Categorie: Predici 2

My beloveds[1],

we lie to ourselves continuously with our money. We believe that our money ensures our existence, that it ensures our happiness, the stability of our life, but they are unimportant when it comes to our real fulfillment. Because our fulfillment is given by life with God. We need money, no one can deny this, because our current needs are related to them, to money, but the needs of the soul are related to the glory of God, to His life that descends into us. Because, without His eternal glory, we have no ghostual life in us, but only a sad, unfulfilled, unhappy life[2].

You can have money, but you are unloved. You can have wealth, but no real friends, but only profiteers around you. You can buy many things, but you cannot buy the forgiveness of your sins. Because God forgives our sins only if we repent of them and change our lives. And changing our lives means serving God, being with Him constantly, doing His will. Because His will is the fulfillment of our lives. And when you come to understand that God is the center of our life, then the material things lose their importance in our heart, because we no longer trust in things, but in the One who gives us all things, but, more importantly than all, gives us eternal life[3].

He was small in stature [Lucas 19, 3] and climbed a sycamore tree [συκομωραία] to see Him [Lucas 19, 4, BYZ]. He was a tax collector, i.e. a traitor to his people, because he had made a pact with the roman ruler, and at the same time a corrupt man[4]. And yet, feeling his loneliness, he climbed the tree and saw the Lord. And the Lord, the One who had always known him, called him by name and auto invited Himself into His house [Lucas 19, 5, BYZ], in order to draw him to Himself. Because He knew that his longing for God was deeper than his evil deeds. Because He knew that he could give up his sinful life[5].

The future Holy Bishop of the Church of Chesaria, Saint Zacheos [Ζακχαῖος][Lucas 19, 2, BYZ][6], had to give up his dirty money, his servitude to the romans, his injustices, in order to feel fulfilled. Just as we must give up our injustices, our hypocrisy, our wickedness, our sinful desires, in order to be the Servants of God. Because His Servants are pure with the heart, they are full of righteousness, full of purity, full of holiness, as the name Zacheos means the pure one[7]. And to be pure you must be full of the glory of God, because His glory is what makes us pure, makes us holy people[8].

After last year, in 2025, the Holy Relics of the Holy Romanian Men were removed from their graves, this year, in 2026, the Holy Relics of the Holy Romanian Women are being removed. And on january 15, the Holy Relics of the Holy Pious Martyr Evloghia Țârlea from the Samurcășești-Ciorogârla Monastery were removed from her grave[9]. And the Holy Relics are full of the glory of God. Full of His glory, because the Saints lived on earth in His glory, being full of His divine glory. And the Holy Relics show us that the real fulfillment of  man is the glory of God, because all members of the Emperordom of God are full of His glory[10].

„And I looked into the tomb and saw bare bones”, says a hymn from the Funeral Service. Bare bones mean the body of a sinful man. Because the bodies of the Saints are called Holy Relics, i.e. bodies full of divine power, full of His glory, because the Saints lived and live together with God. And the Holy Relics authenticate the real relationship of the Saints with God, the presence of God, through His glory, in their bodies and souls. Because they have the Holy Relics on earth, but their holy souls are in the Emperordom of God, because the Saints chose Him instead of the whole world[11].

In fact, this is also the solution to our problem: for it is not money that drags us down, but our attachment to it. If we did not love earthly things so much, we could serve Him having all kinds of riches. Because the riches are not to blame for our passion, but the false value that we give them in our lives. Because everything we have is for living and not for eternalizing ourselves on earth. Everything we have is from God and we receive them so that we can constantly sanctify ourselves in our relationship with Him. But if we are duplicitous and love ourselves and our things, then we do not serve Him, but we lose ourselves in shameful passions. In passions that do us no honor[12].

The Lord stopped under the tree and asked Zacheos to come down from his false opinion of himself. Because it is not enough to just read about the Lord or see Him in His miracles, but you need to live with Him. Because if you are drum of book, but a pharisee, you do not sanctify yourself through your duplicity, but you lose yourself in Hell. It is not enough to know about God, but you must be His Saint! Because He wants us humble and clean and full of holiness, He wants us to be His for eternity, which is why we must give up our sinful life to be with Him constantly. And Saint Zacheos gave up his sinful life and became a righteous and merciful man. Because of what he promised [Lucas 19, 8], he has done. For the Lord said: „Today the salvation of this house was accomplished [Σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο]!” [Lucas 19, 9, BYZ][13].

And the salvation, often, begins with a man. With the change of a man. Because this man becomes an apostle for others, he becomes an evangelist of his own household, because he brings others to God. Therefore, it takes a man to change an entire world. It takes someone to truly sanctify themselves in their relationship with God, in order to change an entire world. Because it takes a man to truly change, in order to ignite the zeal for God in many people. For where people believe rightly in God and people live in holiness, there the glory of God descends in people[14].

Compared to those who experience „mystical visions” outside the Church of God and talk all the time about their „pentecostal” experiences, the Church of Pentecost speaks of receiving the glory of God at sacramental Baptism, in infancy, and then about mystical visions experienced as one grows spiritually. Because the holy life of christians can receive divine enlightenments and visions from God, but they are for their benefit and the benefit of the entire Church and are similar to those previously received by the Saints of God. And the visions received from God, as well as His enlightenments, do not remove you from His Church, do not make you invent „churches”, but fill you with great humility and divine knowledge, seeing that what you have received is in agreement with what His Saints have received to this day[15].

The ghostual life of christians is uninterrupted to this day, because the Church also serves the Holy Mysteries and its Holy Services to this day, and we share in the glory of God through them in the Church of God. Living in His glory means having all kinds of deifying experiences. Because God gives them to us as long as He is in us through His glory. And those received from Him are for our edification and that of His Church, and are not for us to distance ourselves from the Church. Because all His revelations to us are for us to understand God even more and to serve Him unceasingly[16].

Saint Zacheos, like all the other Saints of God mentioned in the writings of the New Testament, lived in the Church of Pentecost, in the Church of God, and did not each make his own „church”. And when heretics of all kinds appeared, who made their own „churches”, those had nothing to do with the one Church of God, because they were considered by all as misguided people, as opponents of the Church. And that is why no „saint” of the heretics entered the Church calendar, because the Church knows its Saints, because here, in the Church, they lived[17].

The Church’s ecclesiology has as a fundamental part its sacramentology, but also its sanctology. All the Saints of the Church partake of the Mysteries and Services of the Church and are continually sanctified through the glory of God received in the Church. The ascesis of the Church or its life means the inner content of each Saint individually. Because each Saint is full of the life of the Church, of its ascesis, through which he is continually built up, receiving the glory of God in the Church. And when the Church canonizes its Saints, it indicates to us those who have continually sanctified themselves in the Church and prove, by all their deeds, righteous faith and holy life. I.e. steadfastness in faith and in holiness[18].

Therefore, my beloveds, the Lord came into the world „to seek and to save that which was lost [ζητῆσαι καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lucas 19, 10, BYZ]. Anyone who feels lost, anyone who feels sinful, can repent and return to God, Who does not cast anyone out. If you repent, He receives you and forgives you of all your sins, making you His son. Therefore, no one can say that he was rejected, that he was not accepted by Him, because He saves every sinner who repents. Amin[19]!

---

[1] Started at 10.06, in day of friday, on 16 january 2026. It’s snowing quietly, -3 degrees, wind of 18 km/h.

[2] Iubiții mei, ne mințim în continuu cu banii noștri. Credem că banii noștri ne asigură existența, că ei ne asigură fericirea, stabilitatea vieții noastre, dar ei sunt neimportanți atunci când vine vorba de împlinirea noastră reală. Pentru că împlinirea noastră e dată de viața cu Dumnezeu. Avem nevoie de bani, nimeni nu poate nega acest lucru, pentru că nevoile noastre curente țin de ei, de bani, dar nevoile sufletului țin de slava lui Dumnezeu, de viața Lui care coboară în noi. Pentru că, fără slava Lui cea veșnică, noi nu avem viață duhovnicească în noi, ci doar o viață tristă, neîmplinită, nefericită.

[3] Poți avea bani, dar ești neiubit. Poți avea averi, dar niciun prieten real, ci numai profitori în jurul tău. Poți cumpăra multe lucruri, dar nu poți cumpăra iertarea păcatelor tale. Pentru că Dumnezeu ne iartă păcatele numai dacă ne pocăim pentru ele și ne schimbăm viața noastră. Și a ne schimba viața înseamnă a-I sluji lui Dumnezeu, a fi cu El neîncetat, a face voia Lui. Pentru că voia Lui este împlinirea vieții noastre. Și când ajungi să înțelegi că Dumnezeu e centrul vieții noastre, atunci lucrurile materiale își pierd importanța lor în inima noastră, pentru că nu ne mai încredem în lucruri, ci în Cel care ne dăruie nouă toate lucrurile, dar, mai important decât toa- te, ne dăruie viață veșnică.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Zacchaeus.

[5] Era mic de statură [Lucas 19, 3] și a urcat într-un sicomorea [συκομωραία] ca să-L vadă [Lucas 19, 4, BYZ]. Era vameș, adică un trădător de neam, pentru că pactizase cu stăpânitorul roman, și în același timp un om corupt. Și cu toate acestea, simțindu-și singurătatea lui, s-a urcat în copac și L-a văzut pe Domnul. Iar Domnul, Cel care îl cunoștea dintotdeauna, i-a spus pe nume și S-a auto-invitat în casa sa [Lucas 19, 5, BYZ], pentru ca să îl tragă la Sine. Pentru că știa că dorul lui după Dumnezeu e mai profund decât faptele lui cele rele. Pentru că știa că poate renunța la viața lui păcătoasă.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Zacchaeus.

[7] Ibidem.

[8] Viitorul Sfânt Episcop al Bisericii din Chesaria, Sfântul Zacheos [Ζακχαῖος][Lucas 19, 2, BYZ], a trebuit să renunțe la banii săi murdari, la slugărnicia lui față de romani, la nedreptățile sale, pentru ca să se simtă împlinit. Așa cum noi trebuie să renunțăm la ne- dreptățile noastre, la fățărnicia noastră, la răutatea noastră, la poftele noastre cele păcătoase, pentru a fi Slujitorii lui Dumnezeu. Pentru că Slujitorii Lui sunt curați cu inima, sunt plini de dreptate, plini de curăție, plini de sfințenie, așa după cum numele Zacheos înseamnă Cel curat. Și ca să fii curat trebuie să fii plin de slava lui Dumnezeu, pentru că slava Lui e cea care ne face curați, ne faci oameni sfinți.

[9] Cf. https://basilica.ro/au-fost-deshumate-moastele-sf-evloghia-samurcasesti/.

[10] După ce anul trecut, în 2025, au fost scoase din morminte Sfintele Moaște ale Sfinților Bărbați Români, anul acesta, în 2026, sunt scoase Sfintele Moaște ale Sfintelor Femei Românce. Și pe 15 ianuarie au fost scoase din mormânt Sfintele Moaște ale Sfintei Cuvioase Mucenice Evloghia Țârlea de la Mănăstirea Samurcășești-Ciorogârla. Și Sfintele Moaște sunt pline de slava lui Dumnezeu. Pline de slava Lui, pentru că Sfinții au trăit pe pământ întru slava Lui, plini fiind de slava Lui cea dumnezeiască. Și Sfintele Moaște ne arată că împlinirea reală a omului este slava lui Dumnezeu, pentru că de slava Lui sunt plini toți membrii Împărăției lui Dumnezeu.

[11] „Și m-am uitat în mormânt și am văzut oase goale”, spune o cântare de la Slujba Înmormântării. Oasele goale înseamnă trupul unui om păcătos. Pentru că trupurile Sfinților sunt numite Sfinte Moaște, adică trupuri pline de putere dumnezeiască, pline de slava Lui, pentru că Sfinții au trăit și trăiesc împreună cu Dumnezeu. Și Sfintele Moaște autentifică relația reală a Sfinților cu Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu, prin slava Lui, în trupurile și în sufletele lor. Pentru că ei au Sfintele Moaște pe pământ, dar sufletele lor sfinte sunt în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că Sfinții L-au ales pe El în locul întregii lumi.

