetics. Our life is a continuous fatigue, blessed by God, if it is a continuous ascesis. And the ascesis is not only a purification for yourself, but also an enlightenment for many. Because the one who purifies himself is a source of life and advice and sanctification for many, as long as he is a living light in the midst of the world. And the whole world needs our sanctification, our service, our prayer, because it needs the life with God and holy fulfillment. And if we advise people through everything we do towards the life with God, we advise them towards life, we fill them with His life, because we guide them towards the true life, towards the life with God[6].

But the churchly year 2025-2026 begins today for those who live in the holy rhythm of the Church. For those who fast when the Church calendar says, for those who come to Church to honor the Saints every day, who prepare daily for the great feasts of the Church, who live churchly. Because otherwise it has no relevance that today is the beginning of the churchly year, if you do not live in the divine rhythm of the Church. People are preparing to take their children to School, they are preparing to harvest the vineyards, they are preparing for what they want, but not to live churchly. But we, those who live churchly, live according to the Church calendar, according to the liturgical ordinances of each day[7].

And the white-haired artist prays, singing: „Give me, Lord, time! Give me one more season!”[8]. For when you begin to understand the importance of time, you realize that your change is about a day, a month, a season, and the gift of change is from God. That is why everyone begins the new churchly year with their own state, as they can, as they are. Everyone wants more from themselves, from their life. But to have more, you must do more. And the season of change is repentance, because the repentance is our continuous inner change. The repentance is not a moment, but a life in obedience to God. For the one who repents, that one rejoices inwardly in the holy changes that he experiences in his life with God[9].

On this day, the Lord entered the synagogue and read from the Holy Prophet Isaias. And He, the All-Knowing, said to those in the synagogue: „Today this Scripture has been fulfilled in your ears [Σήμερον πεπλήρωται ἡ Γραφὴ αὕτη ἐν τοῖς ὠσὶν ὑμῶν]” [Lucas 4, 21, BYZ][10]. For the prophecies are not fulfilled when men will, but when God wills. Therefore, without the enlightenment of God, we do not understand Divine Scripture, but speculate, predict falsely, pretend to know something. Because the true knowledge is divine vision and divine enlightenment. And only when He reveals His things to us, do we understand them with peace and rejoice divinely[11].

And the liturgical custom of reading from the Divine Scripture teaches us that we must read it assiduously, along with all the books of the Church, because the theological reading fills us with divine enlightenment. The theological reading is holy knowledge and enlightenment. Because we must fill ourselves with the truth of God in order to live a holy life. And the holy life is the truth of God, it is the truth lived by us as our own life, as the verticality of our life[12].

The man with painful diseases asks for death today, while the young man wants to fall in love today. One wants to win the lottery today, another wants to eat at a restaurant, one wants to get divorced, another wants to buy a house. We all want today to be our day, ours alone. But for it to be our day we must do God’s will in it. Our day is if it is His day. For if it is ours, selfishly, we have already lost it, because we have not done His good in it[13].

We were returning from Varna and waited for an hour to cross the Friendship Bridge. Those coming from Romania had priority, we saw them passing for an hour: small cars, trucks, buses, after which we also passed. Those who didn’t understand the point of waiting panicked, said sweet things, got angry. But I sat in peace and watched. I looked at everything around. Because I understood that driving on one lane is programmed and that, after their time ends, our time also comes. And in this „dead” time, I prayed, repented, rejoiced, thanked God, thought, planned, so that the „dead” time would become my time, my fulfillment. And if we don’t do this, we waste a lot of time in vain, because we don’t make it our time. The time of our salvation[14].

Zygmunt Bauman used the expression „liquid time”[15] to talk about the feeling that the time is slipping through our fingers like water. Because many people say they don’t have time, that time passes quickly, that they don’t realize how time has passed, when, in fact, they are wasting time. And what does it mean to waste time? It means not doing anything serious in your life! Because when you work with dedication, you forget everything around you and you are just there. You are attentive to what you are doing. And the time does not pass in vain, because you show that you have written a book, that you have painted a picture, that you have made a table, that you have cooked a meal for your family. But when you get lost in dreams, in reveries, then you are wasting time, the time is slipping through your fingers, because you feel unfulfilled. And you are unfulfilled, because you have not done things that truly fulfill you. Which fills your heart with joy[16].

