Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [34]

Tot în acest volum găsim și o mărturie mai detaliată despre lucrarea duhovnicească a păzirii minții și a inimii de gânduri necurate (prin rugăciunea neîncetată și atenția la gânduri), lucrare prezentată de Sfinții Părinți și care poate fi aflată și însușită din Filocalii, precum și din cărțile Sfântului Nicodimos Aghioritul – de la care a luat cunoștință despre ea și Eminescu, și cred că a și practicat-o, după cum am arătat mai demult. Nu mai insist cu amănunte tocmai pentru că am vorbit despre aceasta în volumul 6 al Istoriei de față, în exegezele dedicate operelor eminesciene. Pentru că nici Eminescu nu poate fi înțeles în afara acestor coordonate spirituale, pe care și el și le-a asumat…

În poezia Exod, Alexandru scrie: „Paza minții-i cea mai grea lucrare”, pentru că demonii caută să îi determine pe oameni „Să se împrăștie cât mai curând [cu mintea în gânduri deșarte, să nu se concentreze la rugăciune și la cugetările cuvioase]/ Să înceteze-n chip și asemănare [cu Dumnezeu, să-i facă să se asemene cu ei, cu demonii]/ Transfigurarea celuilalt pământ [să înceteze lucrarea transfigurării lor duhovnicești după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, întru zidirea pământului celui nou]. // Cât mai puține să-și aducă aminte [din cele sfinte]/ În cele veșnice cât mai străin [să fie omul]/ Și de la lacrimi până la Părinte/ Să-i presărăm cărarea cu venin”: așa se sfătuiesc dracii. Dorința lor este: „Să-i stingem candelele jertfitoare/ Să amuțească omul rugător”. Iar pentru aceasta ei se dau peste cap ca să-l tulbure pe om cu tot felul de necazuri, griji și înfricoșări: „Ce trâmbițe și surle țipătoare/ Amenință voința tuturor”, voința tuturor oamenilor, când se gândesc să facă bine, să se pocăiască și să trăiască după dreptate. Ceea ce demonii nu suportă și se străduiesc să-l zăpăcească și să-l smintească pe omul care s-ar hotărî să lucreze binele.

Poetul însă este determinat: „Fi-voi pază gândurilor mele/ Cum se-alege-un nufăr din noroi/ Și pleznind bobocul printre stele/ Nu-și întoarce slava înapoi”. Pentru că paza gândurilor, împreună cu rugăciunea lui Iisus neîncetată și celelalte nevoințe ascetice (cugetarea la moarte și la nevrednicia noastră, postul, plânsul pocăinței, privegherea) atrag, dacă omul este sincer înaintea lui Dumnezeu, pogorârea harului Său întru el și vederea slavei Sale.

Și iarăși, în alt poem cu caracter parenetic, Fiul meu, spune, sub formă de sfaturi: „Și-n credință fii priveghetor/ Căci e noaptea [acestei vieți] încă îndelungă // Paza minții-i grija cea dintâi/ Apoi vin celelalte toate/ Fiece cuvânt care îl spui/ Se strămută în eternitate”. Și dacă fiul va fi atent la mișcările inimii și la gânduri, dacă va priveghea și nu va grăi în deșert, atunci „trăi-vei liber din Cuvânt/ Fără teamă fără durere/ Și vedea-vei celălalt pământ/ Încă înainte de-nviere”: va vedea Paradisul încă fiind în această viață. Așa cum și el, poetul, l-a văzut. Iubirea de Dumnezeu și de aproapele ne face să trăim ascetic și să vrem să fim drepți înaintea Lui: „De iubești pe Ziditorul tău/ Și pe-aproape[le tău] chiar dacă te vinde/ De te ferești de tot ce este rău/ N-are moartea-n ce te mai cuprinde”. Moartea nu mai are stăpânire peste ce în care stăpânește Dumnezeu, Viața veșnică.

În alt poem, autorul scrie tainic despre lacrimile dulci pe care le aduce harul, plânsul și pocăința pe care acesta le lucrează în cel care se nevoiește: „lacrima ce-ațâță nentrerupt/ Focul încet al stingerii de sine” (Hrană). Dar și despre „lacrima ce ia ființă/ Din câtă este-n cosmos suferință” (Lacrimă), pentru că cel care a cunoscut harul lui Dumnezeu și iubirea Lui negrăită pentru creația Sa, învață de la Dumnezeu să îi iubească pe toți oamenii și să compătimească cu toți semenii săi, precum și cu toată creația.

Poemul A doua fire exprimă o altă idee ortodoxă, anume aceea că obiceiul devine, cu timpul, a doua natură a omului: dacă obiceiul lui este de face rău și de a păcătui, atunci aceasta va deveni „firea” sa, iar dacă obișnuința sa este de a se ruga, a se pocăi, a iubi dreptatea și a face bine tuturor, atunci acestea sunt cele care  formează a doua sa natură. Iar, în versificarea lui Ioan Alexandru, „A doua fire-i ultimul cuvânt/ Ce ne lucrează-ntru eternitate/ Până vom da de celălalt pământ // A doua fire este cea firească/ Nu după carne ci duhovnicesc”: nu omul după carne, în ființa sa biologică, ci cel duhovnicesc, în ființa sa spirituală. Această a doua fire, pe care o dobândim prin faptele noastre, ne trimite la locul nostru din veșnicie.

Și poemul se termină cu o mărturie a autorului: „Precum oceanelor pe lună plină/ Li se întâmplă curgerea în sus/ Sunt cotropit în cosmos de lumină/ De când de Duh sufletul meu e dus”. De când este duhovnicesc, de când este purtat de către Duhul Sfânt. Căci „Decât eu însumi Duhu-i mai aproape/ Ce spânzură pământul peste ape” (Frumusețe). Duhul Sfânt, Creatorul lumii, care (împreună cu Tatăl și cu Fiul) a zidit toate și a spânzurat pământul pe ape, este mai aproape de sine „decât eu însumi”. Prezența Sa iubitoare îl face pe poet să Îl simtă mai intim și mai puternic decât chiar pe propriul său eu. Poetul a preluat expresivitatea remarcabilă a începutului unei cântări liturgice din cadrul Deniei din Joia Mare: „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”… Iar spânzurarea pământului pe ape, adică actul de creare a acestuia, Creștinismul Ortodox îl atribuie întregii Sfintei Treimi, adică în egală măsură fiecărei persoane în parte, Tatălui, Fiului și Sfântului Duh.

În asceza și în suferințele noastre suntem susținuți de Dumnezeul nostru: „Lupta cea grea de două mii de ani/ Nu eu o port ci Logosul o duce/ De-aceea-mi este locu-ntre sărmani/ Și mă simt în Patrie pe cruce // Suferințele unde-s în toi/ Între cei mai fără de putere/ Pe cât suntem de străini și goi/ N-avem timp decât pentru-nviere” (Imn). Cu cât suntem mai puțin prinși în vâltoarea lumii și mai puțin preocupați de cele lumești, cu atât mai mult ne gândim la Înviere, la a trece dincolo de iluziile și cursele acestei vieți.

