Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [42]
Un Epitaf (pentru sine?) grăiește astfel:
Pentru că s-a uitat cu milă
La un căluț snopit în bătăi
Pentru că unei bătrâne ce se
Aruncase în lac fugind din azil
I-a întins un cuvânt de salvare
Pentru că-n sanctuarul inimii sale
L-a iertat pe cel mai aprig vrăjmaș
Pentru toate acestea și mult mai mari
Decât acestea pe care nimeni nu le-a știut
Pentru că le făptuise la nevedere
El n-a murit, ci numai doarme
Până la înviere
Cred că despre sine vorbește.
Spune și în alt poem: „Iar de am un dor mai sfânt/ Întreținut de milă și iubire/ E ca-n icoana celuilalt pământ/ Să nu lipsească nicio-nsuflețire [niciun suflet]. // De port povara unui singur dor/ Ce mă mistuie-ntru umilință/ E să nu rămân nepăsător/ La tot ce este-n lume suferință” (Dor). Dorește, adică, să aibă pururea o inimă compătimitoare și să se roage pentru toți oamenii, ca toți să se mântuie. Căci „Suferința unde prisosește/ Vremelnicia se-nduhovnicește” (Durerea).
Consideră suferința un dar de la Dumnezeu și „Nu cer durerile să mi se ia/ Ci [cer] înțelegerea deplină/ Când bezna mă va-nconjura/ Să nu mă tema c-am devenit lumină” (Omul) – când va veni întunericul morții să nu fie cuprins de frică, ci să se umple de lumina lui Dumnezeu.
Poetul era convins că „Gândul curat nu va pieri/ Nicio faptă bună nu-i deșartă” (Nuntă) și că „Nu se pierde niciun gând curat /…/ Nicio blândețe nu este-n zadar/ Nicio lacrimă de mângâiere” (Meditație). Toate faptele săvârșite din iubire și bunătate devin parte constitutivă a ființei omului care le-a făcut și rămân cu el în veșnicie. „Iubirea e suprema mângâiere/ Cea după Har întru-nviere /…/ Harul în taină toate le-ntreține/ Ce-l râvnesc prin stingerea de sine” (Har), mărturisește Alexandru.
Credința și comunicarea cu Creatorul tuturor prin rugăciune și fapte de iubire îi aduc poetului liniștea conștiinței și bucuria: „Aceasta-i pacea sufletului meu/ Că mă știu umbrit de Dumnezeu” (altă poezie cu titlul Nuntă – se referă la nunta mistică, cu Hristos).
Poezia lui cântă și vestește Învierea: „zi de zi o cânt cu bucurie/ În cosmosul în care-am fost svârlit/ Să-i fiu în clopot limbii liturghie/ Până-l voi ști de moarte văduvit // Că fiecărui om ce-mi iese-n cale/ Nu am ceva mai uriaș să-i spun/ Decât să-i hohotesc în osanale/ Că și el de-nviere-i bun” (Învierea). Ar vrea să știe că orice om, care citește poezia sa, s-a convertit, a lepădat necredința și „C-a început în flăcări să se-mbrace/ Pe nava cu catargul răstignit”: a început să se îmbrace cu focul pocăinței și al harului, în corabia Bisericii.
Satul din care a plecat și părinții sunt o icoană vie în inima sa mereu: „Se țin bătrâni părinții mei de mână/ Se știu pe veci de-acuma împreună /…/ Nu au ieșit din sat mai niciodată/ Decât până la fata măritată /…/ Și dincolo curând la veșnicie/ S-or strămuta ca oameni de-omenie” (Părinții); „Mai mare-i cimitirul decât întregul sat/ Mai mulți sunt duși decât rămași în viață/ Și cerurile s-au mai strâmtorat/ Și pământul s-a schimbat la față”… (Sat). Fiindcă oamenii au părăsit și părăsesc satele tot mai mult.
Românii au conștiință eshatologică și convertesc nunta-n înmormântare (pentru că privesc dincolo de viața aceasta trecătoare) și înmormântarea în nuntă (nunta fiecăruia cu Hristos, în Împărăția Cerurilor):
Nunțile la noi în sat
Sunt la fel ca o îngropăciune
Același e colacul spânzurat
Aceeași smirnă sângeră-n tăciune [etc.]