The phone connected to the internet is a continuous source of novelty, because you always find new things to see. The novelty is a continuous broadening of the horizon of our understanding. We are eager for new things, we like new things, but they keep us stuck, if they have nothing to do with our work, with our fulfillment. The general culture is always necessary. But when you have a specific specialization, when you do something specific, you need the information and the books and the people to help you in your work. Because a specialized book is a book that involves a lot of science, but also a lot of research work. And when you write like this, you learn to be orderly with your writing and with your time, because you have to write it on time, to write it fulfilling yourself through writing it[17].

The child or young person or adult who does not use the internet for the purpose of self-fulfillment, but as entertainment, makes it their own idol, because they stop in front of it and waste time. Fascinated by what they see, people forget about themselves, get lost in comments, in endless views of video tabs, go from page to page and do not stop anywhere, because they are not looking for something, but they get lost in what they are looking for. They want to forget about themselves, to produce pleasures, to produce adrenaline, to feel good and through this they forget about themselves. But if you want to do great things in life, you must use everything in your favor and not to the detriment of your work. If you want to be, then you must work valuable, sustained, day after day, because only this work is fulfilling[18].

Therefore, we have entered into a new holy year, into a new year of God, but we must live it with God in order to sanctify ourselves every day. The joy of life with God is that which is born from good deeds. Being with Him, with our God, but also with His entire Church, we experience many divine joys, but they are mysterious, they are lived deep within us. Only when we talk about them does someone discover them. And this, because real joy, real fulfillment, is the secret of life with God, it is what we receive from Him in the holy relationship with Him. Amin[19]!


[1] Started at 10.05, in day of wednesday, on 27 august 2025. Sun, 22 degrees, wind of 2 km/h. The day after I returned from Varna, Bulgaria.

[2] Iubiții mei, începutul e mereu bucuros. Pentru că începem un nou an cu gândul bun că trebuie să îl ducem la capăt. Și credem că îl vom putea duce până la capăt, deși viața nu este în mâinile noastre, ci în ale lui Dumnezeu. Dar noi, încrezându-ne în mila Lui, credem că vom sfârși anul cu pace, că vom face multe lucruri bune în acest an, că ne vom simți împliniți la final, pentru că Îi vom sluji lui Dumnezeu în fiecare zi. Și anul bisericesc este despre slujirea lui Dumnezeu, despre întregul ciclu liturgic al Bisericii, care ne întărește în viața cu El.

[3] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Sep/Sep01.html.

[4] Și noi Îi cerem lui Dumnezeu în această zi a începutului ca să binecuvânte cununa anului [τὸν στέφανον τοῦ ἐνιαυτοῦ], acest rotund al anului, care începe cu 1 septembrie și se termină cu 31 august, pentru că toate zilele sunt ale Lui. Zilele noastre sunt zilele lui Dumnezeu, pentru că El ni le dăruie. Și dacă zilele noastre sunt de la El, sunt darul Lui, atunci nu putem să trăim nicio zi fără El, fără slujirea Lui, pentru că toate zilele vieții noastre sunt de la El și ne împlinim în ele slujindu-i Lui, Dumnezeului nostru.

[5] Ne începem dimineața trezindu-ne din somn, trăim în ea cu pace, muncim, ne rugăm, slujim, mergem spre somn și dacă vrem și dacă nu vrem, pentru că ne biruie oboseală. Și cu toate că, în aparență, noi facem aceleași lucruri peste zi și peste noapte, în fiecare zi și în fiecare noapte noi suntem mereu alții și nu ne repetăm. Pentru că viața noastră e interioară, e într-o continuă schimbare, înnoire duhovnicească, și nu statică. Fapt pentru care repetiție sterilă nu există, nu există automatisme oarbe, ci doar înaintare interioară, o continuă sfințire în viața noastră cu Dumnezeu.

[6] Ziua noastră e plină de trudă, dar e plină și noaptea, dacă suntem ascetici. Viața noastră e o oboseală continuă, binecuvântată de Dumnezeu, dacă ea e o asceză continuă. Și asceza nu e doar o curățire a ta, ci și o luminare a multora. Pentru că cel care se curățește pe sine este un izvor de viață și de sfătuire și de sfințire pentru mulți, atâta timp cât el este o lumină vie în mijlocul lumii. Și lumea întreagă are nevoie de sfințirea noastră, de slujirea noastră, de rugăciunea noastră, pentru că are nevoie de viața cu Dumnezeu și de împlinire sfântă. Și dacă sfătuim oamenii prin tot ceea ce facem spre viața cu Dumnezeu, noi îi sfătuim spre viață, îi umplem de viața Lui, pentru că îi ghidăm spre adevărata viață, spre viața cu Dumnezeu.

