Etichetă: Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Textul scanat, în două fotografii, ale sfârşitului cărţii Φαιδον a lui Platon, îl găsiţi aici şi aici. Textul e conform: Platon, Opere, IV, trad. şi com. de Constantin Noica, ed. îngrijită de Petru Creţia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

La sfârşitul acestei cărţi e narată moartea lui Socrate şi vă invităm să citiţi textul de pe fotografii – fotografii care se deschid foarte bine in Ipernity – şi care vă fac capabili să ne urmăriţi în cunoştinţă de cauză.

Moartea lui Socrate e un subiect idealizat în istoria filosofiei, când, în realitate, e un fapt banal, înregimentat cu totul în mentalitatea şi teologia păgână care l-a animat de-a lungul vieţii. Sorbirea cupei de otravă, în urma condamnării sale de către tribunalul poporului se petrece într-un mod deloc special iar moartea îl cuprinde evolutiv.

Însă, ceea ce vrem să indicăm în acest articol e faptul că Socrate nu moare ca un filosof ci ca un teolog, ca un om credincios zeilor cărora le slujise şi cultului în case se iniţiase. Libaţiile pe care vrea să le aducă cu cupa de otravă şi ultimele sale cuvinte au marcă teologică şi nu filosofică.

Cocoşul datorat lui Asclepios, zeul sănătăţii, e dorinţa unei jertfe reale şi nu o ironie. Constantin Noica credea că aceste cuvinte sunt „ultima ironie a lui Socrate…făcută să rămână, pentru întreaga posteritate, indescifrabilă” [ cf. Idem, n. 738, p. 323]. Însă nu e deloc o ironie ci o dorinţă expresă a lui Socrate de a se aduce jertfă acestui zeu în numele său.

De ce susţinem acest lucru? Pentru că motivele interne ale întregii cărţi Φαιδον ne duc spre această concluzie, spre concluzia că viaţa lui Socrate era orânduită teologic şi că filosofia sa nu era decât o teologie păgână efeminată, scoasă din contextul iniţierii, descărnată de cult.

Socrate susţine ideea de soartă, care guvernează pe oameni [ Idem, p. 51] încă de la începutul cărţii, care este o învăţătură sinonimă predestinării gândite de Ioan Calvin. Atunci când e închis, când e încarcerat, Socrate începe să compună versuri în urma unor repetate vise, puse pe seama zeilor, cărora el le dă ascultare [ Idem, p. 55].

Se reiterează în carte, de mai multe ori, ideea de ascultare a sa faţă de tradiţiile religioase în care credea şi faţă de „doctrinele secrete”[ Idem, p. 57] în care se iniţiase. Cf. Idem, n. 84, p. 166, traducătorul român credea că Socrate era un iniţiat în misterele orfice. Despre Orfeu şi orfism, găsiţi detalii generale aici.

În p. 57 Socrate le spune prietenilor săi că ne aflăm „în grija şi stăpânirea zeilor”. Cei buni şi înţelepţi ajung alături de zei [ p. 58]. În p. 68 Socrate va susţine celebra afirmaţie care va fi contestată de Sfântul Grigorie Palama, după cum vom arăta spre sfârşitul articolului nostru: „cunoaşterea însăşi…este de bună seamă un mijloc de purificare”.

În p. 79 iarăşi vorbeşte despre tradiţia credinţei păgâne şi confirmă, de mai multe ori că credea şi promova doctrina reîntrupării sufletelor /reîncarnarea [ Idem, p. 69, 70, 71, 72***, 73***, 79, 80**, 81***, 90, 95, 102, 127 – numărul asterixelor de deasupra numărului de pagină reprezintă faptul că în aceeaşi pagină a formulată de atâtea ori aceeaşi idee].

Ideea reîncarnării se află în conexiune directă la Socrate cu ideea preexistenţei sufletelor înainte de zămislirea noastră ca oameni şi cu teoria reamintirii/rememorării cunoştinţelor.

În ceea ce priveşte preexistenţa sufletelor, Socrate spune că „sufletele noastre existau şi înainte de a se afla în acest chip uman, existau despărţite de trup şi înzestrate cu puterea de a gândi”, cf. Idem, p. 79, 80** şi 81**. Adică el spune că sufletele sunt de sine stătătoare, nu vorbeşte de o creare a lor de către zei ci doar de o întrupare succesivă a lor în mai multe trupuri, trupul fiind considerat o temniţă, unde sufletul „e închis şi ferecat în trupul său”, cf. Idem, p. 89 şi 90.