[12] De fapt, aceasta este și rezolvarea problemei noastre: căci nu banii ne trag în jos, ci alipirea noastră de ei. Dacă nu am iubi cele pământești atât de mult, am putea să Îi slujim Lui având tot felul de bogății. Pentru că nu bogățiile sunt de vină pentru împătimirea noastră, ci valoarea falsă pe care noi le-o dăm în viața noastră. Căci tot ce avem e pentru a trăi și nu pentru a ne înveșnici pe pământ. Tot ce avem e de la Dumnezeu și le primim pentru ca să ne sfințim neîncetat în relația cu El. Dar dacă suntem duplicitari și ne iubim pe noi înșine și lucrurile noastre, atunci nu Îi slujim Lui, ci ne pierdem în patimi de rușine. În patimi care nu ne fac cinste.

[13] Domnul S-a oprit sub copac și i-a cerut lui Zacheos să coboare din falsa părere de sine. Pentru că nu e de ajuns doar să citești despre Domnul sau să Îl vezi în minunile Sale, ci e nevoie să trăiești împreună cu El. Căci dacă ești tobă de carte, dar un fariseu, nu te sfințești prin duplicitatea ta, ci te pierzi în Iad. Nu e de ajuns să știi despre Dumnezeu, ci trebuie să fii Sfântul Lui! Căci El ne vrea smeriți și curați și plini de sfințenie, ne vrea ai Săi pentru veșnicie, fapt pentru care trebuie să renunțăm la viața noastră păcătoasă pentru a fi cu El neîncetat. Și Sfântul Zacheos a renunțat la viața lui păcătoasă și s-a făcut om drept și milostiv. Pentru că ceea ce el a promis [Lucas 19, 8], a și înfăptuit. Căci Domnul a spus: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia [Σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο]!” [Lucas 19, 9, BYZ].

[14] Și mântuirea, adesea, începe cu un om. Cu schimbarea unui om. Pentru că acest om devine un apostol pentru ceilalți, devine un evanghelist al casei sale, pentru că îi aduce și pe ceilalți la Dumnezeu. De aceea, e nevoie de schimbarea unui om pentru a schimba o lume întreagă. E nevoie ca cineva să se sfințească cu adevărat în relația sa cu Dumnezeu, pentru ca să schimbe o lume întreagă. Pentru că e nevoie de reala schimbare a unui om, pentru ca să se aprindă râvna pentru Dumnezeu în mulți oameni. Căci acolo unde se crede drept în Dumnezeu și oamenii trăiesc în sfințenie, acolo coboară slava lui Dumnezeu în oameni.

[15] În comparație cu cei care trăiesc „vederi mistice” în afara Bisericii lui Dumnezeu și vorbesc tot timpul despre experiențele lor „penticostale”, Biserica Cincizecimii vorbește despre primirea slavei lui Dumnezeu la Botezul sacramental, în pruncie, și apoi despre vederi mistice avute pe măsura creșterii duhovnicești. Pentru că viața plină de sfințenie a creștinilor poate primi luminări și vederi dumnezeiești de la Dumnezeu, dar ele sunt spre folosul lor și al întregii Biserici și sunt aidoma celor primite anterior de Sfinții lui Dumnezeu. Și vederile primite de la Dumnezeu, cât și luminările Sale, nu te scot din Biserica Lui, nu te fac să inventezi „biserici”, ci te umplu de multă smerenie și de cunoaștere dumnezeiască, văzând că cele primite de către tine sunt în acord cu cele primite de Sfinții Lui până azi.

[16] Viața duhovnicească a creștinilor e neîntreruptă până azi, pentru că și Biserica slujește până azi Sfintele Taine și Sfintele ei Slujbe și noi ne împărtășim de slava lui Dumnezeu prin ele în Biserica lui Dumnezeu. A trăi în slava Lui înseamnă a avea tot felul de experiențe îndumnezeitoare. Pentru că Dumnezeu ni le dăruie atâta timp cât El este în noi prin slava Lui. Și cele primite de la El sunt spre zidirea noastră și a Bisericii Sale și nu sunt pentru ca noi să ne depărtăm de Biserică. Pentru că toate revelările Sale pentru noi sunt pentru ca noi să Îl înțelegem și mai mult pe Dumnezeu și să Îi slujim Lui neîncetat.

[17] Sfântul Zacheos, ca toți ceilalți Sfinți ai lui Dumnezeu amintiți în scrierile Noului Testament, au trăit în Biserica Cincizecimii, în Biserica lui Dumnezeu, și nu și-a făcut fiecare o „biserică” a lui. Și când au apărut ereticii de tot felul, care și-au făcut propriile lor „biserici”, acelea nu aveau nimic de-a face cu Biserica lui Dumnezeu cea una, pentru că ei erau considerați de toți ca oameni rătăciți, ca potrivnici ai Bisericii. Și de aceea niciun „sfânt” al ereticilor nu a intrat în calendarul Bisericii, pentru că Biserica își cunoaște Sfinții, pentru că aici, în Biserică, au trăit.

[18] Eclesiologia Bisericii are ca parte fundamentală sacramentologia ei, dar și sanctologia ei. Toți Sfinții Bisericii se împărtășesc de Tainele și de Slujbele Bisericii și se sfințesc neîncetat prin slava lui Dumnezeu primită în Biserică. Asceza Bisericii sau viața ei înseamnă conținutul interior al fiecărui Sfânt în parte. Pentru că fiecare Sfânt e plin de viața Bisericii, de asceza ei, prin care se zidește neîncetat, primind slava lui Dumnezeu în Biserică. Și când Biserica își canonizează Sfinții, ea îi indică nouă pe cei care s-au sfințit neîncetat în Biserică și dovedesc, prin toate ale lor, credință dreaptă și viață sfântă. Adică statornicie în credință și în sfințenie.

[19] Așadar, iubiții mei, Domnul a venit în lume „să caute și să mântuie pe cel care a fost pierdut [ζητῆσαι καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lucas 19, 10, BYZ]. Oricine se simte pierdut, oricine se simte păcătos, se poate pocăi și se poate întoarce la Dumnezeu, Care nu dă pe nimeni afară. Dacă te pocăiești, El te primește și te iartă de toate păcatele tale, făcându-te fiul Lui. De aceea nimeni nu poate să spună că a fost respins, că nu a fost primit de către El, pentru că El mântuie pe orice păcătos care se pocăiește. Amin!

My beloveds[1],

the repentance is the beginning of our healing. And the Lord began His preaching with the repentance, because the repentance heals us spiritually and physically. And our soul needs healing first of all, because it stands at the foundation of our person. The health of the soul also flows into our body. But, at the same time, the illness of our soul makes us improper for the ghostual life, because it stops us from our daily service. Therefore, we seek to be healthy both in soul and body, but first of all healthy in soul, because the health of the soul is our forgiveness of sins and our filling with the glory of God[2].

When we repent and confess our sins, we receive God’s forgiveness and are filled with His glory. Because His glory gives us the strength to live ghostually on earth. And we need to remain constantly in the glory of God, because to be with Him means to live into His glory. And the confession and the continuous communion with the Lord allow us to be filled with His glory, with the holiness of God. That is why the 10 lepers first prayed to the Lord [Lucas 17, 13, BYZ] and then listened to Him to be healed [Lucas 17, 14, BYZ]. Their prayer was hesychast: „Iisus [Ἰησοῦ], Master [Ἐπιστάτα], have mercy on us [ἐλέησον ἡμᾶς]!” [Lucas 17, 13, BYZ]. They called the Master in their life. They called Him to have mercy on them. And He sent them toward their healing[3].

Why does prayer give us the true direction in life? Because God enlightens us on what to do punctually. We ask for His mercy, but He sends us punctually where we need to go. That is why He said to them: „Those of you who have been going [Πορευθέντες], show yourselves to the priests [ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!” [Lucas 17, 14, BYZ]. Because we all need to show ourselves to the Priests of God, to receive from them ghostual advice, in order to be healed of our sins. And the lepers were healed while they were going to the priests of the Temple [Ibidem]. To those who were to witness their healing[4].

Leprosy made you be outside, outside the community and the Temple, while God’s mercy brings you inside, into His Church. Leprosy is sin, any sin. Because the sins take us out of communion with God. But when we receive God’s forgiveness, by confessing our sins with repentance, then we are proper to union with Him, with our Lord, Who gives Himself to us as Food and Drink unto eternal life. The Divine Eucharist is our union with the Lord. It is the reception of Him within ourselves, so that He may be our life and our joy. The lepers prayed to Him from afar [Lucas 17, 12-13, BYZ], while we have the Lord of glory within ourselves. We have the One who knows all ours and is always with us, because He is our Lord[5].

In our time, the leprosy is cured by „the combined administration of rifampicin, clofazimine and dapsone”[6]. But in ancient times it was a serious disease. It was a chronic infectious disease, which affected the peripheral nerves, the skin, the mucous membrane of the upper respiratory tract and the eyes[7]. You took the bacteria from a sick person, with whom you came into contact, and you got skin lesions, neuropathy, muscle weakness, partial paralysis, decreased ability to feel pain, blindness[8]. Therefore, those who were sick were excluded from society, because the disease was transmitted from person to person. And when the illness excludes you from society, you no longer feel like a human being, but an outcast, a person unwanted by anyone[9].

In the novel Essay on blindness[10], the portuguese writer José Saramago[11] imagined a country sick with a blindness epidemic. People began to go blind on the streets, without explanation, and the State systematically excluded them from society. The only witness to this horror was the wife of the ophthalmologist who noticed the first blindness. And who accompanied her husband to the insane asylum, where the State cloistered the first patients. The entire country fell ill, except for the woman! And she led the 7 to her home, where they began to heal. But when they healed, they no longer had a country, but a ruin, a cruel image of what a relentless disease means[12].

I read the novel last week and I put myself in place of the woman, the one who could see…And she explained the horrors of the disease, but she couldn’t explain the smells. Because no smell is transmitted through writing, only at the face of place. But the smells of the blind were as many as the smells of the lepers of old. Because they were left without a home, without defense, without medicine, without family. They belonged to no one, they were left to die, and their healing was a great miracle of God. Because no one expected their healing[13].

The 10 were cleansed [ἐκαθαρίσθησαν] [Lucas 17, 14, BYZ] of the disease, of leprosy, but the grateful one was healed [ἰάθη][Lucas 17, 15, BYZ]. He felt that he had been healed by God. Because all were cleansed of the disease, but this one, one of the 10, saw that he had been healed by God. And when „he saw that he had been healed [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], he turned [ὑπέστρεψεν][to the Lord], with a great voice praising God [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Ibidem]. Because he praised his Benefactor, God, the One who had taken him not only out of the disease, but also out of the inhuman life he had led. Because he was outside society, he belonged to no one because of his disease[14].

And God often heals us of our illnesses, but we remain in our sins. He heals us of our bodily illnesses, but we remain passionate people. Because true healing is this: to feel that when God heals you of an illness, He asks you to want to cleanse yourself of all your passions. Because the illnesses that throw us into Hell are our passions. If we have bodily illnesses, they are for our humiliation. But our spiritual illnesses, our passions, are the ones that bring us down to Hell, because we do not want to be healed of our shameful passions[15].

The Samaritis [Σαμαρείτης] „fell down at His feet [ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ], giving Him thanks [εὐχαριστῶν Αὐτῷ]” [Lucas 17, 16, BYZ]. He recognized Him as his God, as his Healer. Because the Lord Iisus brought him back among the living. He brought him out of his illness, gave him a new life, and this new life is a doxological one. It is full of the glorification of God, because God gave him a new life. He also gave us a new life! He gave us a new life at Baptism: the life with Him. In which we praise Him unceasingly for the great benefits that He pours in our life. Because we are full of His mercy towards us[16].