[7] Însă anul bisericesc 2025-2026 începe astăzi pentru cei care trăiesc în ritmul sfânt al Bisericii. Pentru cei care postesc când spune calendarul Bisericii, pentru cei care vin la Biserică pentru ca să îi cinstească pe Sfinții din fiecare zi, care se pregătesc zilnic pentru marile praznice ale Bisericii, care trăiesc bisericește. Pentru că altfel nu are nicio relevanță faptul că azi e începutul anului bisericesc, dacă nu trăiești în ritmul dumnezeiesc al Bisericii. Oamenii se pregătesc să își ducă copiii la Școală, se pregătesc să culeagă viile, se pregătesc pentru ceea ce vor, dar nu pentru a trăi bisericește. Dar noi, cei care trăim bisericește, trăim după calendarul Bisericii, după rânduielile liturgice din fiecare zi.

[8] Cabron, Contra timp, feat. Cristi Minculescu & Puya, cf. https://www.youtube.com/watch?v=XA7lRXYwpv4.

[9] Iar artistul cu părul alb se roagă, cântând: „Dă-mi, Doamne, timp! Mai dă-mi un anotimp!”. Căci atunci când începi să înțelegi importanța timpului, îți dai seama că schimbarea ta ține de o zi, de o lună, de un anotimp, și darul schimbării e de la Dumnezeu. De aceea, fiecare începe noul an bisericesc cu starea lui, așa cum poate, așa cum este. Fiecare vrea mai mult de la sine, de la viața sa. Dar ca să ai mai mult trebuie să faci mai mult. Și anotimpul schimbării e pocăința, pentru că pocăința e schimbarea noastră interioară continuă. Pocăința nu e o clipă, ci e o viață în ascultare de Dumnezeu. Căci cel care se pocăiește, acela se veselește interior de schimbările sfinte pe care le trăiește în viața sa cu Dumnezeu.

[10] Mineiul pe luna septembrie (The Menaion for the month of september), ed. BOR 1986, p. 18-19, cf. https://archive.org/details/MineiSeptembrieBucuresti1986.

[11] În această zi, Domnul a intrat în sinagogă și a citit din Sfântul Profet Isaias. Și El, Atotștiutorul, le-a spus celor din sinagogă: „Astăzi a fost împlinită Scriptura aceasta în urechile voastre [Σήμερον πεπλήρωται ἡ Γραφὴ αὕτη ἐν τοῖς ὠσὶν ὑμῶν]” [Lc. 4, 21, BYZ]. Căci profețiile nu se împlinesc când vor oamenii, ci când vrea Dumnezeu. De aceea, fără luminarea lui Dumnezeu, noi nu înțelegem Dumnezeiască Scriptură, ci speculăm, prezicem în mod mincinos, ne prefacem că știm ceva. Pentru că adevărata cunoaștere e vedere dumnezeiască și luminare dumnezeiască. Și numai când El ne descoperă cele ale Sale, noi le înțelegem cu pace și ne bucurăm dumnezeiește.

[12] Și obiceiul liturgic de a citi din Dumnezeiasca Scriptură ne învață pe noi că trebuie să o citim cu asiduitate, alături de toate cărțile Bisericii, pentru că citirea teologică ne umple de luminare dumnezeiască. Citirea teologică e cunoaștere și luminare sfântă. Pentru că trebuie să ne umplem de adevărul lui Dumnezeu ca să trăim o viață sfântă. Iar viața sfântă e adevărul lui Dumnezeu, e adevărul trăit de către noi ca propria noastră viață, ca verticalitatea vieții noastre.

[13] Omul cu boli dureroase își cere moartea astăzi, pe când tânărul vrea să se îndrăgostească astăzi. Unul vrea să câștige azi la loto, altul vrea să mănânce la restaurant, unul vrea să divorțeze, altul vrea să își cumpere o casă. Cu toții vrem ca ziua de astăzi să fie ziua noastră, numai a noastră. Dar ca să fie ziua noastră trebuie să facem voia lui Dumnezeu în cuprinsul ei. Ziua noastră este dacă e ziua Lui. Căci dacă e a noastră, în mod egoist, am pierdut-o deja, pentru că nu am făcut binele Lui în ea.