Cebes, unul dintre confidenţii săi, îi aminteşte lui Socrate, că una dintre consecinţele transmigraţiei sufletului e cunoaşterea. Şi că potrivit teoriei gnoseologice păgâne „învăţarea nu este pentru noi de fapt decât o reamintire”, cf. Idem, p. 73, a lucrurilor pe care le-am văzut în cer, în Hades sau în vieţile anterioare.

Faptul că Socrate gândea teologic şi nu filosofic, că el respecta cutume religioase şi nu inventa obiceiuri, se vede şi mai bine din stratificarea reîntrupărilor pe care o face. Astfel, cei care „s-au deprins cu lăcomia, cu desfrâul, cu beţia, aceia fără doar şi poate se întrupează ori în măgari ori în nişte alte asemenea făpturi”, cf. Idem, p. 88. Când a spus aceste lucruri, unul dintre confidenţii săi a fost cu totul de acord cu el, ceea ce înseamnă că acestea erau cunoştinţe teologice arhiştiute între membrii acelui cult, în speţă al orfismului, dacă acredităm opinia lui Noica.

Iar, cei nedrepţi, continuă Socrate, cei hulpavi ca să dezbrace pe alţii de posesiuni se vor reîntrupa în lupi, şoimi, ulii, Idem, p. 88. Deci păcătoşii nu mai redeveneau oameni ci animale.

Socrate mărturiseşte despre sine că e închinat zeului Apollon, cf. Idem, p. 92. Aminteşte despre zei, cf. Idem, p. 52 şi 119 şi se jură pe zei, cf. Idem, p. 110 şi 113. Pentru ca să le dovedească prietenilor săi că sufletul este nemuritor şi indestructibil [ a se vedea p. 124 şi 126 pentru nemuritor şi p. 125 pentru indestructibil], Socrate le spune confidenţilor săi că toţi, după moarte, vor coborî în Hades [p. 126], care se află în fundul pământului, numit şi Tartar [p. 132].

După moarte, fiecare suflet e condus de către demonul său [ şi nu daimonul, în transliterare erasmică], care l-a călăuzit în viaţă, spre judecată, presupun că a zeilor, pentru că Socrate nu specifică acest lucru, cf. Idem, p. 126. De la judecată demonul îl duce în Hades, unde stă până la „timpul cuvenit”, pentru ca „o altă călăuză” să îl readucă într-un alt trup, cf. Ibidem.

Exemplele noastre cred că ne îndreptăţesc pe toţi să susţinem faptul, că filosoful Socrate nu era în speţă decât un teolog de rând, al cultului în care se iniţiase şi că el nu explică de fapt decât cutume religioase, le explică în termeni proprii şi nimic mai mult. De aceea, pe patul de moarte, vorbeşte de libaţii, de vărsări ritualice din potir în cinstea zeilor şi de o jertfă către un zeu şi nu despre concepte filosofice personale.

***

De aceea, filosofia, care e ori o teologie efeminată ori o antiteologie nu spune în mod clar, de foarte multe ori, sau filosofii recenţi uită să spună asta, că filosofia nu se întemeiază pe sine ci se întemeiază într-o teologie sau împotriva unei teologii. Dacă filosofii păgâni erau ori religioşi ori atei şi imorali trebuie să vedem filosofia lor prin prisma teologiei pe care se fundamentează sau pe care o discreditează.

La fel, când vorbim de filosofie la Anselm sau la Abelard vorbim de teologie scolastică romano-catolică efeminată, după cum atunci când vorbim de filosofii protestanţi trebuie să vorbim de teologii care efeminează teologia protestantă sau o traduc în termeni filosofici.

Cum poţi să faci filosofie fără Dumnezeu dacă munceşti cu materialul lui Dumnezeu? Poţi să fii pro-edulcorat Dumnezeu sau anti-Dumnezeu, dar nu poţi să faci abstracţie de teologie care e coloana vertebrală a oricărei filosofii.

De aceea, când citiţi pe Kant, pe Hegel, pe Schopenhauer sau pe Nietzsche nu vă amăgiţi cu gândul că ei fac filosofie nouă, ruptă de arealul vieţii lor şi al credinţei pe care o au, ci studiaţi vieţile lor şi teologia vieţii lor, care se află în spatele sistemelor lor filosofice, ca să vedeţi pentru ce pledau de fapt sau împotriva a ceea ce luptau.