And our great and small metanoias are falls at His feet. We fall at His feet to ask for mercy, but we also fall at His feet to rejoice in His mercy in our lives. We feel His mercy within us to the full! We feel His mercy and His mercy makes us doxological, to be grateful. Because we thank God for all His gifts, for all His strengthenings, for all His reproofs, for all His great healings. For He gives us everything for our benefit. He gives us what we need. And that is why we thank Him for everything[17].

And the Lord wants each person „to give glory to God [δοῦναι δόξαν τῷ Θεῷ]” [Lucas 17, 18, BYZ]. Because to give glory to God means to recognize total dependence on Him. If you do not give glory to Him, then you trust in yourself. You think that you have healed yourself thanks to yourself or to doctors or medicines. But when you see Him beyond doctors and medicines, then you recognize that He is the source of life, because from Him is our life. The doctors can take care of our health, but the life is from God! The doctors cannot give us life, but He gives us life to repentance. Because the role of our life is precisely this: towards our sanctification. For He does not give us life in vain, but so that we may sanctify ourselves in relationship with Him[18].

And the Lord sends the grateful one to his own, because his faith in God saved him [Lucas 17, 19, BYZ]. But the faith of the grateful one was full of dynamism, full of repentance, full of thanksgiving, full of gratitude, full of life change, of understanding of the service of God. For it was a working faith through good deeds. It was grateful faith, faith full of love for God. And whoever rejoices in God also rejoices in people and helps them to believe in God. Because the faithful man wants all people to be faithful and grateful to God[19].

The only sighted woman in the land of the blind at some point met the dog of tears. When she was full of tears, it came and stuck to her and followed her everywhere from here on out. A dog that understood pain, but also friendship. A dog in need. And the other blind people listened to the woman and she did not disappoint them, because she took them to her home and showed them peace in the midst of the blindness pandemic. Just like in the parable of this novel, each of us needs real friends, friends who lead us to God. The Saints are our true friends, those who lead us to God! The Church is our house of rest, where we, the blind, are healed of our blindness, of our passions. And God, through the prayers of the Saints and His Angels, gives us to see, to truly see ourselves, because His light is our sight. Amin[20]!

---

[1] Started at 15.03, in day of monday, on 12 january 2026. Sun, -3 degrees, wind of 11 km/h.

[2] Iubiții mei, pocăința e începutul vindecării noastre. Și Domnul Și-a început propovăduirea Sa cu pocăința, pentru că pocăința ne vindecă sufletește și trupește. Iar sufletul nostru are nevoie de vindecare în primul rând, pentru că el stă la fundamentul persoanei noastre. Sănătatea sufletului se revarsă și în trupul nostru. Dar, în același timp, boala sufletului nostru ne face improprii vieții duhovnicești, pentru că ne oprește din slujirea noastră de fiecare zi. De aceea, noi căutăm să fim sănătoși și cu sufletul, cât și cu trupul, dar în primul rând sănătoși la suflet, pentru că sănătatea sufletului este iertarea noastră de păcate și umplerea noastră cu slava lui Dumnezeu.

[3] Când ne pocăim și ne spovedim păcatele, noi primim iertarea lui Dumnezeu și ne umplem de slava Lui. Pentru că slava Lui ne dă puterea să trăim duhovnicește pe pământ. Și noi avem nevoie să rămânem neîncetat în slava lui Dumnezeu, pentru că a fi cu El înseamnă a trăi întru slava Lui. Și spovedirea și împărtășirea continuă cu Domnul ne dau să fim plini de slava Lui, de sfințenia lui Dumnezeu. De aceea, cei 10 leproși s-au rugat mai întâi Domnului [Lucas 17, 13, BYZ] și apoi au ascultat de El ca să se vindece [Lucas 17, 14, BYZ]. Rugăciunea lor a fost isihastă: „Iisuse [Ἰησοῦ], Stăpâne [Ἐπιστάτα], miluiește-ne pe noi [ἐλέησον ἡμᾶς]!” [Lucas 17, 13, BYZ]. Ei L-au chemat pe Stăpânul în viața lor. L-au chemat să îi miluiască pe ei. Și El i-a trimis spre vindecarea lor.

[4] De ce rugăciunea ne dă adevărata direcție în viață? Pentru că Dumnezeu ne luminează ce să facem în mod punctual. Noi cerem mila Lui, dar El ne trimite punctual acolo unde avem nevoie. De aceea, El le-a spus: „Cei care ați fost mergând [Πορευθέντες], arătați-vă pe voi înșivă preoților [ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!” [Lucas 17, 14, BYZ]. Pentru că toți avem nevoie să ne arătăm Preoților lui Dumnezeu, să primim de la ei sfătuire duhovnicească, pentru ca să ne vindecăm de păcatele noastre. Și leproșii s-au vindecat în timp ce mergeau spre preoții Templului [Ibidem]. Spre cei care trebuia să constate vindecarea lor.

[5] Lepra te făcea să fii în afară, în afara comunității și a Templului, pe când mila lui Dumnezeu te aduce înăuntru, în Biserica Lui. Lepra e păcatul, orice păcat. Pentru că păcatele ne scot din comuniunea cu Dumnezeu. Dar când primim iertarea lui Dumnezeu, prin mărturisirea cu pocăință a păcatelor noastre, atunci suntem proprii unirii cu El, cu Domnul nostru, Care ni Se dă nouă ca Mâncare și Băutură spre viața veșnică. Dumnezeiasca Euharistie este unirea noastră cu Domnul. E primirea Lui în noi înșine, pentru ca El să fie viața și bucuria noastră. Leproșii I s-au rugat de la depărtare [Lucas 17, 12-13, BYZ], pe când noi Îl avem pe Domnul slavei în noi înșine. Îl avem pe Cel care cunoaște toate ale noastre și e mereu cu noi, pentru că e Domnul nostru.

[6] Cf. https://www.descopera.ro/istorie/20986184-lepra-intre-istorie-si-stiinta-ce-inseamna-cu-adevarat-aceasta-boala-si-cat-de-mare-este-riscul-astazi.

[7] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepră.

[8] Ibidem.

[9] În vremea noastră, lepra se vindecă prin „administrarea combinată de rifampicină, clofazimină și dapsonă”. Dar în vechime ea era o boală grea. Era o boală infecțioasă cronică, care afecta nervii periferici, pielea, mucoasa căilor respiratorii superioare și ochii. Luai bacteria de la un om bolnav, cu care intrai în contact, și căpătai leziuni cutanate, neuropatie, slăbiciune musculară, paralizie parțială, scăderea capacității de a simți durerea, orbire. De aceea, cei bolnavi erau excluși din societate, pentru că boala se transmitea de la om la om. Și când boala te exclude din societate nu te mai simți un om, ci un izgonit, un om nedorit de nimeni.

[10] To be seen: https://polirom.ro/seria-de-autor-jose-saramago/8534-eseu-despre-orbire-.html.

[11] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/José_Saramago.

[12] În romanul Eseu despre orbire, scriitorul portughez José Saramago și-a imaginat o țară bolnavă de o epidemie de orbire. Oamenii au început să orbească pe stradă, fără explicații, iar Statul i-a exclus din societate în mod sistematic. Singura văzătoare a acestei orori a fost nevasta medicului oftalmolog care a constatat prima orbire. Și care și-a însoțit soțul la casa de nebuni, acolo unde Statul i-a claustrat pe primii bolnavi. Întreaga țară s-a îmbolnăvit, în afară de femeie! Iar ea i-a condus pe cei 7 în casa ei, unde au început să se vindece. Dar când s-au vindecat nu mai aveau o țară, ci o ruină, o imagine crudă a ceea ce înseamnă o boală necruțătoare.

[13] Am citit romanul săptămâna trecută și mă puneam în locul femeii, a celei care vedea…Și ea a explicat ororile bolii, dar nu a putut să explice mirosurile. Pentru că niciun miros nu se transmite prin scris, ci numai la fața locului. Dar mirosurile orbilor erau la fel de multe ca mirosurile leproșilor din vechime. Pentru că ei erau lăsați fără casă, fără apărare, fără medicamente, fără familie. Erau ai nimănui, erau lăsați să moară, iar vindecarea lor era o mare minune a lui Dumnezeu. Pentru că nimeni nu se mai aștepta la vindecarea lor.

[14] Cei 10 au fost curățiți [ἐκαθαρίσθησαν][Lucas 17, 14, BYZ] de boală, de lepră, dar cel recunoscător a fost vindecat [ἰάθη][Lucas 17, 15, BYZ]. A simțit că a fost vindecat de către Dumnezeu. Pentru că toți au fost curățiți de boală, dar acesta, unul din 10, a văzut că a fost vindecat de Dumnezeu. Și când „a văzut că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], s-a întors [ὑπέστρεψεν][la Domnul], cu glas mare lăudându-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Ibidem]. Pentru că L-a lăudat pe Făcătorul lui de bine, pe Dumnezeu, pe Cel care l-a scos nu numai din boală, ci și din viața inumană pe care o ducea. Pentru că el era în afara societății, era al nimănui datorită bolii sale.

[15] Și Dumnezeu ne vindecă adesea de bolile noastre, dar noi rămânem în păcatele noastre. Ne vindecă de bolile noastre trupești, dar noi rămânem oameni pătimași. Pentru că adevărata vindecare e aceasta: să simți că atunci când Dumnezeu te vindecă de o boală, El îți cere ca tu să vrei să te curățești de toate patimile tale. Pentru că bolile care ne aruncă în Iad sunt patimile noastre. Dacă avem boli trupești, ele sunt spre smerirea noastră. Dar bolile noastre sufletești, patimile, acelea sunt cele care ne coboară în Iad, pentru că noi nu vrem să ne vindecăm de patimile noastre de rușine.

[16] Samaritisul [Σαμαρείτης] „a căzut cu fața la picioarele Sale [ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ], mulțumindu-I Lui [εὐχαριστῶν Αὐτῷ]” [Lucas 17, 16, BYZ]. L-a recunoscut pe El ca Dumnezeul său, ca Vindecătorul său. Pentru că Iisus Domnul l-a întors pe el printre cei vii. L-a adus din boală, i-a dat o nouă viață și această nouă viață e una doxologică. E plină de slăvirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i-a dat o nouă viață. El și nouă ne-a dat o nouă viață! Ne-a dat o nouă viață la Botez: viața cu El. În care noi Îl lăudăm neîncetat pe El pentru binefacerile cele mari ce le revarsă în viața noastră. Pentru că noi suntem plini de mila Lui față de noi.

[17] Și metaniile noastre mari și mici sunt căderi la picioarele Sale. Cădem la picioarele Sale ca să cerem milă, dar cădem la picioarele Sale și pentru ca să ne bucurăm pentru mila Lui din viața noastră. Simțim mila Lui în noi din plin! Simțim mila Lui și mila Lui ne face să fim doxologici, să fim recunoscători. Pentru că Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, pentru toate întăririle Sale, pentru toate mustrările Sale, pentru toate vindecările Sale cele mari. Căci El ne dăruie toate spre folosul nostru. El ne dăruie ceea ce ne trebuie. Și de aceea noi Îi mulțumim Lui pentru toate.

[18] Și Domnul dorește ca fiecare om în parte „să dea slavă lui Dumnezeu [δοῦναι δόξαν τῷ Θεῷ]” [Lucas 17, 18, BYZ]. Pentru că a-L slăvi pe Dumnezeu înseamnă a recunoaște dependența totală de El. Dacă nu Îi dai slavă, atunci te încrezi în tine. Crezi că te-ai vindecat datorită ție sau a medicilor sau a medicamentelor. Dar când Îl vezi pe El dincolo de medici și de medicamente, atunci recunoști că El este izvorul vieții, pentru că de la El este viața noastră. Medicii ne pot îngriji sănătatea, dar viața e de la Dumnezeu! Medicii nu ne pot da viață, dar El ne dă viață spre pocăință. Pentru că rolul vieții noastre e tocmai acesta: spre sfințirea noastră. Căci El nu ne dă viața degeaba, ci pentru ca noi să ne sfințim în relația cu Sine.