[14] Ne întorceam de la Varna și am așteptat o oră ca să trecem Podul prieteniei. Au avut prioritate cei care veneau din România, i-am văzut trecând timp de o oră: mașini mici, tiruri, autocare, după care am trecut și noi. Cei care n-au înțeles rostul așteptării, s-au panicat, au zis lucruri de dulce, s-au enervat. Dar eu am stat în pace și am privit. Am privit totul în jur. Pentru că am înțeles că mersul pe o singură bandă este programat și că, după ce se termină timpul lor, vine și timpul nostru. Și în acest timp „mort”, eu m-am rugat, m-am pocăit, m-am bucurat, I-am mulțumit lui Dumnezeu, am gândit, am planificat, pentru ca timpul „mort” să devină timpul meu, împlinirea mea. Și dacă nu facem asta, pierdem mult timp degeaba, pentru că nu facem din el timpul nostru. Timpul mântuirii noastre.

[15] In the book Liquid Times. Living in an Age of Uncertainty [Timpuri lichide. Trăind într-un veac al incertitudinii].

[16] Zygmunt Bauman a folosit expresia „timp lichid” pentru a vorbi despre sentimentul că timpul ni se scurge repede printre degete precum apa. Căci mulți spun că n-au timp, că timpul trece repede, că nu își dau seama cum a trecut timpul, când, de fapt, ei pierd timpul. Și ce înseamnă să pierzi timpul? Înseamnă să nu faci nimic serios în viața ta! Căci atunci când lucrezi cu dedicare, uiți totul din jur și ești numai acolo. Ești atent la ceea ce faci. Și timpul nu trece degeaba, pentru că arăți că ai scris o carte, că ai pictat un tablou, că ai făcut o masă, că ai făcut o mâncare pentru familia ta. Dar când te pierzi în visări, în reverii, atunci pierzi timpul, timpul ți se scurge printre degete, pentru că te simți neîmplinit. Și ești neîmplinit, pentru că nu ai făcut lucruri care te împlinesc cu adevărat. Care îți umplu inima de bucurie.

[17] Telefonul racordat la online e o continuă sursă de noutate, pentru că găsești mereu noi lucruri de văzut. Noutatea este o lărgire continuă a orizontului înțelegerii noastre. Suntem avizi de nou, ne plac noutățile, dar ele ne țin pe loc, dacă nu au de-a face cu munca noastră, cu împlinirea noastră. Cultura generală e neapărată oricând. Dar când ai o specializare anume, când faci ceva anume, ai nevoie de informațiile și de cărțile și de oamenii care să te ajute în munca ta. Pentru că o carte de specialitate e o carte ce implică multă știință, dar și multă muncă de cercetare. Și când scrii astfel, înveți să fii ordonat cu scrisul și cu timpul tău, pentru că trebuie să o scrii la timp, să o scrii împlinindu-te prin scrisul ei.

[18] Copilul sau tânărul sau maturul care nu folosesc internetul în scopul împlinirii de sine, ci ca distracție, face din el propriul lui idol, pentru că se oprește în fața lui și pierde timpul. Fascinați de ceea ce văd, oamenii uită de ei înșiși, se pierd în comentarii, în vederi nesfârșite de file video, trec din pagină și în pagină și nu se opresc nicăieri, pentru că ei nu caută ceva, ci ei se pierd în ceea ce caută. Vor să uite de ei înșiși, să își producă plăceri, să își producă adrenalină, să se simtă bine și prin asta uită de ei înșiși. Dar dacă vrei să faci lucruri mari în viață trebuie să folosești toate în favoarea ta și nu în detrimentul muncii tale. Dacă vrei să fii, atunci trebuie să muncești valoric, susținut, zi de zi, pentru că numai această muncă e împlinitoare.

[19] Așadar, am intrat într-un nou an sfânt, într-un nou an al lui Dumnezeu, dar trebuie să îl trăim cu Dumnezeu pentru ca să ne sfințim în fiecare zi. Bucuria vieții cu Dumnezeu e aceea care se naște din faptele cele bune. Fiind cu El, cu Dumnezeu nostru, dar și cu întreaga Lui Biserică, noi trăim multe bucurii dumnezeiești, dar ele sunt tainice, sunt trăite în adâncul nostru. Numai când vorbim despre ele le află cineva. Și aceasta, pentru că bucuria reală, împlinirea reală, e taina vieții cu Dumnezeu, e ce primim de la El în relația sfântă cu El. Amin!

1 3 4 5