Când îndepărtăm foiţa de staniol în care sunt împachetate vieţile filosofilor şi le privim cu atenţie, în afara criticii literare care ornează totul ca la supermarket rezultatul e devastator de sec. Observăm vieţi serbede, cu multe excese, cu multe păcate, ca şi în spatele istoriei literare şi luciferisme cu duiumul. Dar, mai ales, observăm că în spatele filosofiei lor stau câteva concepte teologice decontextualizate care sunt de fapt toată osatura filosofiei lor ca atare.

***

Într-unul dintre tratatele Sfântului Grigorie Palama împotriva lui Varlaam Calabritul, aşa, peste timp, acesta îi răspunde lui Socrate în următorii termeni în problema gnoseologiei:

Ei zic: Nimeni nu poate fi părtaş de [la] desăvârşire şi sfinţenie, dacă n-a aflat adevărul despre existenţe; iar a afla adevărul acesta fără a distinge, fără a te servi de silogism şi analiză, e cu neputinţă. Aşadar, deduc ei, cei ce doresc să ajungă la desăvârşire şi sfinţenie, trebuie să înveţe şi să-şi însuşească metodele ştiinţei lumeşti [adică filosofia şi logica n.n.], de-a distinge, de-a face silogisme şi analize.

Prin astfel de argumente se silesc să facă înţelepciunea pieritoare, iarăşi eficace [ adică să instituie iarăşi în locul curăţirii de patimi filosofia, ca în antichitate, ca ocupaţie de prim ordin în credinţa ortodoxă n. n.].

Dacă, în loc de aceasta, ar fi venit cu smerenie să afle adevărul de la cei ce pot judeca toate [ adică de la isihaşti, de la oamenii care au experiat lumina dumnezeiască n.n.], ar fi auzit că această opinie a lor e cuget elin, erezie a stoicilor şi a pitagoreilor, care declară cunoştinţa provenită din studiul ştiinţelor treapta ultimă a contemplaţiei.

Noi însă nu socotim cunoştinţa dobândită prin raţionamente şi silogisme, drept adevărata opinie despre lume, ci pe cea care e dovedită prin fapte şi viaţă, care singură e nu numai adevărată, ci si singură şi neschimbată; orice raţionament, se spune, e răsturnat de alt raţionament; viaţa însă, cine o răstoarnă?

Ba socotim că nici pe sine însuşi nu se poate cunoaşte cineva prin metodele deducţiei, silogismului şi analizei, dacă nu şi-a curăţit mintea printr-o căinţă obositoare şi printr-o asceză susţinută, de orice vanitate şi răutate.

Căci cine nu-şi face mintea astfel, acela nu-şi dă seama, cu toate cunoştinţele lui, de micimea proprie, lucru care formează un început bun pentru a se cunoaşte pe sine”.

Cf. Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama. Cu patru tratate traduse, ed. a II-a, cu o prefaţă revăzută de autor, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 185.

După cum se observă Sfântul Grigorie consideră că sursa adevărată de cunoaştere este experienţa efectivă a curăţirii de patimi, care ne aduce adevărata cunoaştere despre noi înşine şi adevărata teologie. Şi că, filosofia e percepută corect, real, ca şi teologia anterioară ortodoxă sau eretică, dacă eşti pe drumul curăţirii de patimi şi înţelegi toate în cadrul experienţei duhovniceşti reale.

Cunoaşterea e participare la viaţa lui Dumnezeu şi numai cu Dumnezeu ţi se luminează adâncurile tale, ţi se fac evidente sensurile lumii şi ale tale în cadrul ei. Nu trebuie să ne temem de filosofie, de cultură, de ştiinţă, de politică sau de mondenităţi diverse, în sensul de a le înţelege şi a le problematiza atâta timp cât nu punem pe primul plan cunoaşterea din curiozitate ci punem pe primul plan viaţa duhovnicească şi dorinţa de a înţelege, în harul lui Dumnezeu, lumea în care trăim.

Viaţa duhovnicească e o continuă dezvrăjire de idoli vechi sau recenţi, de cutume oarbe sau de idei preluate fără prea multă judecată şi de aceea, în cadrul ei, totul se judecă din nou, se judecă serios, se judecă continuu. Şi toate sunt judecate pentru că trebuie să mă curăţesc de păcate şi să mă mântui. Dacă eforturile noastre nu converg, nu se întâlnesc în drumul nostru spre mântuire…am eşuat. Dar, dacă toate eforturile noastre teologice, culturale, filosofice, sociale se întâlnesc în cadrul înduhovnicirii noastre atunci suntem cu toţii folosiţi şi suntem încăpători, tot mai încăpători.

Pr. Dorin Picioruş