Zi: 17 februarie 2026

În rostirea poetică a lui Alexandru, „Numai dogma trece oceanele de-a-notul/ Mitul relativizează totul/ Această a veacurilor fundătură mitologia/ Fata morgana ademenind pustia/ Vâsc crescut pe gorunii credinței”… (Epifanie). Iar poetul spune aceasta într-o epocă în care (ca și azi, mai departe), pentru majoritatea intelectualilor, credința înseamnă mituri biblice, Creștinismul fiind confundat cu miturile, de către cei care nu vor să creadă, dar nici să cerceteze cu atenție fundamentele ambelor. „Dogma trece oceanele de-a-notul”, precum Luceafărul lui Eminescu[1], care zboară la tronul lui Dumnezeu, căci numai dogma ajunge la Dumnezeu. Mitul e o fata morgana, o ficțiune care n-are nicio valoare soteriologică.

Pe Dogme se întemeiază Slujbele Bisericii și acestea reformatează și sfințesc pământul și toate creația:

Pământu-i netocmit și deșert și apele
Înghițite de întunericul cel mare
Până-mișcă Duhul columbă din înalt
Clocind peste vârtejurile cuibare
[cf. Fac. 1, 1-2; Mt. 3, 16; Lc. 3, 21-22; In. 1, 32]
În simbol este faptă ceea ce se cuvântă
Apa sfințită devine apă sfântă
Mâna uscată ochiul orb și altă suferință
Unse cu mir se vindecă prin credință
Fiece gest sacerdotal este faptă întocma
Căci în lucrare e stârnită dogma

Când cuvântul [Slujbei] cere poporului să-ngenuncheze
Cereștile sunt invocate și la noi să vieze

Nu începe lumea din nou când aidoma
Se cuvântă
Numai o dată Logosul este revelație sfântă
Dar rostindu-i începutul, puterea lui lucrătoare
Își extinde binefacerile fără împuținare
Energiile nu-și pierd din puterea lor necreată
Ci-o sporesc pe cât în mai multe locuri a dat
Să se-abată

Cela ce-ai făcut să izbucnească în întuneric Lumină [cf. Fac. 1, 3]
Vino și în acest deșert ajută-mă să-l prefac
În grădină /…/

Din cuvânt s-au făcut toate, laudele zi și noapte să lucreze
Duhurile rele de pe-aceste pământuri să le-mpuțineze
Nu se alungă decât cu Cuvântul nu pot fi izgonite
Să se-nece-n mare cu turma de porci
Din mințile rătăcite [cf. Mc. 5, 13]
Bune-s cânturile din fluiere și buciume la stâni
Și jocurile și tăcerea semănătorului
Nu-i deșartă
Dar unde-s doi sau trei cuvântul poate ctitori [cf. Mt. 18, 20]
Ceea ce nici porțile iadului nu-i dat să despartă [cf. Mt. 16, 18]

Ne trebuie murmure litanii altfel decât ale
Frunzișului din pădure
Să putem muta munții din loc cu
Credința energiilor din scripture /…/

Dintre aceste ziduri la lumina candelei
Din zori până în miez de noapte
Pomeni-voi numele Tău cu laude de șapte ori
Câte șapte [cf. Ps. 118, 164]/…/

Zi de zi cu toții aici fiecare cu viața sa
În aceeași cosmică liturghie
Căci suntem un singur organism, mădulare unii
Altora [Rom. 12, 5] sub creștetul [Domnului] pe cruce-n agonie /…/

Căci râvna casei Tale ne mistuie și mănâncă
Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad mereu
Unde-i evlavia din poruncă [cf. Ps. 68,10] …

(Imnul Putnei lui Ștefan cel Mare)

În Biserică se cere harul Duhului Sfânt (energia necreată a Preasfintei Treimi) să se pogoare din nou și din nou peste noi și peste toată creația lui Dumnezeu și să ne sfințească pe toți. Și prin harul Său se scot afară porcii din minte (demonii care învață pe oameni necredința și necurăția) și duhurile rele din suflet. Iar cuvintele Sfintelor Slujbe „sunt duh și sunt viață” (cf. In. 6, 63) și se împlinesc imediat, căci harul se pogoară din Sfânta Treime la noi, prin jertfa lui Hristos, care până la sfârșitul lumii este „pe cruce-n agonie” (cf. Blaise Pascal), împreună cu noi, în „războiul nevăzut” (Imnul Putnei lui Ștefan cel Mare).

Și din nou e rememorat Eminescu, în versurile „mișcă Duhul columbă din înalt/ Clocind peste vârtejurile cuibare”, care parafrazează celebrul „cuibar rotind de ape, peste care luna zace” (Călin (file din poveste)), cel mai frumos vers din literatura română, după Arghezi, și despre care Bușulenga aprecia că „apele care se rotesc ca un cuibar devin apele începutului lumii”[2]. Așa cum am arătat de mai multe ori, în trecut, versul lui Eminescu a fost inspirat din Hexaimeronul Sfântului Vasilios cel Mare, a cărui explicație la versetul „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 2)[3] o cunoștea, fără îndoială.

