Zi: 9 iulie 2025

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

Fericitul Nicodim Bujor: „Era prin anul 1948. Sfânta Mănăstire Cernica era într-o fierbere mare. Venise o hotărâre: dacă timp de 10 ani nu vom dobândi un anumit număr de Părinți și Frați, atunci va fi altfel catalogată Mănăstirea și vom risca să fim trimiși la altă Mănăstire. Ce credeți? Salvarea vine tocmai de la Mănăstirea Balaciu, unde era Părintele Visarion [Iugulescu]. Și a venit cu un număr mare de Părinți și Frați pentru a forma Școala elementară și pe cea monahală. Și împreună cu Părintele [Visarion, aici de față], ieșeam împreună la toate Vecerniile, Utreniile și Sfintele Liturghii, și, după cum era obiceiul așa de frumos, noi, Diaconii – pe atunci erau 12 Diaconi, iar Părintele era Arhidiacon – ieșeam cu Chivotele Sfinte [pe umeri] la Doamne, strigat-am către Tine sau la Polieleu, la Priveghere. Ieșeam pe-o parte și pe alta și cădeam și slujeam împreună cu toți.

Și ne rânduise, atunci când a venit canonizarea Sfântului Ierarh Calinic, în 1955, la 23 octombrie, în duminica aceea, să stăm să le ducem pe cele ale celor 4 Patriarhi care veniseră, Chiril al Bulgariei, eu pe lângă Patriarhul Justinian, Părintele pe lângă Sofronie al Târnovei, pe lângă Paladie al Poloniei, Atenagora, trimisul Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, pe lângă Iacob de Malta, cu toții fiind vreo 30 de Arhierei, care înconjurau Sfânta Masă. Și ce fericiți eram noi cu toții atuncea!…

Cu ce puteam să-l asemănăm?! Biserica se umplea, n-avea cine să facă catehizare, iar Părintele [Visarion Iugulescu] stătea în camera aceea mare a Mitropolitului Nifon. Care e lângă Cimitir. Și îi învăța și îi dădăcea cum să creadă, ce să creadă și cum să trăiască fiecare. Eram atât de fericiți…Mă gândeam: „Iată, o tulpină de lumină a venit la noi! Iată, o rouă creștină prin care Dumnezeu va putea să ne mântuie! Iată, un toiag cu floare de străină călătorie! Iată, un fir de răcoare izvorât în muzica pustiei! Iată, că din noi a făcut o pecete de jale în suflet pătrunsă, cu o zăpadă a minții de nicio patimă ajunsă! Un susur de tăceri cu vindecări de apă vie, o roadă crescută din Filocalie. Țarc sihăstresc cu zboruri de binecuvântare, suflet odihnit sub cuvioasă răsuflare. Vârstă uriașă pentru suișul cel ales, bucurându-se de-a cerului sorbire pentru subțiatul înțeles. Bucură-te, zară arcuită cu heruvimice aripe! Bucură-te, veșnicie oprită în puterea unei clipe! Bucură-te, logodnă, mir al numelui celui mai presus de înțelepciune! Și biserică însuflețită, urzitoare de nesfârșită rugăciune”. Și am rămas profund recunoscător. Și de atunci nu ne-am mai întâlnit decât după…Și am zis: Dumnezeu să primească! Și plăcinte bune Părintelui!”[1].

*

Arhim. Ghennadios Papadimitriu l-a cunoscut pe Fericitul Ioan Guțu Pustnicul, Ieromonahul. „Mai jos de Colciu era o chilie în care viețuia o personalitate interesantă și anume, Părintele Ioan [Guțu], care semăna la înfățișare cu Sfântul Serafim din Sarov. Era adus de sparte, gârbov, deoarece căzuse de undeva, însă obișnuia să se amuze de acest fapt când era fotografiat, deoarece se ridica vrând să pară drept. Părintele Ioan era un om duhovnicesc, dar, în același timp, făcea și glume frumoase. Am avut binecuvântarea, ca, împreună cu alți doi Părinți, cu Părintele Hrisostomos și cu Părintele Agapios, să mergem la Părintele Ioan, ca să-i reparăm acoperișul unui staul. L-a rugat pe Starețul nostru, iar Părintele Stareț ne-a trimis pe noi. Îi trimiseseră materiale din România, după cum se obișnuiește în Sfântul Munte. Mai exact, Părinții români de la chilii primesc materiale din România. Tot la fel și Părintelui Ioan, îi trimiseseră scânduri și tablă pentru acoperișul care se deteriorase. Am mers acolo și am rămas patru zile. Astfel, am avut ocazia să fim lângă el și să vedem cum trăiește, cum gândește.