Sermon on the 12th Sunday after Pentecost [2025]

My beloveds[1],

the young are rich…in fumes! In good opinions about themselves. Not having their money, they spend it quickly, because they haven’t sweated for it. Only when they sweat, will they be careful about money. Because then the money will mean their work, their nerves, their effort. But now, no matter how much money they get, money is a game, a silly thing, something to spend in an evening, because they have nothing to do with it. But money is your life! They are the ones who keep you alive and give you the possibility to fulfill yourself[2].

Money, for a christian, is his stability, it is what makes him live naturally. Money is the stability of your soul. You do not make an idol of it, you do not make a fear of it, but you make it your rest. Because you use it for your real good. You use it for your soul and body. Because your work, through money, ensures your life in faith, your life as a decent person[3].

You work in faith and are paid for your work. You are content with your salary and make your peace from it. And the real wealth does not consist in much, but in the peace of your heart, in your ghostual rest. Because you make from your little bit rest, thanking God for the gift of His mercy with you[4].

The romanian says that you should stretch out as much as your blanket allows. I.e. to consume according to your salary. And the man who lives with the awareness of his financial level does not do excesses, because he knows that all the bills of the month must be paid. But the one who steals through various tricks, who lives off the bribe he receives fraudulently, does not look at the money, because in his pocket there is money he did not earn. And it is easy to give from what you steal from others. But the faithful man lives with his little, he enjoys his little, because he considers it God’s gift to him. And being grateful for his little money, he feels fulfilled. And his heart is in peace[5].

But you don’t just have to be a christian worker, you can be a christian patron too! And a man with many employees, who has the delicate conscience of a man attentive to people, is a great benefit to his employees and to society as a whole, because he thinks about the real good of people. And when you really pay people, but also respect them for their dedication, then you multiply the good in our society, which is full of negative examples. Because the great and good human examples inspire, educate, reassure[6].

Your honest wealth is your work. And from your work you can do many good things. The christian almsgiving is your work for others, it is your gift in the lives of others, it is your dedication to others. And when you give of yours, you learn to separate yourself internally from things, because things are the ones through which we communicate love to each other and not love itself. The love resides within us, in our being, but our almsgivings are the expression of our inner love. The almsgiving is loving exit towards others. But when you close yourself in on yourself, then you no longer communicate yourself, but you transform yourself from open arms into a cold, uncommunicative wall[7].

What is the role of God’s commandments? To make us like Him! His commandments should not make us moralists, nor fixists, nor indifferent to others, nor proud, nor sad, nor bored with life, but full of His eternal life, full of His holiness. Because the life with Him makes us like Him, like our God, because He is the One who changes us ghostually every day. And if you change ghostually every day, if you detach yourself from everything in order to unite with Him, then almsgivings are continuous unions with God and not meaningless sadness[8].

The rich young man „went away sorrowful [ἀπῆλθεν λυπούμενος]” [Mt. 19, 22, BYZ]. He left the conversation with God sad. And why did he leave sad? Because his heart was attached to his wealth, to his great fortune. And those who are saddened when they hear or read God’s will, are not saddened because His will is „bad”, but because their lives are full of wickednesses. And they, being full of their wickednesses, cannot bear the truths of God. And they cannot bear them, because they should change their lives and they do not want to do this. They want to go to death in their sins, in their follies, rather than renounce them. And that is why the sinful man still lives from here in Hell, in the rhythm of Hell, and descends after death into Hell, because he has a life of Hell[9].

The adrenaline of Hell is the ghost of today’s world. Everyone is in a hurry to sin, to live sin at speed, believing that the sin is a personal „gain”. All his energy, all his inner wealth, man wastes on easy, shameful things, because he is in a hurry to Hell. The Hell is an enormous hurry, because he has no peace! And people without tranquility, without the peace of God in them, are in a hurry all the time, they want to get there immediately, to see, to buy, to have, because they always feel unfulfilled. And they run after things, when they should be running after God! Because having God means having everything, having everything we need[10].

The Lord proposed to the young man to follow Him, separated internally from all things [Mt. 19, 21, BYZ]. For our problem is not the things, because we cannot live entirely apart from them, but our attachment to things. We need food, drink, clothing, a house, a job, many other theological and cultural and physiological needs. Our needs are physical and spiritual, and only by fulfilling them do we feel good. But we must live our life not as slaves of things, but as their masters. Because we must use everything in this world for our ghostual, intellectual and physical growth and not for our inner killing[11].

But, the Lord emphasizes to us, the holiness seems impossible to men, but with Him all things are possible [Mt. 19, 26, BYZ]. All things are achievable. Because the life with God is the life with which He fills us through His glory and in which we grow through His divine power. Therefore, the changes in our lives are real, profound and continuous, because He sanctifies us unceasingly, He, continuously, and our daily change is astonishing[12].

And when we draw the line at the end of the churchly year and see what we have done in a year, we realize that things are not few. For we forget the things done, we forget our daily efforts, but they sediment in us. All our ascetic deeds have good consequences. Through them God changes us, makes us beautiful all the time. And that is why we also thank Him for His great mercy with us, because this churchly year was also full of His great mercy[13].

Tomorrow the year is renewed, but we are also renewed! Inner renewal is the work of God’s glory in us. For the sinful man does not change for the better, but becomes more and more ugly in ghost. But the ghostual man is alive, he is full of the life of God, he is full of the fragrance of eternity, because God dwells in him through His glory. And where God is, there is good change, there is progress in the holy life, there is holiness. But where man stays far from God, there is unfulfillment, it is a sad, ugly, meaningless life. For if everything ends with death, what meaning does life have? And the life has meaning, because it is preparation for the eternal life with God. And this is the meaning of our life: the life with Him, with the God of our salvation. Amin[14]!


[1] Started at 10.23, in day of friday, on 22 august 2025. Sun, in Târgu Mureș, 21 degrees, wind of 5 km/h.

[2] Iubiții mei, tinerii sunt bogați…în fumuri! În păreri bune despre ei înșiși. Neavând banii lor, îi cheltuie repede, pentru că nu au transpirat pentru ei. Numai când vor transpira, vor fi atenți la bani. Căci atunci banii vor însemna munca lor, nervii lor, efortul lor. Dar acum, oricât de mulți bani ar primi, banii sunt o joacă, o prostie, ceva de cheltuit într-o seară, că nu au de-a face cu ei. Dar banii sunt viața ta! Sunt cei care te țin în viață și îți dau posibilitatea de a te împlini.