[19] Și Domnul îl trimite pe cel recunoscător întru ale sale, pentru că l-a mântuit credința lui în Dumnezeu [Lucas 17, 19, BYZ]. Dar credința celui recunoscător a fost plină de dinamism, plină de pocăință, plină de mulțumire, plină de recunoștință, plină de schimbare a vieții, de înțelegere a slujirii lui Dumnezeu. Căci a fost credință lucrătoare prin fapte bune. A fost credință recunoscătoare, credință plină de iubire pentru Dumnezeu. Și cine se bucură de Dumnezeu, se bucură și de oameni și îi ajută să creadă în Dumnezeu. Pentru că omul credincios dorește ca toți oamenii să fie credincioși și recunoscători lui Dumnezeu.

[20] Singura văzătoare din țara orbilor a întâlnit la un moment dat câinele lacrimilor. Când era plină de lacrimi, acesta a venit și s-a lipit de ea și a urmat-o peste tot de aici încolo. Un câine care înțelegea durerea, dar și prietenia. Un câine la nevoie. Și ceilalți orbi au ascultat-o pe femeie și ea nu i-a dezamăgit, pentru că i-a dus în casa ei și le-a arătat liniștea din mijlocul pandemiei de orbire. La fel ca în parabola acestui roman, fiecare dintre noi avem nevoie de prieteni reali, de prieteni care să ne ducă spre Dumnezeu. Sfinții sunt prietenii noștri adevărați, cei care ne duc spre Dumnezeu! Biserica e casa odihnei noastre, unde noi, cei orbi, ne vindecăm de orbirea noastră, de patimile noastre. Și Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților și ale Îngerilor Săi, ne dă nouă să vedem, să ne vedem cu adevărat, pentru că lumina Lui e vederea noastră. Amin!

My beloveds[1],

when the Lord found out that Saint Ioannis the Baptist had been arrested [Mt. 4, 12, BYZ] and, through this, he had finished his public preaching, the Lord began to preach [Mt. 4, 17, BYZ]. And when He began to preach, the Lord said to them: „Repent [Μετανοεῖτε]! For the Emperordom of heavens has drawn near [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Ibidem]. And the Lord began to preach like Saint Ioannis the Baptist, so that everyone would understand that he, Ioannis [Ἰωάννης], preached repentance from God, if God Himself called us and calls us all to repentance. And the repentance to which the Lord calls us is the life of holiness, it is the life of continuous renunciation of all sin and of every sinful thought and intention[2].

Saint Ioannis the Baptist baptized people in Iordanis, immersing them completely in the water, after they confessed their sins. But the Lord called people to inner repentance, to change their life, to their radical change, to their change from sinners to Saints, because He, the Emperor of all, called everyone to be members of the Emperordom of heavens. This is what He asks of us. Because we too are called to Him, to an eternal relationship with Him, to be heirs of His Emperordom. A Emperordom that will have no end. For we, with all, want not to die, to exist forever. And God calls us to this very thing, to our eternal fulfillment: to be with Him for eternity[3].

But to live with Him forever you must be filled here, on earth, with His life, with His eternal glory and live in the rhythm of His holiness, in order to live forever with Him. And the rhythm of His holiness is the rhythm of His divine Church. And to live as His Church you must be permanently here, to be connected to the life of the Church, to serve, to pray, to fast, to watch, to work daily together with His entire Church for your sanctification and that of the entire world. For the daily work of a christian is the holiness. We live in the holiness of God and we preach it to everyone, we recommend it as the authentic life of man, because this leads to the Emperordom of God, to eternal joy with God and with all His Saints and Angels[4].

The life of the Church is communional. We live together the holiness and purity of God. We are constantly filled with His eternal glory and speak about God to everyone from the midst of our relationship with Him. Because He is in our midst and in ourselves at the same time. He is in our midst, of all, as the One who shares Himself with all through His Holy Mysteries, but, receiving Him, we each have Him within ourselves. Hristos the Lord is for all, but also for each one individually, because we are all filled with our Hristos, the One who saves us, sinners. And if we know that Hristos is for all, then we take great care of the unity of the Church, of our christian brotherhood, because Hristos is for all, but also for each one individually. And we all need our Hristos and the Father and the Holy Ghost, our triune God, so that we may be one in His Church[5].

Why don’t we talk only about the Father or only about Hristos or only about the Holy Ghost? Because the divine persons are commu- nional, they are eternally together. And where the Father is, there is also the Son and the Holy Ghost. And when we talk about Hristos and His iconomy for us, we can only talk about Him in relation to the Father and the Holy Ghost. And at Pentecost, again, we cannot only talk about the presence of the Holy Ghost in the Church, because the Holy Ghost, who proceeds from the Father, rests eternally in the Son. And the Church is communional, because God is communional. The unity of the Church springs from the inner unity of our triune God. And because our triune God has one being, because the three divine persons have one being perichoretically, He calls all humanity, which has one being, to unity with Him in His Church and to our inner unity, of all. And that is why, if you love God and you love His Church, then you love the salvation of the whole world. Because you love all people and you pray for the salvation of all[6].

And it is certain that the love of God fills you with the love of all. When you truly love God, then you are also filled with love for people. For all people. And this love for people is manifested as a constant prayer for their salvation and as kindness always poured out towards all. Because God, the source of love for people and for all His creation, is the One who fills us with this divine love that embraces the whole of existence. I know, I know it very well, the carnal man does not believe that there is such a thing on earth! But the ghostual man lives like this all the time: loving everyone and praying for all people and for all of God’s creation! Therefore, in order to live love for all, you must, first of all, love the only One worthy of being loved, the God of our salvation[7].

But, my beloveds, the love for God begins with the repentance and with the fear of Him! From the fear of Him all virtues are born and the flower of all virtues is love for God. So that the Lord spoke to us in His first sermon about the beginning of the relationship with Himself: about the repentance for our sins, about the repentance that saves us. And that is why confessing our sins immediately, as soon as we have committed them, shows that we are in a living relationship with God, with the One who hates all sin and all passion. Because He teaches us to confess without ceasing, so that we may be with Him forever. Amin[8]!

---

[1] Started at 8.00, in day of monday, on 5 january 2026. Cloudy sky, 3 degrees, wind of 16 km/h.

[2] Iubiții mei, când Domnul a aflat că Sfântul Ioannis Botezătorul a fost arestat [Mt. 4, 12, BYZ] și, prin aceasta, el și-a încheiat propovăduirea sa publică, Domnul a început să propovăduiască [Mt. 4, 17, BYZ]. Și când a început să propovăduiască, Domnul le-a spus: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Ibidem]. Și Domnul a început să propovăduiască aidoma Sfântului Ioannis Botezătorul, pentru ca toți să înțeleagă că acela, Ioannis, de la Dumnezeu a propovăduit pocăința, dacă Însuși Dumnezeu ne-a chemat și ne cheamă pe toți la pocăință. Iar pocăința la care ne cheamă Domnul este viața de sfințenie, e viața de continuă renunțare la orice păcat și la orice gând și intenție păcătoasă.

[3] Sfântul Ioannis Botezătorul îi boteza pe oameni în Iordanis, îi afunda cu totul în apă, după ce aceia își mărturiseau păcatele lor. Însă Domnul îi chema pe oameni la pocăința interioară, la schimbarea vieții lor, la schimbarea lor radicală, la schimbarea lor de la păcătoși la Sfinți, pentru că El, Împăratul tuturor, îi chema pe toți să fie membri ai Împărăției cerurilor. Lucru acesta fiind acela pe care ni-l cere și nouă. Pentru că și noi suntem chemați la El, la relația veșnică cu El, pentru ca să fim moștenitorii Împărăției Sale. Împărăție care nu va avea sfârșit. Că noi, cu toții, vrem ca să nu murim, să existăm veșnic. Iar Dumnezeu tocmai la acest lucru ne cheamă, la împlinirea noastră veșnică: ca să fim cu El pentru veșnicie.

[4] Dar ca să trăiești cu El veșnic trebuie să te umpli aici, pe pământ, de viața Lui, de slava Lui cea veșnică și să trăiești în ritmul sfințeniei Sale, pentru ca să trăiești veșnic cu El. Iar ritmul sfințeniei Sale e ritmul Bisericii Sale celei dumnezeiești. Și ca să trăiești ca Biserica Lui trebuie să fii permanent aici, să fii conectat la viața Bisericii, să slujești, să te rogi, să postești, să priveghezi, să muncești zilnic împreună cu toată Biserica Lui la sfințirea ta și a întregii lumi. Căci munca zilnică a creștinului e sfințenia. Trăim în sfințenia lui Dumnezeu și o propovăduim tuturor, o recomandăm ca viața autentică a omului, pentru că aceasta duce la Împărăția lui Dumnezeu, la bucuria veșnică cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

[5] Viața Bisericii e comunională. Trăim împreună sfințenia și curăția lui Dumnezeu. Ne umplem neîncetat de slava Lui cea veșnică și vorbim despre Dumnezeu tuturor din mijlocul relației cu El. Pentru că El este în mijlocul nostru și în noi înșine în același timp. El e în mijlocul nostru, al tuturor, ca Cel ce Se împărtășește pe Sine tuturor prin Sfintele Sale Taine, dar, primindu-L pe El, Îl avem fiecare în noi înșine. Hristos Domnul e al tuturor, dar și al fiecăruia în parte, pentru că toți suntem plini de Hristosul nostru, de Cel care ne mântuie pe noi, păcătoșii. Și dacă știm că Hristos e al tuturor, atunci avem mare grijă de unitatea Bisericii, de frățietatea noastră creștină, pentru că Hristos e al tuturor, dar și al fiecăruia în parte. Și toți avem nevoie de Hristosul nostru și de Tatăl și de Duhul Sfânt, de Dumnezeul nostru treimic, pentru ca să fim una în Biserica Lui.

[6] De ce nu vorbim doar despre Tatăl sau doar despre Hristos sau doar despre Duhul Sfânt? Pentru că persoanele dumnezeiești sunt comunionale, sunt veșnic împreună. Și unde e Tatăl, acolo e și Fiul și Duhul Sfânt. Și când vorbim despre Hristos și despre iconomia Sa cea pentru noi, nu putem vorbi despre El decât în relație cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și la Cincizecime, iarăși, nu putem vorbi doar despre prezența Duhului Sfânt în Biserică, pentru că Duhul Sfânt, Cel care purcede din Tatăl, Se odihnește veșnic în Fiul. Și Biserica e comunională, pentru că Dumnezeu e comunional. Unitatea Bisericii izvorăște din unitatea interioară a Dumnezeului nostru treimic. Și pentru că Dumnezeul nostru treimic are o singură ființă, pentru că cele trei persoane dumnezeiești au o singură ființă în mod perihoretic, El cheamă întreaga umanitate, care are o singură ființă, la unitatea cu El în Biserica Sa și la unitatea noastră interioară, a tuturor. Și de aceea, dacă Îl iubești pe Dumnezeu și iubești Biserica Lui, atunci iubești mântuirea întregii lumi. Pentru că îl iubești pe tot omul și te rogi pentru mântuirea tuturor.

[7] Și e sigur faptul că iubirea lui Dumnezeu te umple de iubirea tuturor. Când Îl iubești pe Dumnezeu cu adevărat, atunci te umpli și de iubirea față de oameni. Față de toți oamenii. Și această iubire față de oameni se manifestă ca rugăciune statornică pentru mântuirea lor și ca bunătate revărsată mereu față de toți. Pentru că Dumnezeu, izvorul iubirii față de oameni și față de întreaga Lui creație, este Cel care ne umple pe noi de această iubire dumnezeiască ce îmbrățișează întreaga existență. Știu, o știu prea bine, omul trupesc nu crede că există așa ceva pe pământ! Dar omul duhovnicesc așa trăiește tot timpul: iubindu-i pe toți și rugându-se pentru toți oamenii și pentru întreaga creație a lui Dumnezeu! De aceea, ca să trăiești iubirea pentru toți trebuie, mai întâi de toate, să Îl iubești pe Cel singur vrednic de a fi iubit, pe Dumnezeul mântuirii noastre.