Când am ajuns acolo, ne-a spus: «Ascultați, Părinților, eu gătesc», vorbea foarte bine limba greacă, «eu fac Slujbele, dar nu pot munci. Iar voi veți munci, de dimineață până seara, iar eu voi face toate celelalte. Voi să nu vă faceți griji pentru Slujbe, nu trebuie să veniți la Vecernie, pentru că Vecernia și celelalte le voi face eu. Voi să lucrați. Aceasta este ascultarea voastră!». Într-adevăr, am făcut cum ne-a zis, iar noi am terminat acoperișul în patru zile. Era un acoperiș mare și a necesitat multă muncă, iar Părintele nu ne-a întrerupt ca să facem alte lucruri, ci ne-a lăsat să terminăm cât mai repede, mai ales că îi promisese Părintelui Stareț că în aproximativ 4 zile ne va trimite înapoi. Nu voia să-și încalce cuvântul dat.

În seara primei zile eram foarte obosiți, ne ostenisem mult, și am mers să ne odihnim. Când am vrut să ne întindem în pat, am văzut că avea doar o cuvertură subțire. Nu avea saltea. Dacă vei munci o zi întreagă și vei dormi pe un astfel de pat, te vei odihni? Cu siguranță că nu! Cu toate astea, am dormit și ne-am odihnit foarte bine. Prin această relatare vreau să spun că Părinții nu aveau înlesniri, nu aveau lux, nici măcar curent electric nu aveau în acea perioadă. Se foloseau lămpile cu petrol. Dar clipele petrecute cu Părintele Ioan au fost dintre cele mai frumoase pe care le-am trăit în Sfântul Munte. Eram în perioada odovaniei praznicului Învierii Domnului.

Să vă spun ce a pățit odată acest Bătrân! Pe când culegea măsline, a căzut din copac și s-a rănit foarte tare la frunte. După câteva ore, l-au găsit plin de sânge. L-au dus la Mănăstirea Vatopediu, unde Doctor era Părintele Pavlos, care, de fel, era cam aspru cu pacienții. I-a văzut rana și a hotărât să-l coase. Când a început, Părintele striga de durere. «Mă doare! Mă doare!», spunea. «N-are ce să te doară! De ce te doare?». A ridicat chiar tonul la Părintele Ioan: «Nu te mai văieta!», îi spunea Părintele Pavlos. Urma să-i pună 17 copci…

La jumătatea intervenției, la a 8-a împunsătură, Doctorul și-a dat seama că nu i-a făcut anestezie…Imaginați-vă să fiți cusuți fără anestezie! Îl durea pe Părintele Ioan și de aceea striga. Cu toate acestea, a dat dovadă de atâta noblețe, încât nu i-a făcut nicio observație Părintelui care îl cosea. A stat acolo, a îndurat întreaga situație, fără să-l insulte pe fratele respectiv, spunându-i, de pildă, că l-a făcut să sufere sau că este un Doctor neatent. Nu i-a reproșat nimic.

La un moment dat, Doctorul și-a dat seama și și-a cerut iertare de 3 ori. Cu toate acestea, Gheronda îndurase multă durere. Ce virtuți mari aveau acești Părinți! Este impresionant că Părintele Ioan nu i-a zis nimic. Dacă am fi fost noi în locul lui, l-am fi mustrat foarte aspru pe Medic.

