Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [72]
Se înmulțesc, în acest volum și în următorul (și ultimul), poemele despre Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iar Alexandru reușește să fie foarte original în aceste creații, dovedindu-se un cugetător profund. Sunt și poeme cu subiect biblic care sunt fidele față de de relatarea scripturală, dar sunt și poezii care ne iau prin surprindere, oferindu-ne o perspectivă neașteptată și emanând emoția adâncă și sinceră a autorului, dar și adânca reflexivitate a contemplatorului cu mintea și cu duhul. Am citat undeva mai sus din două poeme zguduitoare dedicate răstignirii Domnului. O altă poezie, tot din acest volum, introduce figura Mântuitorului, oglindită între profeție și realitate, într-un tablou demn de toate capodoperele:
Iată-l în pridvoarele lui Solomon iarna
Pricindu-se[1] cu cărturarii și fariseii,
Înainte de ceasul al nouălea
Când se junghie mieii.
Cenușile se golesc din cădelniță
Porțile sanctuarului trase
În curți zumzăie psalmi
Făpturi cuvioase
Se înnoiesc apele-n baia de aramă,
După ore, odoarele
Clopoței la poala veșmintelor
Sacralizează pridvoarele
Ulei nou în candele îngreuie mistuindu-se
Feștilele
Orbi și ciungi și ologi aici își petrec
Zilele.
Bătrâni messianici cu genunchi roși de cămilă[2]
După o viață în ascultare
Obraji îmbujorați de post
Și făgăduinți milenare
Nedezlipiți de locul unde trebuie
Neapărat să transpară
Făptura Lui de taină
La lumina candelei de seară.
Iată-l grăbit dinspre poarta de aur
Urcând treptele
Dinspre Hermon peste Ierusalim ninsori
Fulguie postamentele
Poartă glugă peste părul burat precum
Chihlimbarul
Neașteptat apărut Mielul
La ceasul jertfelor
Să zguduie sanctuarul.
(În pridvoare)
Alexandru e arghezian, ca stil, în aceste versuri.
Noi știm că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Iubire și că din Iubire S-a întrupat și S-a jertfit pentru noi, dar ca să transmiți prin versuri (cât de cât) această nemărginită duioșie a iubirii Sale de oameni este nespus de greu. Iar tehnica la care apelează Alexandru e neobișnuită. În general, Hristos este pictat (în arta plastică sau în poezie) în antiteză cu vrăjmașii și ucigașii Săi sau în antiteză cu zarafii din templu, pentru ca lumina și blândețea Lui să iasă în relief în comparație cu micimea de inimă și de minte a împotrivitorilor sau a comercianților.
Aici însă, în mod paradoxal, doar la început se pomenește de ceartă cu fariseii și cărturarii, pentru ca, în partea centrală a poemului, Ioan Alexandru să descrie o lume sfântă aflată în așteptarea lui Mesia, de oameni care împlinesc Legea Veche și care Îl așteaptă cu credință și evlavie, ca „Neapărat să transpară/ Făptura Lui de taină/ La lumina candelei de seară”. Templul vechi de la Ierusalim e plin de o lumină dulce și vie, blândă și sfântă. Pentru că, deocamdată, din această credință vine toată sfințenia și pacea și frumusețea oamenilor și a lumii.
Și deodată, așteptarea unui negreșit viitor se transformă în prezent. Uluirea cea mare este că Mesia e aidoma cuvintelor profeției, dar de nerecunoscut pentru oameni. Pentru că e deopotrivă Dumnezeu („Dinspre Hermon peste Ierusalim ninsori”, cf. Ps. 67, 15; 132, 3) și om („Poartă glugă peste părul burat precum/ Chihlimbarul”[3]).
E așteptat de preoți și leviți, e așteptat de cei ce se vor vindecați, e așteptat de asceți care și-au închinat viața Lui. Dar nimeni nu se așteaptă să-L vadă ca Păstor cu „părul burat” sub glugă și mai ales ca Miel!
Nimeni nu L-a zărit așa în rama profețiilor, nici cei care le-au scrutat îndeaproape. Înfățișarea Lui de Miel „zguduie sanctuarul”: iubirea și smerenia Lui care întrec orice așteptare umană!
[1] Certându-se.
[2] De haina din păr de cămilă, pe care stau în genunchi când se roagă.
[3] Așa s-a profețit despre El: „Căci capul meu umplutu-s-a de rouă și buclele [părului] meu de picurii nopții” (Cânt. Cânt. 5, 2).