[8] Dar, iubiții mei, iubirea de Dumnezeu începe cu pocăința și cu frica de El! Din frica de El se nasc toate virtuțile și floarea tuturor virtuților e iubirea de Dumnezeu. Așa că Domnul ne-a vorbit în prima Sa predică despre începutul relației cu Sine: despre pocăința de păcatele noastre, despre pocăința care ne mântuie. Și tocmai de aceea a ne spovedi imediat păcatele noastre, imediat ce le-am săvârșit, arată că noi suntem în relație vie cu Dumnezeu, cu Cel care urăște tot păcatul și toată patima. Pentru că El ne învață să ne spovedim neîncetat, ca să fim veșnic cu El. Amin!

My beloveds[1],

the repentance is the cure for sadness. Because the repentance heals us from the sadness brought into us by our sins. The sadness, this disease of the heart, is healed by acknowledging our sins before God, by confessing them to the Duhovnik, and by beginning a life of repentance. Because we don’t just need an hour of repentance or a day of repentance, we need a life of repentance. Because the repentance is the health of our soul, it is what makes us smile ghostually. Because many laugh out loud, they laugh passionately, but the one who repents smiles peacefully, because his soul and body are in the peace of God[2].

And „Ioannis was baptizing in the wilderness [Ἐγένετο Ἰωάννης βαπτίζων ἐν τῇ ἐρήμῳ] and preaching the baptism of repentance into the forgiveness of sins [καὶ κηρύσσων βάπτισμα μετανοίας εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν]” [Marcos 1, 4, BYZ]. He is the voice that calls us into the inner wilderness, into the wilderness of our heart, so that we may repent before God. Because the repentance is a continuous inner change in the relationship with God. It is a continuous recognition of ourselves before Him, in order to always receive His glory in ourselves. And the baptism of repentance today, in the present moment, is the  Divine Confession. Because in the Mystery of Confession we receive God’s forgiveness, His forgiveness for the sins that we have repented of with pain[3].

And we descend into the wilderness of the heart through the prayer of the heart. Always calling upon the Lord, calling upon Him with pain, we begin to feel the wilderness of our heart. We begin to  feel the place of prayer. And there, in the depths of our heart, where we begin true repentance, true pain for our sins, the Lord also descends in His glory. And our wilderness is filled with divine joy! Our wilderness becomes His dwelling place, because we received Him where we recognized ourselves as completely poor and empty of good deeds. Because our inner wilderness is our extreme loneliness, it is our complete emptiness, it is the Hell from which the Lord raises us, the One who comes to the lost, in order to make him His own[4].

Saint Ioannis came to reveal to us the Lord, the One who understood Him through divine revelation. Because the Father has revealed the Son to him [Ioannis 1, 33, BYZ]. And when he saw the Lord, John confessed and said publicly: „Behold the Lamb of God, Who takes away the sin of the world [Ἴδε ὁ Ἀμνὸς τοῦ Θεοῦ, ὁ αἴρων τὴν ἁμαρτίαν τοῦ κόσμου]!” [Ioannis 1, 29, BYZ]. And when he said that He takes away the sin of the world, by this singular he referred to all our sins. For every sin of ours was forgiven through His Sacrifice on the Divine Cross. And Saint Ioannis presented Him as the Lamb precisely because He became the Sacrifice for us. But he was even more explicit when he said: „And I have seen and testified that This is the Son of God [Κἀγὼ ἑώρακα καὶ μεμαρτύρηκα ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [Ioannis 1, 34, BYZ][5].

Because Iisus Hristos, the Son of God incarnate, is not a Prophet, but is the Son of God who became incarnate for us. In order to save us. All the Holy Prophets spoke about Him and the last of the Prophets, Saint Ioannis the Baptist, pointed Him out to us explicitly. Because He is the Son of God incarnate, He is the One announced by the Prophets, He is the Messiah. And that is why we no longer wait for someone to come, because the One we expected has come. And every year we relive His birth with unspeakable joy, because the One announced has come and saved us, sinners[6].

And the greatest gift for us, the sinners, is the repentance, my beloveds! Because the repentance means starting over in our life with God. It means always starting over. People don’t grant us as much forgiveness as God grants us. Because God forgives us whenever we repent, He never throws us out, because He is waiting with great longing for our repentance. Because our repentance means our salvation. And He forgives us our sins unceasingly because He knows our helplessness. And when God helps us unceasingly, when He gives us years of repentance, He gives us all these years so that we may sink into repentance as in the ocean. So that we may be filled with repentance completely, so that we may be completely His[7].

And the repentance begins here: from the recognition that we are guilty of all our sins. That everything we have done wrong, we have done wrong before God and from Him we expect our forgiveness. And He forgives us for our little repentance, because He wants us to be with Him continually. And Ἰωάννης [Ioannis] comes from יוֹחָנָן [Iohanan] and means God is merciful[8]. For Saint Ioannis the Baptist and by his name urges us to repentance, so that we may experience God’s mercy continually. Amin[9]!

---

[1] Started at 16. 19, in day of thursday, on 1 january 2026. Clear sky, two degrees, wind of 10 km/h.

[2] Iubiții mei, pocăința este vindecarea de tristețe. Pentru că pocăința ne vindecă de tristețea adusă în noi de păcatele noastre. Tristețea, această boală a inimii, se vindecă prin recunoașterea păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu, prin spovedirea lor în fața Duhovnicului și prin începerea unei vieți de pocăință. Pentru că nu e nevoie doar de o oră de pocăință sau de o zi de pocăință, ci e nevoie de o viață de pocăință. Pentru că pocăința e sănătatea sufletului nostru, e cea care ne face să zâmbim duhovnicește. Pentru că mulți râd în hohote, râd pătimaș, dar cel care se pocăiește surâde împăcat, pentru că sufletul și trupul lui sunt în pacea lui Dumnezeu.

[3] Și „Ioannis era botezând în pustie [Ἐγένετο Ἰωάννης βαπτίζων ἐν τῇ ἐρήμῳ] și propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor [καὶ κηρύσσων βάπτισμα μετανοίας εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν]” [Marcos 1, 4, BYZ]. El e glasul care ne cheamă în pustia dinăuntru, în pustia inimii noastre, pentru ca să ne pocăim înaintea lui Dumnezeu. Pentru că pocăința e continuă schimbare interioară în relația cu Dumnezeu. E o continuă recunoaștere de sine înaintea Lui, pentru a primi mereu slava Lui în noi înșine. Și botezul pocăinței azi, în clipa de față, e Dumnezeiasca Spovedanie. Pentru că în Taina Mărturisirii noi primim iertarea lui Dumnezeu, iertarea Lui pentru păcatele de care ne-am pocăit cu durere.

[4] Iar în pustia inimii coborâm prin rugăciunea inimii. Chemându-L mereu pe Domnul, chemându-L cu durere, începem să simțim pustia inimii noastre. Începe să simțim locul rugăciunii. Și acolo, în adâncul inimii noastre, unde începem adevărata pocăință, adevărata durere pentru păcatele noastre, coboară și Domnul întru slava Sa. Și pustia noastră se umple de bucurie dumnezeiască! Pustia noastră devine locașul Lui, pentru că L-am primit pe El acolo unde ne-am recunoscut cu totul săraci și goi de fapte bune. Pentru că pustia noastră interioară este singurătatea noastră extremă, este golătatea noastră deplină, este Iadul din care ne ridică Domnul, Cel care vine la cel pierdut, pentru ca să îl facă al Său.

[5] Sfântul Ioannis a venit pentru ca să ni-L reveleze nouă pe Domnul, pe Cel care L-a înțeles prin revelație dumnezeiască. Pentru că Tatăl i L-a descoperit lui pe Fiul [Ioannis 1, 33, BYZ]. Și când L-a văzut pe Domnul, Ioannis a mărturisit și a spus în mod public: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii [Ἴδε ὁ Ἀμνὸς τοῦ Θεοῦ, ὁ αἴρων τὴν ἁμαρτίαν τοῦ κόσμου]!” [Ioannis 1, 29, BYZ]. Și când a spus că ridică păcatul lumii, prin acest singular s-a referit la toate păcatele noastre. Căci orice păcat al nostru a fost iertat prin Jertfa Lui pe Dumnezeiască Cruce. Și Sfântul Ioannis L-a prezentat ca Miel tocmai pentru că S-a făcut Jertfa cea pentru noi. Dar el a fost și mai explicit atunci când a spus: „Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [Κἀγὼ ἑώρακα καὶ μεμαρτύρηκα ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [Ioannis 1, 34, BYZ].

[6] Pentru că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu este un Profet, ci este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru noi. Pentru ca să ne mântuie pe noi. Toți Sfinții Profeți au vorbit despre El și ultimul dintre Profeți, Sfântul Ioannis Botezătorul, ni L-a indicat pe El în mod explicit. Pentru că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat, El este Cel vestit de Profeți, El este Mesia. Și de aceea, noi nu mai așteptăm venirea cuiva, pentru că Cel așteptat a venit. Și în fiecare an retrăim nașterea Lui cu o bucurie negrăită, pentru că Cel vestit a venit și ne-a mântuit pe noi, păcătoșii.

[7] Și cel mai mare dar pentru noi, cei păcătoși, este pocăința, iubiții mei! Pentru că pocăința înseamnă să o luăm de la capăt în viața noastră cu Dumnezeu. Înseamnă să o luăm mereu de la capăt. Oamenii nu ne acordă atâta iertare cât ne acordă Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu ne iartă oricând ne pocăim, El nu ne scoate niciodată afară, pentru că așteaptă cu mare dor pocăința noastră. Pentru că pocăința noastră înseamnă mântuirea noastră. Și El ne iartă neîncetat păcatele noastre pentru că ne cunoaște neputința. Și când Dumnezeu ne ajută pe noi neîncetat, când ne dăruie ani de pocăință, ne dăruie toți acești ani pentru ca să ne afundăm în pocăință ca în ocean. Pentru ca ne umplem de pocăință în mod desăvârșit, ca să fim cu totul ai Lui.

[8] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Ioannes.

[9] Și pocăința începe de aici: de la recunoașterea faptului că noi suntem de vină pentru toate păcatele noastre. Că tot ce am greșit, am greșit înaintea lui Dumnezeu și de la El așteptăm iertarea noastră. Și El ne iartă pentru puțina noastră pocăință, pentru că dorește ca noi să fim cu El neîncetat. Și Ἰωάννης [Ioannis] vine de la יוֹחָנָן [Iohanan] și înseamnă Dumnezeu este milostiv. Căci Sfântul Ioannis Botezătorul și prin numele său ne îndeamnă la pocăință, pentru ca să trăim mila lui Dumnezeu în mod neîncetat. Amin!

My beloveds[1],

the Lord was baptized in the Iordanis for us, and then we received the worship of the Trinity. Because our God revealed Himself at that moment as one God in three persons: the Father, the Son, and the Holy Ghost. He was baptized in order „to sanctify our [human] nature and give us strength to overcome passions and to keep ourselves from mortal sins”[2]. And He was baptized by Ioannis in the Iordanis and immediately came out of the water[3], as the One who was without sin, and then the revelation of our triune God took place. Because the Father spoke about the Son, about the One who was being baptized, and the Holy Ghost descended like a dove into the Son, into the One who was being baptized. Therefore, for us, the Baptism of the Lord is the revelation of our triune God, because then we all learned that our God is triune in persons[4].