De altfel, înfățișarea lui te înștiința că este un om împodobit cu virtuți. Nu era nevoie să-ți spună multe cuvinte. Tu singur constatai aceasta, urmărindu-i mișcările, comportamentul lui. În vremea în care a trăit, nu se știa că ar putea fi un Monah aparte. Dacă voiai să-l cercetezi mai bine, îți dădeai seama de aceasta. Se vedea că este un Monah aparte. Este clar că acești Părinți își ascundeau virtuțile și nu urmăreau să se afișeze. Însă, deoarece noi i-am cercetat și i-am întrebat despre anumite lucruri duhovnicești, răspunsurile și felurile lor de viețuire au arătat că acești oameni erau împodobiți cu virtuți.

Părintele Ioan era un om foarte retras și nu urmărea să fie cunoscut în vreun fel. Monahii din jur veneau în fiecare sâmbătă la Mănăstirea Vatopediu pentru a lua diferite alimente. Mănăstirea îi ajuta cu alimente, deoarece și obștea noastră a viețui în Schituri și Chilii și știam că le este greu. Nu se putea să nu-i ajutăm pe acești Monahi. Părintele Ioan nu cerea ceva anume, ci primea ce i se dădea, în vreme ce alți Monahi cereau ce voiau. El niciodată nu a cerut ceva. Orice i-ai fi oferit, el spune: «Să fie binecuvântat!». De aici rezultă că un astfel de om are o stare duhovnicească înaltă”[2].

Părintele Arhim. Lazăr Gheorghiu despre același: „Odată, când am întrebat cine este Părintele Ioan, m-a impresionat faptul că niciodată nu a acceptat să fie hirotesit Duhovnic. Se considera pe sine nevrednic să slujească oamenilor din poziția de Duhovnic, anume să primească mărturisirile oamenilor. Acest lucru vădește smerenia adâncă a acestui om. În Sfântul Munte se vorbea despre faptul că acest Monah nu dormea întins pe pat. Dormea pe scaun, doar trei ore din cele 24 ale unei zile. Și se silea foarte mult pe sine, fiind un om al privegherii. În fiecare noapte făcea priveghere, rugându-se cu metanierul. Chiar dacă se exprima foarte greu în limba greacă, mai ales că era și gârbov, totuși se observa că era un bun cunoscător al Sfintei Scripturi și al Părinților Bisericii. Răspunsurile pe care le oferea pelerinilor adevereau faptul că studiase aceste izvoare. Îmi amintesc că ceea ce accentua permanent, atunci când noi, în calitate de Monahi, îl întrebam care este lucrul cel mai important pe care trebuie să îl urmărim în viața noastră, era aceea că începutul și sfârșitul viețuirii monahale este frica de Dumnezeu: «Să nu fugă de la voi frica de Dumnezeu!». În continuu ne spunea acest cuvânt”[3].

Și iarăși Arhim. Ghennadios Papadimitriu: „În cele patru zile cât am stat la Chilia Părintelui Ioan, am văzut că se ruga neîncetat. Era un om al rugăciunii. Nu-și neglija rânduiala lui de Slujbă, nu-și neglija canonul personal, nu neglija cele duhovnicești. Pe toate le făcea. Deși se mișca cu dificultate, se îngrijea să ne gătească, să ne ofere ceea ce avem nevoie. Nu că lucram pentru el, ci se îngrijea de noi, întrucât considera că primirea de străini e o binecuvântare. Și a făcut aceasta fără să șovăie o clipă.

Pe noi ne-a impresionat rugăciunea lui. Se ruga multe ore. Noi înșine am văzut aceasta, nu au venit alții să ne spună că Părintele Ioan este un om Sfânt. Nu ai nevoie de mărturia altora, când sfințenia se află în fața ta. Nu te poți preface că nu vezi acest adevăr”[4].

---

[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=PXURD8tv6n4.

[2] Până la minutul 6, cf. https://www.youtube.com/watch?v=q_8hadYHio0.

[3] Idem, min 6-8.

[4] Idem, min. 8-9.