Ioan Alexandru rostește un adevăr pe care nu l-am auzit de multe ori (sau poate niciodată) recunoscut în felul acesta: Dumnezeu a smerit poporul român printr-o istorie dureroasă, prin lupte și suferințe mari și grele:

Toată floarea Moldovei trecută prin sabie
Din fiece tindă
Smulse fetele-n haremuri și ruinurile cetăților
Semănate cu ghindă
Luați pe suliți pruncii din pântecele maicii lor
Bătrânii îngenunchiați în juguri de vite

Până când din durere au strigat
Și suferințele ne-au fost auzite [cf. Ps. 106: 6, 13, 19, 28]
Căci pentru fărădelegile noastre [cf. Ps. 21, 2; 89, 8] s-au dărâmat peste noi
Puhoaiele străine
Să fim călcați în picioare să fie zdrobită
Slava deșartă din mine …

(Imnul Putnei lui Ștefan cel Mare)

Ce s-a întâmplat cu „floarea Moldovei”, s-a întâmplat și cu Țara Românească și Transilvania, căci toate cele trei țări românești au fost zdrobite sub „puhoaiele străine” ale popoarelor migratoare și ale altor invadatori.

Și când poporul s-a înmulțit și s-a întărit (când s-au constituit voievodatele Moldovei și Țării Românești), atunci a simțit nevoia de Biserici de piatră, ca pe cea firesc:

Poporul s-a înmulțit_[,] sanctuarele de lemn
Sunt prea strâmte la atâta năvală
Cu toate sărbătorile venim la pragul lor după
Pâinea noastră existențială

Trase pe jos pe roți de care_[,] catapetesmele
De la vale la munte
Sau țintuite-n peșteri chivotele în trunchi
De gorun la stânile neștiute

Un mileniu și mai bine a trecut de când ținem
Altarul în inimă și vatră
A venit vremea să ne ridicăm cetatea
De scăpare din piatră …

(Imnul Putnei lui Ștefan cel Mare)

Alexandru presupune (și poate că are dreptate) că și în primul mileniu, în fața hoardelor barbare, românii și-au protejat Bisericile de lemn ducându-le cu ei în păduri, așa cum au procedat adesea și mai târziu, în fața turcilor și tătarilor.

Sfânta Biserică este numită „cetatea de scăpare” (cf. Mt. 10, 23), întrucât este singurul loc de refugiu și de mântuire. De nu ar fi avut ajutor românii pe Dumnezeu și Pe Preacurata Maică și pe Sfințiși de nu ar fi fost „una cu neamul/ Sanctuarele” (dacă nu ar fi fost Bisericile una împreună cu neamul românesc), ar fi fost zdrobiți de păgâni:

Ar fi izbutit să ne zdrobească de vii
Să ne dezrădăcineze
De nu ne-ar fi fost Putnele metereze
Căci veniră dinspre ceruri [din nord] călări
Să ne calce hotarele
De nu i-ar fi îngrozit una cu neamul
Sanctuarele
Lăsându-și potcoavele și căpestrele
La toate răscrucile
Să le mănânce ploile și nălucile
De n-ar fi dat în peșteri peste Daniel Sihastru
De nu i s-ar fi uscat mâinile celui ce lovi în
Voronețul Albastru
Când au intrat în ochii sfinților cu lăncile oțelite
De n-ar fi fost în diamantul lacrimilor știrbite

După ce căzut-a Bizanțul începură prigoane
După Cel [născut] din Duh[ul Sfânt] extins prin icoane
Oriunde te vor găsi până în miezul munților ienicerii
Să astupe cu cadavrele sfinților
Mormântul Învierii
Atâta le era ura de nestinsă

De n-ar fi dat la Putna de candela aprinsă
Când au tras clopotele jos din turle și
Le-au prefăcut în ghiulele
I-a-ngrozit Mireasa de dincolo de stele

(Patrie)

Adică Maica Domnului i-a apărat…

Și „Ferice de cei ce pot spune: patria noastră foc mistuitor [cf. Deut. 4, 24; Evr. 12, 29] / După ce dobândesc cerurile_[,] și pământu-i al lor/ Inima de durere când se rumpe/ N-avem nume pe pământ mai scumpe // Ei ne umplu calendarele”, Sfinții. Precum sunt cei 40 de Sfinți Mucenici din Sevasta Armeniei (9 martie), care, aruncați „Iarna în lac înghețat la poalele Moriei/ Ne țin de cald prin toate gerurile istoriei” (Sinaxar la Putna).

---

[1] „Și din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine; // Cum izvorând îl înconjor/ Ca niște mări, de-a-notul”…

[2] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 89.

[3] „Nu-ți voi spune cuvântul meu, ci al unui bărbat sirian [posibil Sfântul Efrem Sirul] […]. Acesta spunea că, în limba siriană, cuvântul se purta arată mai mult decât cuvântul grec, pentru că limba siriană este înrudită cu limba ebraică și deci mai apropiată de ceea ce Scripturile au vrut să spună. Înțelesul acestui cuvânt ar fi urmă- torul: cuvântul se purta, spune el, se interpretează prin încălzea și dădea viață apelor, după chipul găinii, care clocește și dă putere de viață ouălor. Acesta este înțelesul, spune sirianul, pe care îl au cuvintele Duhul Se purta, adică pregătea apele pentru nașterea vieții” – Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii și cuvântări, traducere, introducere, note și indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, în col. PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 92.