[3] Banii, pentru un creștin, sunt stabilitatea lui, sunt cei care îl fac să trăiască firesc. Banii sunt stabilitatea sufletului tău. Nu faci din ei un idol, nu faci din ei o frică, ci faci din ei odihna ta. Pentru că îi folosești spre binele tău real. Îi folosești pentru sufletul și trupul tău. Căci munca ta, prin bani, îți asigură viața ta în credință, viața ta de om decent.

[4] Muncești în credință și ești plătit pentru munca ta. Te mulțumești cu salariul tău și faci din el liniștea ta. Iar bogăția reală nu constă în mult, ci în pacea inimii tale, în odihna ta duhovnicească. Pentru că faci din puținul tău odihnă, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru darul milei Sale cu tine.

[5] Românul spune că trebuie să te întinzi atât cât îți permite plapuma. Adică să consumi pe măsura salariului tău. Și omul care trăiește cu conștiința nivelului său financiar nu face excese, pentru că știe că toate facturile lunii trebuie plătite. Dar cel care fură prin diverse tertipuri, care trăiește din șpaga pe care o primește fraudulos, acela nu se uită la bani, pentru că în buzunarul său sunt bani nemunciți de el. Și e ușor să dai din ce furi de la alții. Însă omul credincios trăiește cu puținul lui, se bucură de puținul lui, pentru că îl consideră darul lui Dumnezeu pentru el. Și fiind recunoscător pentru puținii lui bani, el se simte împlinit. Și inima lui e în pace.

[6] Dar nu trebuie să fii doar muncitor creștin, ci poți fi și patron creștin! Și un om cu mulți angajați, care are conștiința delicată a omului atent la oameni, e o mare binefacere pentru angajații lui și pentru societate în ansamblu, pentru că el se gândește la binele real al oamenilor. Și când plătești în mod real oamenii, dar îi și respecți pentru dedicarea lor, atunci înmulțești binele în societatea noastră, care e plină de exemple negative. Căci marile și bunele exemple umane inspiră, educă, liniștesc.

[7] Averea ta cinstită e munca ta. Și din munca ta poți face multe lucruri bune. Milostenia creștină e munca ta pentru alții, e darul tău în viața altora, e dăruirea ta față de alții. Și când dai din ale tale înveți să te desparți interior de lucruri, pentru că lucrurile sunt cele prin care ne comunicăm iubirea și nu iubirea însăși. Iubirea stă în noi, în ființa noastră, dar milosteniile noastre sunt expresia iubirii noastre interioare. Milostenia este ieșire iubitoare spre alții. Dar când te închizi în tine însuți, atunci nu te mai comunici pe tine însuți, ci te transformi din brațe deschise într-un perete rece, necomunicativ.

[8] Care e rolul poruncilor lui Dumnezeu? Să ne facă asemenea Lui! Poruncile Lui nu trebuie să ne facă moraliști, nici fixiști, nici indiferenți față de ceilalți, nici orgolioși, nici triști, nici plictisiți de viață, ci plini de viața Lui cea veșnică, plini de sfințenia Lui. Pentru că viața cu El ne face ca El, ca Dumnezeul nostru, pentru că El e Cel care ne schimbă duhovnicește în fiecare zi. Și dacă te schimbi duhovnicește zilnic, dacă te desprinzi de toate pentru ca să te unești cu El, atunci milosteniile sunt uniri continue cu Dumnezeu și nu tristeți fără sens.

[9] Tânărul bogat „a plecat întristat [ἀπῆλθεν λυπούμενος]” [Mt. 19, 22, BYZ]. A plecat întristat de la convorbirea cu Dumnezeu. Și de ce a plecat întristat? Pentru că inima lui era lipită de bogăția lui, de multa lui avere. Și cei care se întristează când aud sau citesc voia lui Dumnezeu, nu se întristează pentru că voia Lui e „rea”, ci pentru că viața lor e plină de răutăți. Și ei, fiind plini de răutățile lor, nu suportă adevărurile lui Dumnezeu. Și nu le suportă, pentru că ar trebui să își schimbe viața și nu vor să facă asta. Vor să meargă până la moarte în păcatele lor, în prostiile lor, decât să se lepede de ele. Și de aceea, omul păcătos trăiește încă de aici în Iad, în ritmul Iadului, și coboară după moarte în Iad, pentru că are viață de Iad.

[10] Adrenalina Iadului e duhul lumii de azi. Toți se grăbesc să păcătuiască, să trăiască păcatul în viteză, crezând că păcatul e „un câștig” personal. Toată energia sa, toată averea lui interioară, omul o risipește pe lucruri ușoare, de rușine, pentru că se grăbește spre Iad. Iadul este o grabă enormă, pentru că nu are liniște! Și oamenii fără liniște, fără pacea lui Dumnezeu în ei, se grăbesc tot timpul, vor să ajungă imediat, să vadă, să cumpere, să aibă, pentru că tot timpul se simt neîmpliniți. Și ei aleargă după lucruri, când ar trebui să alerge după Dumnezeu! Pentru că a-L avea pe Dumnezeu înseamnă a avea totul, a avea tot ce avem nevoie.

[11] Domnul i-a propus tânărului să Îi urmeze Lui, despărțit interior de toate lucrurile [Mt. 19, 21, BYZ]. Căci problema noastră nu sunt lucrurile, pentru că nu putem trăi cu totul în afara lor, ci alipirea noastră de lucruri. Avem nevoie de mâncare, de băutură, de îmbrăcăminte, de o casă, de un loc de muncă, de multe alte nevoi teologice și culturale și fiziologice. Nevoile noastre sunt trupești și sufletești, iar numai împlinindu-le ne simțim bine. Însă noi trebuie să ne trăim viața nu ca robii lucrurilor, ci ca stăpânii lor. Pentru că trebuie să le folosim pe toate ale acestei lumi spre sporirea noastră duhovnicească și intelectuală și trupească și nu spre omorârea noastră interioară.

[12] Însă, ne subliniază Domnul, oamenilor li se pare sfințenia cu neputință, dar împreună cu El toate sunt cu putință [Mt. 19, 26, BYZ]. Toate sunt realizabile. Pentru că viața cu Dumnezeu e viața de care El ne umple prin slava Lui și întru care creștem prin puterea Lui cea dumnezeiască. De aceea, schimbările vieții noastre sunt reale, profunde și continue, pentru că El ne sfințește neîncetat, El, în mod continuu, și e uluitoare schimbarea noastră zilnică.

[13] Iar când tragem linia la sfârșit de an bisericesc și vedem ce am făcut într-un an, ne dăm seama că lucrurile nu sunt puține. Căci uităm lucrurile făcute, uităm eforturile noastre de fiecare zi, dar ele se sedimentează în noi. Toate faptele noastre ascetice au urmări bune. Prin ele ne schimbă Dumnezeu, ne face frumoși tot timpul. Și de aceea și noi Îi mulțumim Lui pentru marea Sa milă cu noi, pentru că și anul acesta bisericesc a fost plin de mila Lui cea mare.