But, at the Baptism of the Lord, when we found out that our God is triune, then the waters of the Iordanis were sanctified, and the heads of the demons were crushed[5]. And this great miracle did not happen only then, but it happens at every re-experiencing of the Baptism of the Lord. Because even now, when we sanctify the water outside, it will receive „the grace of deliverance and the blessing of the Iordanis”[6], becoming „a source of incorruption, gift of holiness, liberation from sins, healing of diseases, destruction of devils, removal of the powers of the adversaries, full of angelic power”[7]. And who will sanctify our water? God Himself, our triune God, who revealed Himself to us at the Baptism of the Lord, through His eternal glory, will sanctify it! Because we ask for His glory through humble prayer, and God is the One who sanctifies the water and makes it divine. So that it may be for our cleansing, enlightenment, and sanctification[8].

And our water is sanctified through the descent of the Holy Ghost into the water[9], i.e. through the descent of His glory into our water, glory that is common to the Father and the Son and the Holy Ghost. And the Holy Ghost sanctifies all[10], the entire creation, because the glory of God descends from the Father, through the Son, into the Holy Ghost and sanctifies all. And we, with His Aghiasma, with His holy water, sanctify all that belongs to us in the house and yard and in the field, because everything that belongs to God is sanctified by Him through His water. And His water shares with us the life of God, His holiness, His peace, so that everywhere we may feel God. And we also drink His holy water, because we too are sanctified through the water of God. Because He is the One who sanctifies all[11].

At our sacramental Baptism, the Lord renewed our old nature made aged by sin[12]. He made us new people through His glory, us who were old through our sins. So, what do sins do to us? They make us old! They make us ugly. While good, godly deeds are our continuous rejuvenation, they are our filling with immortality. For, while sins kill us, good deeds make us alive, because they keep us in the glory of God. Because His glory dwells in the man full of good deeds, full of piety, full of humility, full of self-denial[13].

The full of himself man does not need God, because he believes that he can do everything without Him. The one who denies himself, on the contrary, believes that he can do nothing without God, which is why he always asks Him to be his helper in everything. And we, His servants, ask Him to help us in everything, to have mercy on us unceasingly, because without Him we can do nothing. Because His mercy is His glory, which is our eternal life. Without His glory we do not live ghostually! Without His glory we cannot be saved! Because we have become His children through His eternal glory. And, living in His glory, we are sanctified unceasingly. Therefore, we can do nothing without Him, without the One who fills us with His glory, so that we may do His will unceasingly[14].

When someone says that he feels ugly, he is talking about what he sees within himself. He is talking about his interior. Likewise, when someone says that he feels good, he is talking about his heart, about how he feels in his soul. Because the state of ugliness, the ugliness of the soul, is the result of our sins, just as the state of well is our filling with His glory. Because you cannot feel well without His glory. Only His glory brings us reconciliation, our peace. And if we rest through repentance, then we are no longer playing cheap theater, because the glory of God is our rest[15].

And tomorrow, my beloveds, we commemorate Saint Ioannis the Baptist, the one who always calls us to repentance! Today we will drink the water of God and tomorrow we will speak about our repentance at the commemoration of Saint Ioannis, because the repentance is the continuous state of self-recognition before God. Amin[16]!

---

[1] Started at 16. 08, in day of wednesday, on 31 december 2025. Sun, one degree, wind of 21 km/h.

[2] Viețile Sfinților pe luna ianuarie [Lives of the Saints on the month of january], ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 2001, p. 137.

[3] Ibidem.

[4] Iubiții mei, Domnul S-a botezat în Iordanis pentru noi și atunci am primit închinarea Treimii. Pentru că Dumnezeul nostru S-a revelat în acel moment ca un Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. El S-a botezat pentru ca „să sfințească firea noastră [umană] și să ne dea putere ca să biruim patimile și să ne ferim de păcatele cele de moarte”. Și El a fost botezat de către Ioannis în Iordanis și a ieșit imediat din apă, ca Cel care era fără de păcat, și atunci a avut loc revelarea Dumnezeului nostru treimic. Pentru că Tatăl a vorbit despre Fiul, despre Cel care Se boteza, iar Duhul Sfânt a coborât ca o porumbiță în Fiul, în Cel care Se boteza. De aceea, pentru noi, Botezul Domnului e revelarea Dumnezeului nostru treimic, pentru că atunci am aflat cu toții că Dumnezeul nostru este întreit în persoane.

[5] Molitfelnic [Euchologion], Ed. IBMO, București, 2019, p. 860.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Însă, la Botezul Domnului, când am aflat că Dumnezeul nostru e treimic, atunci s-au sfințit și apele Iordanisului, iar capetele demonilor au fost zdrobite. Și această mare minune nu s-a petrecut numai atunci, ci se petrece la fiecare retrăire a Botezului Domnului. Pentru că și acum, când vom sfinți apa de afară, ea va primi „harul izbăvirii și binecuvântarea Iordanisului”, devenind „izvor de nestricăciune, dar de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească”. Și cine va sfinți apa noastră? O va sfinți Dumnezeu Însuși, Dumnezeul nostru treimic, Cel care ni S-a descoperit nouă la Botezul Domnului, prin slava Lui cea veșnică! Pentru că noi cerem slava Lui prin rugăciune smerită și Dumnezeu e Cel ce sfințește apa și o face dumnezeiască. Pentru ca ea să fie spre curățirea, luminarea și sfințirea noastră.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Și apa noastră se sfințește prin coborârea Sfântului Duh în apă, adică prin coborârea slavei Sale în apa noastră, slavă care e comună Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și Duhul Sfânt sfințește toate, întreaga creație, pentru că slava lui Dumnezeu coboară de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt și sfințește toate. Și noi, cu Aghiasma Lui, cu apa Lui cea sfântă, sfințim toate ale noastre din casă și curte și de pe câmp, pentru că toate ale lui Dumnezeu sunt sfințite de către El prin apa Lui. Și apa Lui ne împărtășește nouă viața lui Dumnezeu, sfințenia Lui, pacea Lui, pentru ca în tot locul să Îl simțim pe Dumnezeu. Și bem și noi apa Lui cea sfântă, pentru că și noi ne sfințim prin apa lui Dumnezeu. Pentru că El e Cel ce sfințește toate.

[12] Ibidem.

[13] La Botezul nostru sacramental, Domnul a înnoit firea noastră cea învechită de păcat. Ne-a făcut oameni noi prin slava Lui, pe noi cei care eram învechiți prin păcatele noastre. Deci, ce fac păcatele cu noi? Ne învechesc! Ne urâțesc. Pe când faptele cele bune, dumnezeiești, sunt întinerirea noastră continuă, sunt umplerea noastră de nemurire. Căci, pe când păcatele ne omoară, faptele cele bune ne fac vii, pentru că ne țin în slava lui Dumnezeu. Pentru că slava Lui locuiește în omul plin de fapte bune, plin de evlavie, plin de smerenie, plin de lepădare de sine.

[14] Omul plin de sine n-are nevoie de Dumnezeu, pentru că el crede că poate să le facă pe toate fără El. Cel care se leapădă de sine, dimpotrivă, crede că nu poate face nimic fără Dumnezeu, fapt pentru care Îl roagă mereu să fie ajutorul său în toate. Și noi, robii Săi, Îl rugăm să ne ajute în toate, să ne miluiască neîncetat, pentru că fără El nu putem să facem nimic. Pentru că mila Lui este slava Lui, care e viața noastră veșnică. Fără slava Lui nu trăim duhovnicește! Fără slava Lui nu ne putem mântui! Pentru că noi ne-am făcut fiii Lui prin slava Sa cea veșnică. Și, trăind întru slava Lui, noi ne sfințim neîncetat. De aceea nu putem face nimic fără El, fără Cel care ne umple pe noi de slava Sa, pentru ca să facem voia Lui neîncetat.

[15] Când cineva spune că se simte urât, el vorbește despre ceea ce vede în sinea sa. El vorbește despre interiorul său. Tot la fel, când cineva spune că se simte bine, el vorbește despre inima lui, despre cum se simte în sufletul său. Pentru că starea de urât, urâtul sufletesc, e urmarea păcatelor noastre, după cum starea de bine este umplerea noastră de slava Lui. Pentru că nu te poți simți bine fără slava Lui. Numai slava Lui ne aduce împăcarea, liniștirea noastră. Și dacă ne odihnim prin pocăință, atunci nu mai jucăm teatru ieftin, pentru că slava lui Dumnezeu este odihna noastră.

[16] Iar mâine, iubiții mei, îl pomenim pe Sfântul Ioannis Botezătorul, pe cel care ne cheamă mereu la pocăință! Astăzi vom bea apa lui Dumnezeu și mâine vom vorbi despre pocăința noastră la pomenirea Sfântului Ioannis, pentru că pocăința este starea continuă de recunoaștere de sine înaintea lui Dumnezeu. Amin!

My beloveds[1],

I went to your homes with the baptism and baptized each of you, in preparation for the great feast of the Baptism of the Lord. Because this sunday is also preparation for His Baptism, which was done for our salvation. For He had no sin, but He took away our sins through His Baptism. Because the Baptism of the Church is the Baptism of the Lord, it is the Baptism in which the glory of the Mostholy Trinity descends into us and makes us children of God. And we are preparing to relive the Baptism of the Lord on january 6, 2026, but also our Baptism. Because the holy water of His Baptism is the holy water in which we were baptized when we were infants. And, through Baptism, we became children of God, those whom He always nourishes with His glory and with His divine words[2].

After His return from Egypt, the Lord hid His life in the midst of Israil, living in Nazareth with His Mother and Saint Iosif and helping Saint Iosif in his carpentry, after which He Himself humbly worked as a carpenter until the age of 30, when He appeared to the world at His Baptism[3]. He lived humbly among His people, in order to show us that preparation for the service of the Lord is done in humility and in divine purity. Because when you want to become a Monk or Priest, you prepare for this holy calling for a long time. And preparation for service is a continuous service of God and a constant filling with His knowledge and divine godliness[4].

The Lord was silent about Himself. He was silent for 30 years about Himself, in order to respect the order that existed in Israil. Because at 30 years of age the israilite could become a Teacher or Priest in Israil. He was silent, so that His ability to preach would not be denied[5]. Just as the one who is preparing for the Priesthood is always learning, he goes through all the stages of his theological and ghostual formation, in order to come to serve the Lord. And after he is cheirotoned, he begins to preach, as one who is capable of doing this. The sermon begins after Cheirotonia. Because the sermon is the service of the Priest, it is his teaching for the Church of God, it is his advice to all. And the Lord waited 30 years to preach in Israil, but not before being announced to all by the Holy Prophet Ioannis [Ἰωάννης] the Baptist. Because he said of Him: „But He will baptize you in the Holy Ghost [Marcos 1, 8, BYZ][6].

But who is the Holy Ghost? He is One from Trinity! Just as the Son is One from Trinity and the Father is One from Trinity. For the Father, the Son and the Holy Ghost are the persons of the triune God, because the God of our salvation is one God in three persons. And when Saint Ioannis says that the Son will baptize us in the Holy Ghost, He tells us that the Father, the Son and the Holy Ghost, our triune God, will fill us with His eternal glory, because His glory is common to the divine persons. For if we confess the truth that the glory of God descends from the Father, through the Son, into the Ghost and is shared with us in His Church, we are essentially saying what Saint Ioannis the Baptist told us, that the Son will baptize us in the Holy Ghost, because we will receive glory from the Father, through the Son, into the Holy Ghost[7].

And when did we receive His glory? At our sacramental Baptism, in infancy, when we were baptized and chrismated and shared with the Lord. And without His glory we cannot live ghostually in His Church, because everything is lived and understood ghostually. When a pagan or a heretic comes to our Church, he does not feel at home, because he does not feel the glory of God in His Church, which is also in ourselves. Only if God has mercy on the stranger and draws him to Himself, does he begin to feel it in a certain way. But we live in His glory unceasingly, and when we feel demons in places and in people, we know that they are demons and not people of God. Because the people of God are full of His glory and not demons. Not by the servants of lawlessness[8].

