Zi: 20 octombrie 2025

Și ne întoarcem la Imnele Transilvaniei[1], volum care a apărut după Imnele Bucuriei. Și încep discuția de la o artă poetică, intitulată Imnul:

Greu de rostit e Imnul, și mai greu
De încălzit această casă moartă,
Vrednic să fii să-mbraci acel veșmânt
Pe care numai îngerul îl poartă.

Imnul, strigătul fără grai
De spaimă sacră și de bucurie
Când Mirele străvede prin perdea
Mireasa-mpovărată de vecie

Puteri se cer grozave să despici
Catapeteasma cea despărțitoare
Căci numai sângele din ceruri picurat
Poate aprinde pielea pe izvoare

Imnul nu poate fi rostit decât de către cel care încălzește casa sufletului, moartă prin păcate, aprinzând focul harului dumnezeiesc. Numai astfel poate să îmbrace veșmânt de lumină, asemenea Îngerilor.

Mai înainte de a fi poezie așternută pe hârtie, Imnul este strigăt de rugăciune și slăvire în tăcerea inimii, cu frică dumnezeiască și cu bucurie multă, pentru faptul că sufletul-mireasă a intrat în cămara de nuntă a Mirelui ceresc („Când Mirele străvede prin perdea/ Mireasa-mpovărată de vecie”). Și aici Ioan Alexandru se referă tot la nunta mistică săvârșită prin unirea sufletului cu lumina dumnezeiască a Sfintei Treimi.

Însă greutatea ascezei este foarte mare, pentru a străpunge catapeteasma, în sensul de a intra și a vedea cu duhul Împărăția lui Dumnezeu, încă din această viață. Iar puterile omenești nu sunt suficiente, ci „numai sângele din ceruri picurat/ Poate aprinde pielea pe izvoare”. Numai sângele vărsat de Fiul lui Dumnezeu întrupat poate să transfigureze firea omenească, îndumnezeind omul, așa cum Hristos a preschimbat apa în vin. Firea slabă a apei în firea tare a vinului. Minune de care amintesc izvoarele înroșite de picurii amurgului.

Aflăm și în acest volum câteva poeme care evocă ieșirile în extaz ale poetului și contemplările vederilor duhovnicești. Poemul Lumina, spre exemplu:

Scriu pe lumină cu lumină
Imne senine cum s-au scris
Pe vremea când Adam era tovarăș
Cu cerul sfânt în Paradis

Același val de pace mă-nfioară
Același murmur fără de cuvânt
Sun numai bucurie și uimire
Iubire numai milă și avânt

Vă jur pe crinu-mpodobit
Ieșit împărătește pe colină
Că nu-i nădejde alta-n univers
Decât iubita asta de lumină.

Ce caldă-i lumea, cuib dumnezeiesc
Lucruri și făpturile cu toate
Ne atingem surâzând ca-n somn
Semne mari de aur luminate

Și-i frumos și bine și-s nespus
De-mpăcat când în amurg se spune
Iată îngerul de taină a sosit
Să sloboadă focul peste grâne

Credința autorului, întemeiată pe trăire suprafirească, este că imnele sale izvorăsc din același har dumnezeiesc care inunda Paradisul și când „Adam era tovarăș/ Cu cerul sfânt”. Și ele sunt scrise cu cerneală pe foaie, dar sunt scrise și „pe lumină cu lumină” – pe lumina inimii sau a sufletului, cu lumina harului –, fiind inspirate de același Duh Sfânt care îl face și pe Alexandru să fie „numai bucurie și uimire/ Iubire numai milă și avânt”.

Iar „iubita asta de lumină” dumnezeiască este singura nădejde de fericire și de nemurire a omului: „nu-i nădejde alta-n univers”.

Vorbește și aici despre „semne mari de aur luminate”, semne întru lumina dumnezeiască, văzute în „somn” – fără alte detalii, deci nu știu dacă se referă la același vis extatic sau și la altele.

„Îngerul de taină” care a venit ca „să sloboadă focul peste grâne” este Hristos, „Îngerul sfatului celui mare” (Is. 9, 5), care a sosit pentru că „secerișul este mult” (Lc. 10, 2) și „foc am venit să arunc întru pământ” (Lc. 12, 49): adică omenirea este coaptă pentru a primi focul harului Său. Această vestire minunată, că a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, ca să dăruiască grânelor umane viață de foc, îl bucură cel mai mult pe poet: „Și-i frumos și bine și-s nespus/ De-mpăcat”…

Versurile „Ce caldă-i lumea, cuib dumnezeiesc/ Lucruri și făpturile cu toate” par a relua în ecou altele, ale lui Arghezi, din poezia Pia: „Ce poți avea, sufletul meu,/ Când soarele ne pune-n ramuri iară/ Ori un inel de foc, ori o brățară,/ Cu mâna caldă a lui Dumnezeu? // Și când făptura ne primește-ntreagă,/ Ca un altar ce-n haos s-a deschis,/ Și dinainte floarea ni se pleacă,/ Să-i sărutăm petalele de vis?”. Arghezi însă, deși se simțea în fiecare clipă atins de „pensula” Celui care a zugrăvit lumea, e lovit de „picătura înveninată” a nedumeririlor și a durerii că Dumnezeu e pentru el o „umbră mare”, necunoscut și nevăzut prin experiență. Și, când tot universul Îl mărturisește pe Zugravul său, el este trist pentru că nu Îl cunoaște mult mai intim, prin vedere dumnezeiască.

Sunt mulți care se chinuie toată viața, în Mănăstiri sau în lume, și nu primesc harul în mod simțit. Dar asta nu pentru că Dumnezeu e nedrept, ci pentru că ei nu se smeresc și nu Îl caută cu toată puterea lor. Unii îl primesc îndată ce se pocăiesc, alții după un timp mai îndelungat, iar alții niciodată până mor…

Ioan Alexandru a primit această vedere și cunoaștere suprafirească a lui Dumnezeu devreme (încă din copilărie, dacă am descifrat corect versurile sale), așa cum el singur spune: „Ajuns-am prea devreme în extaz” (Cântare). Și mai mult decât atât, are momente când se roagă lui Dumnezeu (ca Sfântul Efrem Sirul odinioară, dar din alt motiv), ca să-i mai ia din har, pentru ca să fie mai smerit (în același poem, Cântare): „Alungă bucuriile ce mă ating/ Să pot rămâne limpede o noapte/ S-aud în țară fluturii cum plâng [Îngerii lui Dumnezeu, care plâng văzându-i pe oamenii care păcătuiesc nepăsători și își pierd sufletele] /…/ Să-mi înceteze ochiul [vederea harică] și în grai/ Să-mi picure un dram de umilință/ Să nu mai trec prin lume fermecat/ De-atâta har și-atâta suferință /…/ Să fie graiul numai un cuvânt/ Și ochiul văzător pe-ntunecime/ Soarele de taină când va răsări/ Să înțeleg că n-am văzut pe nime”. Adică să-i fie graiul din cuvinte omenești, mai puțin inspirate, și ochiul lui să vadă întunericul lumii acesteia. Astfel încât, când va fi să moară și se va pregăti de vederea „Soarelui de taină” al lumii, a Domnului Iisus Hristos, să aibă cugetare smerită, gândind întru sine că nu a văzut niciodată slava dumnezeiască (deși a văzut-o).

---

[1] Folosesc atât ediția primă, apărută la editura Cartea Românească, București, în 1976, având 292 de pagini; cât și reeditarea din 2015, la Renașterea, Cluj-Napoca, în format mai mic, având 312 pagini.