[14] Mâine anul se înnoiește, dar și noi ne înnoim! Înnoirea interioară e lucrarea slavei lui Dumnezeu în noi. Căci omul păcătos nu se schimbă în bine, ci se face tot mai urât sufletește. Dar omul duhovnicesc e viu, e plin de viața lui Dumnezeu, e plin de mireasma veșniciei, pentru că Dumnezeu locuiește în el prin slava Lui. Și unde e Dumnezeu, acolo e schimbare bună, e înaintare în viața sfântă, e sfințenie. Dar unde omul stă departe de Dumnezeu, e neîmplinire, e o viață tristă, urâtă, fără sens. Căci dacă totul se termină odată cu moartea, ce sens are viața? Și viața are sens, pentru că e pregătire pentru viața veșnică cu Dumnezeu. Și acesta e sensul vieții noastre: viața cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!

Mărturii III. 4

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 3)

*

Părintele Patriarh Daniel Ciobotea al României, predicând despre Sfântul Profet Iliu Tesvitis, Părintele nostru: „Faptul că a fost hrănit de corbi cu pâine și carne era o prefigurare a Sfintei Euharistii, în care pâinea și vinul se transformă în Trupul și Sângele lui Hristos. De aceea, în tradiția iconografică bizantină, corbul care aduce hrană poartă în plisc sau în cioc o prescură. Faptul că Ilie se ridică la cer într-un car de foc arată prefigurarea Înălțării la cer a Domnului Iisus Hristos pe un nor luminos, iar pogorârea focului din cer asupra jertfei de la Carmel prefigura, profetic, pogorârea Duhului Sfânt peste ucenici la Cincizecime, dar și pogorârea Duhului Sfânt peste darurile euharistice, peste pâine și vin, care devin Trupul și Sângele lui Hristos”[1].

*

ÎPS Serafim Joantă, în predica din 28 iulie 2025, de la Negrești, din jud. Vaslui, a mărturisit minunea petrecută cu un Jurist. Acesta l-a auzit predicând despre rugăciunea inimii și a început să se roage. Și a ajuns la rugăciunea neîncetată, ajungând ca și când a avut o operație pe inimă, medicii care l-au operat să constate că el se ruga și atunci[2].

*

Sfânta Cuvioasă Elisabeta Lazăr de la Pasărea a adormit la vârsta de 44 de ani, pe 6 iunie 2014, după o grea suferință trupească. Era Schimonahie din anul 2007 și e pomenită pe 5 iunie[3].

*

PS Benedict Vesa: „Să acceptăm provocările! Să nu ne fie teamă! Mai ales când ele vin de la Dumnezeu. Pentru că, dacă vin de la Dumnezeu, El ne dă și resursele pentru a izbândi. Altfel rămânem niște fricoși toată viața, cu proiecte minore, cu proiecte neduse până la capăt”[4].

*

După proclamarea locală a canonizării Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie, la Sfintele lor Moaște, la Sihăstria, a fost adusă o femeie demonizată. Și ea țipa și nu suporta apropierea de Sfintele lor Moaște. Am văzut-o într-o filă video pe TikTok.

*

Iconarul Matei Schinteie: O Maică mi-a cerut să îi scot apă dintr-o fântână cu cumpănă, iar eu nu puteam să ridic, potrivit medicului, decât 6 kilograme de la pământ. Iar eu mă rugam pe atunci Sfântului Arsenie Boca pentru vindecarea mea. Pentru ca să nu ajung să fac operație pentru boala mea. M-am dus și am scos apă și dam să plec. Iar Maica mi-a spus să îi mai scot o găleată din fântână. Am scos și a doua găleată, dau să plec, nu mi-a mulțumit, dar m-a pus să scot o a treia găleată! Și m-a enervat acest lucru, dar i-am scos și a treia găleată de apă din fântână. Am plecat apoi, n-a zis nici măcar mulțumesc, și eu am plecat supărat de la fântână, pentru că n-am avut o conversație cu ea, ci am făcut totul la porunca ei. Ne-am continuat pelerinajul la Prislop, ne-am închinat în peșteră, am plecat acasă. Dar după câteva zile mi-am dat seama că eu am fost vindecat de durerea mea. Și astfel m-a vindecat Sfântul Arsenie Boca de boala mea[5]!

*

Același: Mama avea o gonartroză la genunchi și abia umbla. Și am dus-o la Sfântul Arsenie Boca, la Mănăstire. Și când am ajuns acolo a dorit neapărat să meargă la Crucea Sfântului Arsenie Boca, la mormânt, deși abia o urcasem în mașină. Și noi ne-am mirat de dorința ei, care ne încurca, dar ea ne-a spus că simte o putere și că vrea să ajungă acolo. Și a mers, cu toată dificultatea drumului! Și m-am minunat de acest lucru. După care a vrut să meargă și la Peștera Sfântului Ioan de la Prislop! Și asta era culmea culmilor, pentru că acolo e un loc prăpăstios, scările erau din niște rădăcini de copaci…Și a spus că merge și până acolo, pentru că simte o putere. Și am ajuns până acolo și am zis că stă în fața peșterii. Dar nu: a urcat până sus! Și a ajuns până acolo și ne-am întors și a putut să facă tot acest drum greu pentru sănătatea ei. Și noi o socotim o altă minune a Sfântului Arsenie Boca, Părintele nostru[6].

*

Părintele Octavian Blaga din Canada: „Sunt însă și mulți oameni care regretă [pe patul morții], în primul rând regretă frica. Mulți mi-au spus că frica i-a împiedicat să trăiască, să se bucure de viață. Poate că din pricina asta Mântuitorul ne repetă în Evanghelii de zeci de ori să nu ne fie frică, să nu avem teamă, să avem curaj. Pentru că frica ne paralizează în viață”[7].


[1] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-predica-sf-ilie-tesviteanul/.

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=3i_w9kiW48o, min. 7-9.

[3] Cf. https://basilica.ro/amintirile-stavroforei-marina-andreica-despre-sf-cuv-elisabeta/.

[4] Cf. https://basilica.ro/ps-benedict-cinci-principii-pentru-tineri-scriptura/.

[5] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=kflIBVPiL9M, min 1-12.

[6] Idem, min. 14-17.

[7] Cristian Curte, Pr. Octavian Blaga (Preot misionar în Canada): „Dumnezeu e iubire”, în rev. Formula As, nr. 1648, 30 decembrie 2024, cf. https://www.formula-as.ro/2024/12/30/pr-octavian-blaga-preot-misionar-in-canada-dumnezeu-e-iubire/.