And God enlightens us, but also those outside the Church, so that we may understand His will. He enlightens us from within, as those who are always with Him, and them from without, showing them where to go. Because God wants us all to be His. He wants everyone to be in the Church and to be filled with His glory. Because His Emperordom is made up of all those who are full of His glory. Therefore, the Church of God, through all of its things, gives us His glory and God’s theology, which saves us. And the theology is both teaching and holy life. Because, on the one hand, it teaches about God and His will with us, and, on the other hand, His will means our life. Because all of His must become our life, our way of living[9].

We must know the triadology of the Church, its christology, its pneumatology, its ecclesiology, its soteriology, its sacramentology, its hagiology, its cosmology and eschatology. We must know the dogmas and teachings of the Church, but at the same time, how the Church of God prays, how it fasts, how it serves, how it watches, how it is constantly purified from passions. The theology of the Church becomes our life, because our godliness is entirely directed towards our triune God, about whom the theology of the Church speaks to us. And we must know God both in His truth and through His life with us, because our life with Him confirms to us that all of His is the supreme truth. That He, our Truth, is also our Life, because He is also our Path at the same time. And if you walk His path and are filled with His truth, then you live with Him and the life with God is our salvation and sanctification[10].

The ignorance of God’s will is catastrophic and comes from not reading the Divine Books of the Church. All sins and blasphemies are committed and spoken because of theological ignorance. Those who deny the theology of the Church because of the passions they have or the heresies they believe in, deny it not because it is the truth of the world, but because they cannot stand the truth. And you cannot stand God’s truth because you do not live it. His truth is lived in everyday life. And if you live it, then you think according to the truth. But if you like sins and lies, you speak from their perspective. You defend your state of decadence. And that is why those who fight against His Church fight against God and, first of all, fight against their salvation and eternal fulfillment. Because His truth is for our salvation. So that we may rejoice eternally with God[11].

Saint Ioannis the Baptist called the people to repentance. And he would immerse the one he was baptizing in water up to his head, and after confessing his sins before him, he would also immerse his head in the water[12]. That is why his baptism was the baptism of repentance, it was the baptism of self-recognition. The Sacrament of Confession is a re-actualization of our Baptism in infancy. Because we sin out of bad habit, of our own free will, out of ignorance, forced by various circumstances, and we need God’s forgiveness. And therefore, in order to receive His forgiveness, we must confess our sins. And God’s forgiveness means at the same time our being filled with His glory, His glory that will descend into the water that we will sanctify on tuesday after the Divine Liturgy. So, let us meet again on tuesday in peace, so that we may drink from the Lord’s water, from the water that sanctifies us! Amin[13]!

---

[1] Started at 7.48, in day of monday, on 29 december 2025. Clear sky, minus one degree, wind of 18 km/h.

[2] Iubiții mei, am fost cu botezul în casele dumneavoastră și v-am botezat pe fiecare, ca pregătire pentru marele praznic al Botezului Domnului. Pentru că și această duminică e tot pregătire pentru Botezul Său, cel care s-a făcut pentru mântuirea noastră. Căci El nu avea păcat, dar a ridicat păcatele noastre prin Botezul Său. Pentru că Botezul Bisericii e Botezul Domnului, e Botezul în care slava Preasfintei Treimi coboară în noi și ne face fiii lui Dumnezeu. Și noi ne pregătim pentru a retrăi Botezul Domnului pe 6 ianuarie 2026, dar și Botezul nostru. Pentru că apa sfântă a Botezului Său e apa sfântă în care și noi ne-am botezat când am fost prunci. Și, prin Botez, ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, cei pe care El îi hrănește mereu cu slava Lui și cu cuvintele Sale cele dumnezeiești.

[3] Viețile Sfinților pe luna ianuarie [Lives of the Saints on the month of january], ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 2001, p. 135.

[4] După întoarcerea Sa din Egipt, Domnul Și-a tăinuit viața Sa în mijlocul lui Israil, trăind în Nazaret împreună cu Maica Sa și cu Sfântul Iosif și l-a ajutat pe Sfântul Iosif în dulgheria lui, după care a făcut El Însuși dulgherie, în mod smerit, până la vârsta de 30 de ani, când S-a arătat lumii la Botezul Său. A trăit smerit în sânul poporului Său, pentru ca să ne arate nouă că pregătirea pentru slujirea Domnului se face în smerenie și în curăție dumnezeiască. Pentru că atunci când dorești să te faci Monah sau Preot, te pregătești îndelung pentru această chemare sfântă. Și pregătirea pentru slujire e o continuă slu- jire a lui Dumnezeu și o umplere neîncetată de cunoașterea Lui și de evlavie dumnezeiască.

[5] Ibidem.

[6] Domnul a tăcut despre Sine. A tăcut 30 de ani despre Sine, pentru ca să respecte rânduiala care exista în Israil. Pentru că la 30 de ani israelitul putea să devină Învățător sau Preot în Israil. A tăcut, pentru ca să nu fie negată capacitatea Lui de a propovădui. După cum cel care se pregătește pentru Preoție învață mereu, trece prin toate etapele formării lui teologice și duhovnicești, pentru ca să vină să slujească Domnului. Și după ce e hirotonit începe să predice, ca unul care e capabil să facă acest lucru. Predica începe după Hirotonie. Pentru că predica este slujirea Preotului, este învățătura lui pentru Biserica lui Dumnezeu, e povățuirea lui față de toți. Și Domnul a așteptat 30 de ani ca să predice în Israil, dar nu înainte de a fi vestit tururor de Sfântul Profet Ioannis [Ἰωάννης] Botezătorul. Pentru că acela a spus despre El: „Dar Acela vă va boteza pe voi în Duhul Sfânt [Αὐτὸς δὲ βαπτίσει ὑμᾶς ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]” [Marcos 1, 8, BYZ].

[7] Dar cine e Duhul Sfânt? E Unul din Treime! La fel cum Fiul e Unul din Treime și Tatăl e Unul din Treime. Căci Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt persoanele Dumnezeului treimic, pentru că Dumnezeul mântuirii noastre este un Dumnezeu în trei persoane. Și când Sfântul Ioannis spune că Fiul ne va boteza pe noi în Duhul Sfânt, El ne spune că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeul nostru treimic, ne va umple pe noi de slava Lui cea veșnică, pentru că slava Lui e comună persoanelor dumnezeiești. Căci dacă mărturisim adevărul că slava lui Dumnezeu coboară de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul și ni se împărtășește nouă în Biserica Sa, spunem în esență ce ne-a spus Sfântul Ioannis Botezătorul, că Fiul ne va boteza în Duhul Sfânt, pentru că vom primi slava de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt.

[8] Și când am primit noi slava Lui? La Botezul nostru sacramental, în pruncie, când noi am fost botezați și mirunși și împărtășiți cu Domnul. Și fără slava Lui noi nu putem trăi duhovnicește în Biserica Sa, pentru că toate se trăiesc și se înțeleg duhovnicește. Când vine un păgân sau un eretic în Biserica noastră, el nu se simte acasă, pentru că nu simte slava lui Dumnezeu în Biserica Sa, care e și în noi înșine. Numai dacă Dumnezeu Se milostivește de cel străin și Îl atrage la Sine, începe să o simtă într-un anume fel. Dar noi trăim în slava Lui neîncetat și, când îi simțim pe demoni în locuri și în oameni, știm că aceia sunt demoni și nu oameni ai lui Dumnezeu. Pentru că oamenii lui Dumnezeu sunt plini de slava Lui și nu de demoni. Nu de slujitorii fărădelegii.

[9] Și Dumnezeu ne luminează și pe noi, dar și pe cei din afara Bisericii, pentru ca să înțelegem voia Lui. Pe noi ne luminează din interior, ca unii ce suntem cu El mereu, iar pe ei din afară, arătându-le spre ce să se îndrepte. Pentru că Dumnezeu ne vrea pe toți ai Lui. El vrea ca toată lumea să fie în Biserică și să se umple cu toții de slava Lui. Pentru că Împărăția Lui e formată din toți cei care sunt plini de slava Lui. De aceea, Biserica lui Dumnezeu, prin toate ale ei, ne dăruie nouă slava Lui și teologia lui Dumnezeu, cea care ne mântuie pe noi. Și teologia e, deopotrivă, învățătură și viață sfântă. Pentru că, pe de o parte, înveți despre Dumnezeu și voia Lui cu noi, iar, pe de altă parte, voia Lui înseamnă viața noastră. Pentru că toate ale Sale trebuie să devină viața noastră, modul nostru de-a trăi.

[10] Trebuie să cunoaștem triadologia Bisericii, hristologia ei, pnevmatologia ei, eclesiologia ei, soteriologia ei, sacramentologia ei, aghiologia ei, cosmologia și eshatologia ei. Trebuie să cunoaștem dogmele și învățăturile Bisericii, dar, în același timp, cum se roagă, cum postește, cum slujește, cum priveghează, cum se curățește neîncetat de patimi Biserica lui Dumnezeu. Teologia Bisericii devine viața noastră, pentru că evlavia noastră e cu totul îndreptată spre Dumnezeul nostru treimic, despre Care ne vorbește teologia Bisericii. Și noi trebuie să Îl cunoaștem pe Dumnezeu atât în adevărul Lui, cât și prin viața Sa cu noi, pentru că viața noastră cu El ne confirmă că toate ale Sale sunt adevărul suprem. Că El, Adevărul nostru, este și Viața noastră, pentru că este și Calea noastră în același timp. Și dacă mergi pe calea Lui și te umpli de adevărul Lui, atunci trăiești împreună cu El și viața împreună cu Dumnezeu e mântuirea și sfințirea noastră.

[11] Necunoașterea voii lui Dumnezeu e catastrofală și ea vine din necitirea Dumnezeieștilor Cărți ale Bisericii. Toate păcatele și hulele se fac și se spun din cauza neștiinței teologice. Cei care neagă teologia Bisericii din cauza patimilor pe care le au sau a ereziilor în care cred, o neagă nu pentru că e adevărul lumii, ci pentru că nu suportă adevărul. Și nu suporți adevărul lui Dumnezeu pentru că nu-l trăiești. Adevărul Lui se trăiește în viața de zi cu zi. Și dacă îl trăiești, atunci gândești potrivit adevărului. Dar dacă îți plac păcatele și minciunile, vorbești din perspectiva lor. Îți aperi starea de decadență. Și de aceea, cei care luptă împotriva Bisericii Lui luptă împotriva lui Dumnezeu și, în primul rând, luptă împotriva mântuirii și împlinirii lor veșnice. Pentru că adevărul Lui e pentru mântuirea noastră. Pentru ca să ne bucurăm veșnic împreună cu Dumnezeu.

[12] Idem, p. 137.

[13] Sfântul Ioannis Botezătorul chema poporul la pocăință. Și pe cel pe care îl boteza, îl băga în apă până la cap și, după ce își spovedea păcatele înaintea lui, apoi îi afunda și capul în apă. De aceea botezul lui era botezul pocăinței, era botezul recunoașterii de sine. Taina Mărturisirii e o reactualizare a Botezului nostru din pruncie. Pentru că noi păcătuim din obiceiul cel rău, din voie proprie, din neștiință, forțați de diverse împrejurări și avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Și de aceea, pentru a primi iertarea Lui trebuie să ne mărturisim păcatele noastre. Iar iertarea lui Dumnezeu înseamnă în același timp umplerea noastră de slava Lui, slavă a Lui care se va coborî și în apa pe care o vom sfinți marți după Dumnezeiasca Liturghie. Așadar, să ne revedem marți cu pace, pentru ca să bem din apa Domnului, din apa care ne sfințește pe noi! Amin!

My beloveds[1],

on the 8th day after His birth, the Lord circumcises Himself in order to fulfill the old law, but at the same time to begin the ghostual life of christians[2]. Because today, 8 days after His birth, when He began to suffer with His body for us, He taught us in a mysterious way that our ghostual life is born from ascesis, from our pain in order to fulfill His holy will. Because we must cleanse ourselves of passions constantly in order to be filled with His divine glory. And His glory in us, felt and conscioused by us, is the beginning of our eternal life, it is the beginning of His Emperordom within ourselves[3].