(Nunțile)
*
Cimitir adormi într-un pridvor
Te învelește somnul cu țărână
Țăranii Transilvaniei nu mor
Se culcă numai pentru-o noapte bună
Lacrimile de la-ngropăciuni
Pe la porți atâta le frământă
Praporii albiți de rugăciuni
Până trag a clopote de nuntă
La noi sunt cimitirele pe deal
Să poți lua în liniște aminte
Cum pogoară cerul pe Ardeal
Și se-ndeasă iarba pe morminte
(Topos)
Cimitirele sunt pe deal, ca și cum oamenii ar fi vrut ca mormintele să fie mai aproape de cer, ca sufletele să se înalțe mai repede, arătând că cei adormiți s-au ridicat deasupra grijilor acestui pământ.
Mama și satul sunt evocate, cu multă jale și duioșie, în poemul Amintire:
Cât de puține în grija mea-s lăsate
Pe deal o turmă clopotul pe sate
Păduri și stele se țin de noi departe
Și câte fi-vor dincolo de moarte
Până la groapă c-o lumină-n mână
O însoțesc pe maica mea bătrână
Cu jarul din cădelnița aprinsă
Pecetluiesc țărâna necuprinsă
Un pumn de grâu și vin o picătură
Și două vorbe spuse din Scriptură
Și-o lacrimă în sat de mai rămâne
Trăim din ea ca focul în tăciune
Cât de mult e dat fără de mine
Să-și petreacă stingerea de sine
În jurul casei cât un strop de rouă
E o grădină dată pe din două
Într-un ungher icoana și leagănul la grindă
Și hăiți de lupi în noaptea de colindă
În poemul de mai sus, o vizită la mama singură, rămasă în sat, i-a rămas poetului în memorie. Dar și o vizită a mamei este evocată, încă și mai dureros de dulce (cum ar zice Eminescu), în poezia Mama – de la Ștefan Octavian Iosif n-a mai avut lirica românească astfel de evocări în icoane realist-duhovnicești:
A venit măicuța să ne vadă
Pe copil și pe nepoți cuminți
Cu aceeași veșnică desagă
Plină de lacrimi și de suferinți
Cu o pâine uriașă-n brață
Îmbrobodită-n făurar[1]
Cu Ardealul frământat pe față
Și cu busuioc pentru altar
Ochii cufundați de priveghere
Sub o frunte devenită scut
Nu e loc decât pentru-nviere
În această candelă de lut
Nu mai are mama în privire
Decât icoana unui singur gând
Împăienjenit de-o presimțire
Că vom da de paradis curând
Că vom fi de-a pururi împreună
Cei ce-am fost cu ceilalți de-apoi
Asta dorește mama să ne spună
Că e moartea moartă între noi
Cred că duioșia infinită a acestei evocări nu mai trebuie suplinită de niciun comentariu.
Biruința vieții veșnice, învingerea morții în oameni, prin credință și iubire, e o temă esențială a acestui volum.
Omul e o ființă duhovnicească, născută pentru veșnicie, și acesta este fundamentul artei și al poeziei, al frumuseții care transcende empiricul și efemerul, banalitatea și tot ceea ce este vulgar și mundan. Când privești dincolo de orizontul acestei lumi, convins că „de mormânt vecia te desparte”, poezia nu poate fi despre lucruri banale, mărunte sau absurde: „Sufletul e partea cea mai grea/ Încredințată omului s-o poarte/ Să-i mistuie făptura sa/ Să desbrace cosmosul de moarte” (Însuflețire).
Poetul știe, din mărturia Bisericii, prin învățătura patristică, „ce greu îi este sufletului să se despartă/ De trupu-n care fost-a zămislit”, dar și că sufletul care iese din trup „seamănă c-un îngere de foc” (Pelerin). Și dacă a biruit suferințele și și-a sfințit viața, „Aceasta-l ușurează fără moarte/ Pe cât presimte celălalt pământ” – îl ușurează, îl eliberează de păcate, pe cât simte că se apropie de Rai.