Sermon on the Beheading of Saint Ioannis the Baptist [August 29, 2025]

My beloveds[1],

the head of man represents the mind that speaks. The mind that speaks from the heart. That is why they cut off the head of Saint Ioannis the Baptist: to silence him, to stop speaking! Because the truth is unbearable in the heart of sinful man. The truth turns his bowels inside out. The truth tells us what we are not, it tells our sins on face. And when we cannot bear the truth about ourselves, it is a sign that we have become very proud and that our fall is near. Our humiliation from God[2].

The religious persecutions are permitted by God, but not desired by Him. The sinful man wants to take revenge, wants to kill, wants to torment the christian for a long time until he kills him… And God allows the sinner to pour out his malice on the christian, but strengthens His Saint to endure everything for his salvation. Therefore, the religious persecutions are not victories of unbelievers over believers, but are victories of God’s love against the atheism[3].

The easiest thing is to deny, to destroy, to be indifferent. Because the denial does not mean proof that you are right. You deny because you want to, not because there is no God. But the Holy Martyrs, when they died for the Lord, showed that they were not only with Him in words, but with their whole being they were with God. When you cannot give up love, you cannot give up yourself, because you are completely given to God. And then you understand what a great power your faith is, if, for God, you are able to endure everything until death[4].

Saint Ioannis was martyred for the Lord. He did not die as a sinful man, but as a Saint of God. As a Saint full of purity and holiness. He was a man of ascesis, he was the man who made a school of theology and inner renewal out of the wilderness. He baptized the Lord, saw that He was the Son of the Father in vision, that He was One of the Trinity, and he died because he spoke the truth about the imperial family of his time. And those who killed him showed their smallness of soul, while he showed himself immense before God and people[5].

The intolerance towards christians takes many forms. Visible or invisible. We are persecuted from the shadow, but also in sight, we are minimalized, we are marginalized, we are ridiculed, we are negatively popularized. And when evil is done to us, it is done to us in front of many, as if nothing shouting to the sky were happening[6].

God allowed the death of Saint Ioannis, but He accepted him as His great and beautiful Saint and not as just any other. For God knows His Saints, He knows who they are, because they are always with Him. We look from the outside, we see that someone is wronged, that someone is killed, but God knows all the love of His Saint. Therefore, what we see is partial, it is little, compared to what God sees at His Saints[7].

His iconographic wings tell us that he is not of this world, that he is not like us. Because his wings are fasting and prayer. His wings are his ascesis, and his ascesis made him winged, made him divine, made him as if he had no body. And that we can be ghostual if we do like him: if we live for the soul, for the divine life of the soul and body, and not for the sinful desires[8].

I just returned from an 8-day vacation, done in Transylvania, and I fully felt what it means to be serious with your life. Because wherever I have enjoyed something, I have enjoyed it precisely because people were serious with their life and did durable things. Without confidence in the future, in the future of your work, you don’t do anything durable. But when you do everything with faith in God, then those things remain. They are durable[9].

The two millennia of romanian christianity are our living lesson of christian patience. We stayed here, we stayed steadfast, we stayed in our faith in God and that is why we are masters of these holy places to this day. Our past gives us strength for the present, because our Saints are with us. Our future does not lie in the past, but it has the power of the past, it has the power of the faith that comes to us from apostolic times, which comes to us from the Holy Apostle Andreas, our Father. And the future of Romania is orthodox, because the future of Romania is ecclesial[10].

We are approaching the end of this churchly year. In sunday’s sermon we will emphasize this strongly, because it will be the last day of the churchly year 2024-2025. And if the year is renewed, if the year is changed, God also asks us to change ghostually. And the change that He expects from us is our repentance. Our real, living, assumed repentance, the one that Saint Ioannis the Baptist also asked for in his sermon in the wilderness. And our repentance is our life, because it fills us with the glory of God, with our eternal life. Amin[11]!


[1] Started at 14.36, in day of saturday, on 16 august 2025. Sun, 32 degrees, wind of 11 km/h.

[2] Iubiții mei, capul omului reprezintă mintea care vorbește. Mintea care vorbește din cele ale inimii. De aceea i-au tăiat capul Sfântului Ioannis Botezătorul: ca să tacă, ca să nu mai vorbească! Pentru că adevărul e insuportabil în inima omului păcătos. Adevărul îi întoarce mațele pe dos. Adevărul ne spune ceea ce nu suntem, ne spune păcatele pe față. Și când nu suportăm adevărul despre noi înșine, e semn că ne-am trufit mult și că e aproape căderea noastră. Umilirea noastră din partea lui Dumnezeu.

[3] Persecuțiile religioase sunt îngăduite de Dumnezeu, dar nu dorite de El. Omul păcătos vrea să se răzbune, vrea să omoare, vrea să chinuie îndelung pe creștin până când îl omoară…Și Dumnezeu îngăduie ca păcătosul să își verse răutatea pe creștin, dar îl întărește pe Sfântul Său ca să rabde toate spre mântuirea lui. De aceea, persecuțiile religioase nu sunt victoriile necredincioșilor asupra credincioșilor, ci sunt victoriile iubirii lui Dumnezeu împotriva ateismului.

[4] Cel mai ușor lucru e să negi, să strici, să fii indiferent. Pentru că negarea nu înseamnă și dovada că ai dreptate. Negi pentru că așa vrei, nu pentru că nu există Dumnezeu. Însă Sfinții Mucenici când mureau pentru Domnul, arătau că nu doar în vorbe sunt cu El, ci cu toată ființa lor ei sunt cu Dumnezeu. Când nu poți să renunți la iubire, nu poți să renunți la tine însuți, pentru că tu ești cu totul dăruit lui Dumnezeu. Și atunci înțelegi ce mare putere e credința ta, dacă, pentru Dumnezeu, tu ești în stare să suporți toate până la moarte.

[5] Sfântul Ioannis a fost martirizat pentru Domnul. El nu a murit ca un om păcătos, ci ca un Sfânt al lui Dumnezeu. Ca un Sfânt plin de curăție și de sfințenie. Era omul ascezei, era omul care a făcut din pustiu o școală de teologie și de înnoire interioară. El L-a botezat pe Domnul, a văzut că e Fiul Tatălui în vedenie, că e Unul din Treime, și a murit pentru că a spus adevărul despre familia imperială a timpului său. Iar cei care l-au omorât și-au arătat micimea de suflet, pe când el s-a arătat imens înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

[6] Intoleranța față de creștini capătă multe forme. Văzute sau nevăzute. Suntem persecutați din umbră, dar și la vedere, suntem minimalizați, suntem marginalizați, suntem ironizați, suntem popularizați în mod negativ. Și când ni se fac rele, ni se fac sub ochii multora, ca și când nu s-ar întâmpla nimic strigător la cer.