But the circumcision of the old law was replaced by the Lord with the Baptism of His Church, by water and by the Ghost[4]. For the sacramental Baptism of the Church is that which gives us the glory of our triune God, for we are baptized in the name of the Father and of the Son and of the Holy Ghost. And if we receive His glory at our Baptism, because we have become His ghostual sons, we can become aware of His glory in ourselves unceasingly through our ascesis. For the ascesis, as the fulfillment of God’s will with us, keeps us in the zeal of God, in His desire, and this allows us to feel His glory unceasingly in ourselves[5].

And when the Lord was circumcised and His blood flowed for our salvation, then He also received His name, that of Iisus [Ἰησοῦς], which means Savior, as He had received it from God through the Archangel Gavriil[6]. And we, following the example of the Lord, also receive our names 8 days after birth, when, liturgically, we are commemorated in the prayer that is said 8 days after the child’s birth. On the birth certificate we have a name, the name chosen by our parents, but in the Church our name is said on the 8th day or, if this prayer is not said, because many do not know about it, the child’s name is said liturgically at Baptism. When he is baptized. Because then, at Baptism, he becomes the son of God through grace and the living member of His Church. And so, our ghostual life, the life with God, begins with our sacramental Baptism, which is the Divine Mystery through which we are born of God[7].

And His glory, which we receive at Baptism, surpasses any understanding of our mind, feeling and will, because it overwhelms, cleanses, enlightens and sanctifies our entire person. In other words, from Baptism, we have the life with God. And we have nothing else to do but live in His holiness. But we fall into many sins after our Baptism! We fall into many sins and end up no longer feeling His glory within ourselves. Therefore, we repent of our sins and are resurrected from the dead by the Lord through the Sacrament of Confession, where we confess our sins and He forgives us of them through our Duhovnik, then unites us with Himself in the Sacrament of the Divine Eucharist, so that He may be in us and with us forever. Because the life of faith is the life lived with God, where He is not felt outside of us, but in us, through communion with Him[8].

The unceasing prayer, the prayer of the heart, is an unceasing call for the mercy of our Lord Iisus Hristos in ourselves. We unceasingly ask for His mercy, His forgiveness, His salvation, thereby asking for His presence in ourselves through His glory, which is the common glory of the Father and the Holy Ghost. We ask that the Lord fill us with His mercy, that He come into us through His glory, and when He comes into us, He comes together with the Father and the Holy Ghost, because our triune God fills us with His glory unceasingly, just as He first filled us at our sacramental Baptism. And just as the reception of His glory at first overwhelmed us completely, so the feeling of His glory overwhelms us unceasingly, because His glory is what cleanses, enlightens, and sanctifies us unceasingly, here on earth, and sanctifies us unceasingly in His eternal Emperordom. Therefore, our sacramental Baptism has eternal consequences, because both here and in eternity we grow in the glory of God in whom we were baptized in His Church[9].

And we grow in unceasing prayer, but we also grow in inner silence. And we are filled with divine enlightenments and visions by praying to Him, because all are gifts of the presence of His glory within ourselves. And without His glory within ourselves we cannot serve Him, we cannot feel Him within us, we cannot understand His words and His will with ourselves. Because His eternal glory is His eternal communication with ourselves. He communicates in us through His glory, cleanses us, enlightens us and sanctifies us through His glory, everything we do in His service is through His eternal glory. Because He sanctifies all through us, He sanctifies all that is ours through His glory, so that all that is ours may be holy and we may be His Saints[10].

We started a new year and we started it with God. Because God is the beginning, the content and the end of every good thing in our life. We start our work with God, in Him we overcome and in Him we fulfill ourselves, because we put our hope in His help. And His help is so wonderful in everything we do, because our plan is completely surpassed by His mercy towards us. Because we imagine one thing and, in the end, we come to see that God gives us more than we imagined. Because He leads us to our true benefit, to our true good and not to a false good. Because false good is that which is a sin considered as „good”. But the good of God is the one that fulfills us, it is the one that truly does us good, it is the one that humbles us and fills us with much gratitude towards God[11].

On january 2 and 3, 2026, we come with the baptism to your homes. Because we must begin every year with God’s blessing. And so, with sanctified homes, you will come and take the holy water of God, His Aghiasma, on january 6, so that we may all be sanctified by His eternal glory. Because we are preparing to relive the Baptism of the Lord and to taste the water of His mercy[12].

A new year with peace and with much blessing! May God rejoice you in everything you do! Amin[13]!

---

[1] Started at 15.37, in day of friday, on 26 december 2025. Sun, -2 degrees, wind of 16 km/h.

[2] Viețile Sfinților pe luna ianuarie [Lives of the Saints on the month of january], ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 2001, p. 9.

[3] Iubiții mei, în a 8-a zi de la nașterea Sa, Domnul Se taie împrejur pentru ca să împlinească legea cea veche, dar totodată să înceapă viața duhovnicească a creștinilor. Pentru că astăzi, la 8 zile după nașterea Sa, când a început să pătimească cu trupul Său pentru noi, ne-a învățat în mod tainic faptul că viața noastră duhovnicească se naște din asceză, din durerea noastră pentru a împlini voia Lui cea sfântă. Pentru că trebuie să ne curățim de patimi neîncetat ca să ne umplem de slava Lui cea dumnezeiască. Și slava Lui în noi, simțită și conștientizată de către noi, este începutul vieții noastre celei veșnice, e începutul Împărăției Sale în noi înșine.

[4] Idem, p. 10.

[5] Însă tăierea împrejur a legii vechi a fost înlocuită de Domnul cu Botezul Bisericii Sale, cel prin apă și prin Duh. Pentru că Botezul sacramental al Bisericii e cel care ne dă nouă slava Dumnezeului nostru treimic, căci noi suntem botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și dacă primim la Botezul nostru slava Lui, pentru că ne-am făcut fiii Săi duhovnicești, putem conștientiza slava Lui în noi înșine în mod neîncetat prin asceza noastră. Căci asceza, ca împlinire a voii lui Dumnezeu cu noi, ne ține în râvna lui Dumnezeu, în dorirea Lui, și asta ne dă să simțim slava Lui în mod neîncetat în noi înșine.

[6] Idem, p. 10-11.

[7] Și când Domnul a fost tăiat împrejur și sângele Său a curs pentru mântuirea noastră, atunci Și-a primit și numele Său, pe acela de Iisus [Ἰησοῦς], care înseamnă Mântuitor, după cum fusese primit de la Dumnezeu prin Arhanghelul Gavriil. Și noi, urmând exemplul Domnului, ne primim și noi numele la 8 zile după naștere, când, în mod liturgic, suntem pomeniți în rugăciunea care se rostește la 8 zile de la nașterea pruncului. Pe certificatul de naștere noi avem un nume, numele ales de părinții noștri, dar în Biserică numele nostru e rostit la 8 zile sau, dacă nu se face această rugăciune, pentru că mulți nu știu de ea, numele pruncului e rostit liturgic la Botez. Când e botezat. Pentru că atunci, la Botez, el devine fiul lui Dumnezeu prin har și mădularul cel viu al Bisericii Sale. Și astfel, viața noastră duhovnicească, viața cu Dumnezeu, începe odată cu Botezul nostru sacramental, care e Taina Dumnezeiască prin care noi ne naștem din Dumnezeu.

[8] Și slava Lui, pe care noi o primim la Botez, întrece orice înțelegere a minții, a simțirii și a voinței noastre, pentru că ea copleșește, curățește, luminează și sfințește întreaga noastră persoană. Cu alte cuvinte, de la Botez, noi avem viața cu Dumnezeu. Și nu trebuie să facem altceva decât să trăim întru sfințenia Lui. Dar noi cădem în multe păcate după Botezul nostru! Cădem în multe păcate și ajungem să nu mai simțim slava Lui în noi înșine. De aceea, ne pocăim de păcatele noastre și suntem înviați din morți de către Domnul prin Taina Mărturisirii, unde ne mărturisim păcatele și El ne iartă de ele prin Duhovnicul nostru, apoi ne unește cu Sine în Taina Dumnezeieștii Euharistii, pentru ca El să fie în noi și cu noi pururea. Pentru că viața de credință e viața trăită cu Dumnezeu, unde El nu e simțit în afara noastră, ci în noi, prin împărtășirea cu El.

[9] Rugăciunea neîncetată, rugăciunea inimii, e o chemare neîncetată a milei Domnului nostru Iisus Hristos în noi înșine. Cerem neîncetat mila Lui, iertarea Lui, mântuirea Lui, cerând prin aceasta prezența Lui în noi înșine prin slava Lui, care e slava comună Tatălui și Duhului Sfânt. Cerem ca Domnul să ne umple de mila Lui, să vină în noi prin slava Lui, și când El vine în noi, vine dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru că Dumnezeul nostru treimic ne umple pe noi cu slava Lui neîncetat, așa după cum ne-a umplut prima oară la Botezul nostru sacramental. Și după cum primirea slavei Lui la început ne-a copleșit cu totul, așa ne copleșește simțirea slavei Lui neîncetat, pentru că slava Lui e cea care ne curățește, ne luminează și ne sfințește neîncetat, aici pe pământ, și ne sfințește neîncetat în Împărăția Lui cea veșnică. De aceea, Botezul nostru sacramental are consecințe veșnice, pentru că și aici și în veșnicie creștem în slava lui Dumnezeu în care ne-am botezat în Biserica Lui.

[10] Și creștem în rugăciunea neîncetată, dar creștem și în tăcerea interioară. Și ne umplem de luminări și de vederi dumnezeiești rugându-ne Lui, pentru că toate sunt daruri ale prezenței slavei Lui în noi înșine. Și fără slava Lui în noi înșine nu putem să Îi slujim Lui, nu putem să Îl simțim pe El în noi, nu putem să înțelegem cuvintele Sale și voia Lui cu noi înșine. Pentru că slava Lui cea veșnică e veșnica Lui comunicare cu noi înșine. Comunică în noi prin slava Lui, ne curățește, ne luminează și ne sfințește prin slava Lui, tot ceea ce facem în slujirea Lui e prin slava Lui cea veșnică. Pentru că El sfințește prin noi toate, El sfințește prin slava Lui toate ale noastre, pentru ca toate ale noastră să fie sfinte și noi să fim Sfinții Lui.

[11] Am început un nou an și l-am început cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este începutul, cuprinsul și sfârșitul oricărui lucru bun din viața noastră. Ne începem lucrul nostru cu Dumnezeu, întru El biruim și întru El ne împlinim, pentru că ne punem nădejdea în ajutorul Său. Și ajutorul Său e atât de minunat în fiecare lucru al nostru, pentru că planul nostru e întrecut cu totul de mila Lui cu noi. Căci noi ne imaginăm una și, în cele din urmă, ajungem să vedem că Dumnezeu ne dă mai mult decât ne-am închipuit noi. Pentru că El ne duce spre adevăratul nostru folos, spre adevăratul nostru bine și nu spre un bine fals. Căci binele fals e acela care e un păcat considerat drept „bine”. Dar binele lui Dumnezeu e cel care ne împlinește, e cel care ne face bine cu adevărat, e cel care ne smerește și ne umple de multă recunoștință față de Dumnezeu.

[12] Pe 2 și 3 ianuarie 2026 venim cu botezul în casele dumneavoastră. Pentru că orice an trebuie să îl începem cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Și astfel, cu casele sfințite, veți veni și veți lua apa cea sfântă a lui Dumnezeu, Aghiasma Lui, pe 6 ianuarie, pentru ca să ne sfințim cu toții prin slava Lui cea veșnică. Pentru că noi ne pregătim pentru a retrăi Botezul Domnului și pentru a gusta din apa milei Sale.

[13] Un an nou cu pace și cu multă binecuvântare! Dumnezeu să vă bucure în tot ceea ce faceți! Amin!