Celui care și-a sfințit viața, poetul îi spune: „printre stele calci a lumânare” (Cernica). Se folosește și el, poetic, ca și Eminescu și Arghezi, de etimologia cuvântului „lumânare”, care, în românește, vine din latinescul „luminare”, însemnând: luminător, cu sensul de făclie, lampă, dar și de stea, astru. Termenul este folosit în Vulgata pentru luminătorii cerești: „dixit autem Deus fiant luminaria in firmamento caeli […] fecitque Deus duo magna luminaria luminare maius ut praeesset diei et luminare minus ut praeesset nocti et stellas” [„Și a zis Dumnezeu să fie luminători în tăria cerului […] și a făcut Dumnezeu doi luminători mari: luminătorul mai mare ca să stăpânească zilei și luminătorul mai mic, ca să stăpânească nopții, și stelele] (Fac. 1: 14, 16).
Așa cum am mai spus și altădată, Eminescu folosește termenul luminare (în loc de lumânare), atât în poezii (Noaptea[2], Mușat și ursitorile[3]), cât și în publicistică. Iar Arghezi scrie, spre exemplu, într-un poem, Denie (vol. Versuri de seară): „Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu./ El e colea, peste drum,/ În altarul Lui de fum,/ Aprinzând între hotare/ Mucuri mici de lumânare”. Unde stelele sunt lumânărele.
Spunând, deci, că „printre stele calci a lumânare”, Ioan Alexandru se referă la omul cel sfânt prefăcut în stea a Cerului spiritual. Căci, așa cum el însuși a zis în altă poezie, „Prezența paradisului mistuitoare/ Preface-n stea pe orice muritor” (Iubirea): vederea Împărăției Cerului, în lumina dumnezeiască, sfințește pe om, îl face dumnezeiesc. Căci „în Duh [întru harul Duhului Sfânt] lăuntric paradisul sfânt/ Se tăinuie pe cât se desfășoară (Paradis).
Iubirea biruie moartea: acestea este mesajul Imnelor Iubirii:
Nu e moarte unde e iubire
Vremuie iubirea și napoi
Când se-aprinde din neprihănire
Așază paradisul între noi
Nu există timpuri în iubire
Prezent etern nădăjduitor
Toate se strămută-n unduire
Se-ntorc columbe peste apa lor
În iubire timpul nu se curmă
Nu te-ndepărtezi de ce-i iubit
De se pare că rămâi în urmă
Eternitatea numai te-a umbrit
Se sting timpuri în iubire
Pătimiri și patimi au trecut
Si rămâne totul izbăvire
Mormântu-i gol oricât de zăvorât
Toate mormintele vor rămâne goale la învierea de obște. „Când zidurile vremii vor cădea/ Timp și spațiu nu or să mai fie/ Din morminte toți vom învia/ N-are [cu] ce pământul să ne ție /…/ Trâmbițele când vor răsuna/ Se va stinge ca o păpădie/ Cosmosul/ [Ca] să poată încăpea/ Lacrima în stare/ să ne-nvie” (Învierea). Lacrima de pocăință pe care am plâns-o în această viață. Căci:
Nici prin moarte nu scapi de iubire
Iona în pântecele chitului fugit
În loc de moarte-a dat de mănăstire
Și să-ngenunche mortu-a trebuit
Fugi în moarte dai de înviere
Și trebuie în viață vrei nu vrei
Să te întorci [la] priveghere –
s-aprindă mila candelele ei
Sfântul Profet Ionas, în pântecele chitului, a găsit chilie de pocăință. Și nimeni nu poate să se ascundă de iubirea lui Dumnezeu.
[1] Făurar e luna februarie în calendarul popular: mama era îmbrobodită de iarnă.
[2] A se vedea N. Georgescu, Eminescu și editorii săi, vol. I, Ed. Floare Albastră, București, 2000, p. 94.
[3] Cf. M. Eminescu, Opere, IV, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei RPR, București, 1952, p. 451.