[7] Dumnezeu a îngăduit moartea Sfântului Ioannis, dar l-a primit ca pe Sfântul Lui cel mare și frumos și nu ca pe un oarecare. Căci Dumnezeu Își cunoaște Sfinții Lui, știe cine sunt ei, pentru că ei sunt cu El mereu. Noi privim din afară, vedem că cineva e nedreptățit, că cineva e omorât, dar Dumnezeu știe toată iubirea Sfântului Său. De aceea, ceea ce vedem noi e parțial, e puțin, în comparație cu ce vede Dumnezeu la Sfinții Săi.

[8] Aripile sale iconografice ne spun că el nu e din lumea aceasta, că el nu seamănă cu noi. Pentru că aripile lui sunt postul și rugăciunea. Aripile lui sunt asceza sa și asceza lui l-a făcut înaripat, l-a făcut dumnezeiesc, l-a făcut să fie ca și când n-ar avea trup. Și că noi putem fi duhovnicești dacă vom face ca el: dacă vom trăi pentru suflet, pentru viața dumnezeiască a sufletului și a trupului, și nu pentru poftele cele păcătoase.

[9] Tocmai m-am întors dintr-un concediu de 8 zile, făcut în Transilvania, și am simțit din plin ce înseamnă să fii serios cu viața ta. Căci oriunde m-am bucurat de ceva anume, m-am bucurat tocmai pentru că oamenii au fost serioși cu viața lor și au făcut lucruri durabile. Fără încredere în viitor, în viitorul lucrului tău, nu faci nimic durabil. Dar când le faci pe toate cu credință în Dumnezeu, atunci acele lucruri rămân. Sunt durabile.

[10] Cele două milenii de creștinism românesc sunt lecția noastră vie de răbdare creștină. Am rămas aici, am rămas statornici, am rămas în credința noastră în Dumnezeu și de aceea suntem stăpâni până azi pe aceste locuri sfinte. Trecutul nostru ne dă putere pentru prezent, pentru că Sfinții noștri sunt cu noi. Viitorul nostru nu stă în trecut, dar are puterea trecutului, are puterea credinței care ne vine din vremurile apostolice, care ne vine de la Sfântul Apostol Andreas, Părintele nostru. Și viitorul României e ortodox, pentru că viitorul României este eclesial.

[11] Ne apropiem de sfârșitul acestui an bisericesc. În predica de duminică vom sublinia cu putere acest lucru, pentru că va fi ultima zi a anului bisericesc 2024-2025. Și dacă anul se înnoiește, dacă anul se schimbă, Dumnezeu ne cere și nouă să ne schimbăm duhovnicește. Și schimbarea pe care El o așteaptă de la noi e pocăința noastră. Pocăința noastră reală, vie, asumată, aceea pe care și Sfântul Ioannis Botezătorul o cerea în predica sa din pustie. Și pocăința noastră e viața noastră, pentru că ea ne umple de slava lui Dumnezeu, de viața noastră cea veșnică. Amin!

Mărturii III. 3

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 3)

*

Sfântul Cuvios Gherontie Puiu: „Nu m-am îmbolnăvit niciodată. Nu aveam nimic la picioare de la umblatul desculț. Era ca la bou pe talpa mea. Și nu aveam cu ce să mă spăl, n-avem unde să mă spăl. […] Iar Maica Domnului mi s-a arătat acolo unde am vrut să fac Mănăstirea. Pe Zamora. Și mi-a spus că nu e acela locul. Și mi-a arătat locul unde să fac Mănăstirea. Am fost la Iași, la Cuvioasa Parascheva și m-am rugat, apoi am venit aici și am vorbit cu Primarul, care trăiește și acum, pe care îl cheamă Condescu, și acela mi-a spus să caut locul de Mănăstire de unul singur, considerându-mă nebun. Și așa am ajuns aici, unde am făcut Mănăstirea. Când am găsit locul l-am luat pe Primar și pe unul, Gică Bancu, cu mașina și le-am arătat unde vreau să fac Mănăstirea. Și pe când vorbeam cu ei și îmi spunea care e locul meu de Mănăstire, deodată a fulgerat și am văzut gardul. Eram în picioare. Și când a fulgerat, eu mi-am pus mâinile la ochi, căci m-am speriat să nu mă curenteze. Și le-am spus că aici vreau să fac Mănăstirea. Iar Gică Bancu a zis: «Nu mai faci Mănăstire, pentru că dumneata ai luat-o razna!». «Dar dumneavoastră n-ați văzut lumina de acolo?», i-am întrebat eu. Însă ei n-o văzuseră.

De aceea le-am spus: «Duceți-vă acasă, pentru că eu rămân aicea!». Dar ei îmi spun: «Hai, Părinte, acasă! Că te mănâncă ursul aici». Erau aici vreo 60 de brazi. Unde e acum Mănăstirea. Însă am plecat acasă, dar, pe întuneric, a doua zi, m-am întors aici la Mănăstire. Căci puteam merge pe atunci. Și am stat pe cioata de la Clopotnița de acum…Și când m-am uitat la un brad, deși trecusem pe lângă el, am văzut o Femeie îmbrăcată în negru, ca o Maică, dar nu se vedea prea bine chipul ei. Și ea îmi făcea semn cu brațele să vin spre ea. Când am văzut că mă cheamă, mi-am pus mâinile în cap, pentru că credeam că e o femeie oarecare. Însă, m-am dus la vale până la jumătate și mi-am dat seama că de 7 ori mi-a făcut semn cu brațele să vin spre ea. Însă, când m-am apropiat de ea, nu am mai văzut-o.  Și atunci mi-am dat seama că a fost Măicuța Domnului! Dar de ce nu mi-ai spus că tu ai fost?!…

Și m-am dus la deal, dar nu am mai văzut-o. […] Era Măicuța Domnului! Însă, de ce nu mi-ai spus ce să fac?!…Și m-am întors pe cioata aceea, am adormit acolo, și am auzit: «Aici să faci Mănăstirea Aici să o faci, împrejurul gardului în care m-ai văzut!». Și m-am dus pe la Primărie, am adus niște meseriași, am făcut acolo lângă brad și am sfințit. […] Și acolo am făcut Slujbă aproape un an.

Și a venit un om de la Maramureș, căruia îi pățise ceva femeia lui și o murit, și o venit și mi-o spus: «Părinte, vreau să fac o Mănăstire! Am visat că trebuie să facem o Mănăstire împreună»”[1].

*

Cel mai de preț odor al Mănăstirii din Gumenissa [Γουμένισσα][2], din Grecia, este capul Sfântului Cuvios Nicodimos Aghioritul. „Racla cu Sfintele Moaște a fost furată pe 15 martie 2010, dar s-a întors acasă într-o lună. Pentru că cel care a luat-o, a mărturisit că Sfântul i s-a arătat de 4 ori în vedenie și în întregime, spunându-i: «Fiule, destul m-ai supărat! Du-mă înapoi, acasă!». Și așa a făcut ascultare omul care a avut îndrăzneala să comită o [astfel de] infracțiune, dar care s-a întors cu credință și și-a mărturisit și păcatul și a readus acest odor Mănăstirii”[3].

*

Părintele Nicolae Barbu: „Am cunoscut-o, în cadrul Parohiei mele, pe Presbitera Ecaterina Lăcătușu: o Doamnă plină de încărcătură spirituală. Dânsa, fiind singură, văduvă de aproape 12 ani, relata faptul că a avut fericirea de la Dumnezeu să trăiască alături de un Slujitor al Domnului cu totul deosebit. Doamna Preoteasă se spovedea, se împărtășea, aveam dialoguri foarte plăcute cu Dânsa. Și a venit vremea să treacă la cele veșnice…Și în ziua de 29 septembrie a anului 1998 a avut loc Prohodirea Dânsei, după ce primise toate cele creștinești. Părintele Ilie Lăcătușu îi lăsase Doamnei cuvântul că, dacă va muri după 15 ani de la moartea Dânsului, să îl dezgroape și să o pună și pe Dânsa alături de Preacucernicia sa. Această dorință a Părintelui împlinindu-se, atunci a fost deschis mormântul Părintelui și urma să fie pus alături de Doamna Preoteasă. Dar, în mormântul în care mormântul a fost deschis și am ajuns cu răposata Ecaterina Lăcătușu ca să o depunem în mormânt, am ținut ca să desfacem coșciugul Părintelui, pentru ca osemintele acestuia să fie curățate după rânduiala tradițională și după aceea să fie puse alături de soția sa. În momentul acela, însă, am constatat că trupul Părintelui Lăcătușu era perfect întreg. Ba, mai mult decât atât, era foarte ușor și emana un miros plăcut. Pentru că rânduiala de Înmormântare necesita o rânduială aglomerată pentru ziua respectivă, am pus trupul Părintelui într-o nișă a cavoului, undeva la suprafață, ca să avem vreme după aceea să cercetăm ce este cu trupul Părintelui. Și l-am lăsat acolo. După 6 săptămâni am mers la Parastasul Presbiterei Ecaterina și am constatat că trupul Părintelui nu avusese nicio modificare. La propunerea familiei, am trecut atunci la o altă fază: la faza de pregătire a curățării trupului Părintelui și a îmbrăcării acestuia într-un veșmânt nou. Familia, pentru ca să fim în bună rânduială, au făcut mai întâi o încunoștințare a acestui lucru către forurile superioare bisericești. Au adus la cunoștință acestea Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, iar după aceea au făcut o cerere, pe care au îndreptat-o către mine, pentru ca eu, personal, să mă ocup de curățarea trupului Părintelui și de îmbrăcarea acestuia în veșminte noi. Și eu am procedat la fotografierea Părintelui bucățică cu bucățică, după cum se poate vedea în imagini și, totodată, am procedat la îmbrăcarea Părintelui, mai întâi într-o cămașă de in și apoi l-am îmbrăcat în celelalte veșminte. Și am concluzionat, după toate cele petrecute, că Părintele este perfect întreg, că trupul are o greutate foarte mică, este foarte ușor, și că trupul Părintelui nu are un miros neplăcut, ci are un miros plăcut”[4].


[1] Preluată de pe TikTok, de la Viorel Gurzun.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Goumenissa.

[3] Cf. https://www.facebook.com/reel/457861333697284.

[4] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=e2wrpQsGv0c. Emisiune de la TVR 1.

Mărturii III. 2

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 3)

*

Sfânta Mărturisitoare Blondina Gobjilă a văzut-o pe Sfânta Cuvioasă Paraschevi de la Iași în vis și aceasta i-a spus: „Nu te îngrijora, eu voi fi cu tine!”. Iar, în alt vis dumnezeiesc, Sfântul Cuvios Dimităr de la București a vindecat-o de durerea de la mâna stângă, după ce i-a mângâiat mâna bolnavă, și apoi i s-a revelat ei cine este[1].

*

Părintele Protosinghel Athanasie Ulea: „În contextul actual, marcat de tehnologie avansată și de dezvoltarea rapidă a inteligenței artificiale, apare un pericol real: dezumanizarea. Oamenii nu mai au relații personale autentice, ci trăiesc tot mai mult în medii virtuale, în conexiuni impersonale. AI-ul poate răspunde uneori la întrebări duhovnicești sau teologice mai bine decât mulți dintre noi – dar nu poate înlocui comuniunea vie, privirea, atingerea, prezența. Nu trebuie să ne speriem de tehnologie, dar trebuie să o folosim cu discernământ, în gândul lui Dumnezeu. Cu cât se dezvoltă mai mult mediul virtual, cu atât devine mai clar cât de important este trupul nostru, relația noastră trupească – nu în sens sexual, ci în sensul profund al apropierii, al prezenței personale. Nimic nu poate înlocui prezența vie dintre două persoane”[2].

*

Părintele Arhimandrit Efrem Vatopedinul: „Cel mai mare dar al Bisericii pentru credincioși este cunoașterea lui Dumnezeu”[3].

*

Același: „Binecuvântat este acel om care este mădular al Bisericii, care este prieten al Sfinților, fiindcă cine este prieten al Sfinților este prieten al lui Hristos”[4].

*

Părintele Episcop Ignatie Trif: „Judecata este un păcat împotriva dragostei și oricine judecă este, de fapt, împotriva lui Dumnezeu, pentru că Însuși Dumnezeu Se numește pe Sine ca fiind Dragostea absolută, ființială”[5].

*

Părintele Patriarh Daniel Ciobotea al României: „Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că adevărata înțelegere și adevărata predicare a Cuvântului lui Dumnezeu vin nu doar din înțelepciunea omenească, ci mai ales din comuniunea cu Sfinții Apostoli, din rugăciunea stăruitoare și din ascultarea smerită față de Domnul Hristos şi de Sfinții Lui”[6].

*

Același: „Domnul Iisus Hristos îi judecă și îi chinuie pe demoni nu prin mustrare, ci prin prezența Sa fizică alături de oamenii în care se aflau demonii, adică prin contrastul dintre iubirea Lui milostivă și răutatea violentă a demonilor față de oameni. Iubirea milostivă și smerită a lui Iisus îi chinuia pe acești demoni care îi urau pe cei doi oameni și îi împiedicau să trăiască în pace și armonie cu semenii lor”[7].


[1] † Veniamin [Goreanu] al Basarabiei de Sud, Blandina Gobjilă, răsărită din pământul sfânt al Basarabiei, o mărturisitoare în temnițele comuniste, cf. https://episcopiabasarabieidesud.md/articol/311.

[2] Un interviu pe care i l-a luat Alexandra Nadane, cf.https://basilica.ro/protos-dr-athanasie-ulea-adolescentii-au-nevoie-de-un-atasament-stabil-fata-de-parinti-si-de-relatii-vii/.

[3] Cf. https://basilica.ro/arhim-efrem-vatopedinul-bucuresti-cel-mai-mare-dar-oferit-credinciosilor-de-biserica-este-cunoasterea-lui-dumnezeu/.

[4] Cf. https://basilica.ro/cine-este-prieten-al-sfintilor-este-prieten-al-lui-hristos-icoana-prodromita-cinstita-la-paraclisul-catedralei-nationale/.

[5] Cf.https://basilica.ro/ps-ignatie-unul-dintre-marile-pericole-a-judeca/.

[6] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-la-primirea-moastelor-sf-ioan-hrisostom-comunicarea-minunata-intre-marele-exeget-si-sf-ap-pavel/.

[7] Cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/iubirea-smerita-si-milostiva-a-lui-hristos-alunga-prezenta-si-lucrarea-demonilor-199199.html.

Mărturii III. 1

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 3)

*

Părintele Paul Truebenbach (fost luteran): „Familia mea a crescut în California, în Statele Unite. Am crescut luterani, din Sinodul Missouri al Bisericii Luterane, și în 1996 am fost primiți în Biserica Ortodoxă într-o Parohie grecească ortodoxă. Așadar, în timpul școlii gimnaziale și liceale am fost ortodox. Dar, pentru mine, a fost doar o schimbare de locație în zi de duminică. Nu a fost cu adevărat o mare schimbare în viața mea. Însă, când am ajuns la Facultate, am început să studiez științele politice. Și am avut câteva întâlniri cu Sfântul Nectarios de la Eghina, care m-au determinat să îmi cercetez cu adevărat credința. Și atunci am simțit o chemare spre Preoție. Așadar, după ce am absolvit Universitatea Gonzaga, m-am dus la Seminarul Teologic Grecesc Sfânta Cruce, slujind în Cincinnati, în Ohio, în Arhiepiscopia Greacă,  după care timp de 3 ani în Cheyenne, în Wyoming, după care am fost chemat să slujesc în Parohia din Salt Lake City, în Utah, a Arhiepiscopiei Antiohiei. Și am rămas acolo începând cu anul 2017. […] Însă, în timp ce eram la Gonzaga[1], am început să mă gândesc cu adevărat la credință pentru prima dată și am început să mă întreb ce înseamnă să fii un creștin ortodox, ce a însemnat să fiu protestant, și de ce toți prietenii mei erau romano-catolici, ce înseamnă să fii romano-catolic. Și am început să cercetez toate aceste lucruri din ce în ce mai atent.

Și există multe de admirat în tradițiile proteste și în romano-catolicism. Dar, cu toate acestea, am descoperit foarte repede că Ortodoxia are o inimă și o adâncime care nu pot fi găsite în altă parte. Am descoperit, de asemenea, în mulți dintre Sfinții moderni ai Ortodoxiei, în mulți dintre Sfinții greci, precum Paisios și Porfirios, și apoi în mulți dintre Sfinții români, precum recentul canonizat, Sfântul Cleopa, am descoperit o Tradiție vie. Pentru mine, aceste persoane au fost credința cea vie. Și n-am mai trăit într-o credință intelectuală și bazată pe ce s-a întâmplat acum 2000 de ani, ci am început să trăiesc o credință la timpul prezent, cu un Duh Sfânt la fel de prezent și astăzi, așa după cum a fost și acum 2000 de ani la Cincizecime. Am văzut și citit despre oameni transfigurați. Și, în cele din urmă, am întâlnit o foarte sfântă Maică, care are daruri duhovnicești precum înaintea-vedere. Și faptul că m-am aflat în preajma ei m-a făcut să înțeleg cât de puternică este cu adevărat această prezență vie și la ce ne cheamă Ortodoxia.

Așadar, pe de o parte, Ortodoxia m-a înspăimântat și mai mult decât protestantismul și romano-catolicismul, pentru că mi-a cerut să mă privesc mult mai adânc și îmi era teamă de ceea ce aș putea găsi, dar, de asemenea, m-a atras, pentru că am văzut care este potențialul nostru și am văzut cât de mult ne iubește Hristos. Căci El ne vede, în primul rând, ca pe Sfinții care suntem meniți să fim și nu ca pe păcătoșii care suntem. Și, în acel moment, am realizat că Ortodoxia nu era una dintre multiplele opțiuni, ci era singura alegere și singura cale de urmat”[2].

*

Preoteasa Părintelui Paul Truebenbach e româncă[3], se numește Lavinia, și cu ea s-a căsătorit în 2008, pentru că a studiat în USA[4]. De aceea, prin Preoteasa Lavinia, a cunoscut mult mai bine viața și mărturisirea Bisericii României.

*

Părintele Arhidiacon Ioan Ică: „Sfântul Maxim Mărturisitorul, deși a fost simplu Monah toată viața, tehnic vorbind, a fost Monah, Teolog, Mărturisitor, Luceafăr al Bisericii și, cu siguranță, cel mai profund dintre Teologii Ortodoxiei”[5].

*

Același: „Nu poți să cinstești un om mare și să rămâi mic! Că asta e marea problemă a noastră, a celor de acum. Ortodoxia e făcută de giganți, de oameni duhovnicești, de oameni de culme, iar ortodocșii sunt pigmei, pitici și minori și jalnici, în cele din urmă. Cea mai mare problemă, să nu uităm!, a vieții noaste, nu e Ortodoxia, ci ortodocșii. Căci noi suntem problema! Din pricina noastră. Pentru că nu ne adecvăm, nu ne racordăm, nu ne ridicăm la aceeași vibrație și incandescență cu cea a Sfinților Părinți. Și mai spunem și că sunt Părinții noștri. Și noi, copiii, facem exact invers decât ei. Însă, avem niște Părinți, dar copiii lor arată jalnic”[6].

*

Același: „Ce Îi facem noi lui Dumnezeu, când vine în mijlocul nostru și nu face ce vrem noi? Adică ce voia poporul lui Israil sau liderii lui de atunci. Căci, dacă nu face ce vrem noi, Îi facem noi Lui ce vrem noi. Și Crucea arată [în mod] exact ce suntem în stare să Îi facem lui Dumnezeu, dacă vine cu rânduielile Lui și nu vine să ne facă voile și poftele noastre”[7].


[1] A se vedea: https://www.gonzaga.edu/.

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=fMPQ6gWRXXg, min. 0. 53-4.05.

[3] Idem, min. 13. 02.

[4] Cf. https://sppoc.org/leadership/.

[5] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=R1if3ZFgVQk, min. 7. 11-30. E vorba despre o predică a sa din 2018 la Duminica a 32-a după Cincizecime.

[6] Idem, min. 7.51-8.35.

[7] Idem, min. 11.00-11.26.

1 2 3 5