Sermon at 20 years of Divine Priesthood [September 17, 2025]

My beloveds[1],

Adrian Ghenie, the best-selling romanian painter today, born in 1977 like me, rightly said in one of his interviews, that if you want to destroy your life, you have to start making more money than you need[2]. Paraphrasing him, if you want to truly serve God as a Priest you must make more and more God’s friends. And the friends of God are His Saints in heaven, as well as those on earth. Money, coming quickly into your life, like an avalanche, stops you from your creation, because you must take care of it. But when you want to serve God, you need His Saints, their divine help, as well as their theological advice. Because you need the truth of God in your life[3].

God’s service is a great delicacy. Because you do everything being on God’s side, having the same longing as Him: the salvation of people. And when you long for the salvation of people, then you are very delicate, very attentive, very loving with people, because you want their good and not your own. The good shepherd is the one who always sees the good of the person in front of him, who puts the believer first. His peace, the reconciliation of the believer, his fulfillment is the fulfillment of the Priest. And precisely for this reason, serving God does not mean having a daily schedule, but having the longing to save people[4].

In the previous sermon, that of my Diaconate, I spoke to you about the great intimacy with God that the Divine Priesthood brought into my life. About the great boldness before Him for the faithful. And this, because priestly service means first of all a lot of love for people, a great desire to make them aware of their eternal life. For the life of now passes, passes very quickly, and our real life is the eternity. Now, in the present moment, we are preparing for our eternity with God. But now, in our little time, our eternity is decided. Because our relationship with God decides our eternal life[5].

People come and bring you their pomelniks, they bring themselves to God. Each pomelnik is a love, an assumption in prayer of all. For each name in part is a living relationship. We pray for our parents, for our grandparents, for our relatives, friends, acquaintances. The assumption of all in prayer means the comprehension of all in our love. The prayer is a continuous multiplication of our love. More and more names mentioned means more and more love. And the love that assumes all humanity is divine love, it is love from God, because only He loves everyone, without exception[6].

And the love of God descends into us through all the divine work of the Priest. The Priest is the one whom God fills with His glory. He is the one whom God teaches the perfect love: the love that gives itself unceasingly. And that is why, every day, the Priest is prayer, he is attention, he is dialogue, he is help, he is living love for all, because he is real understanding of people. And the understanding of people comes from their love. From the concern for their salvation. Salvation which is their eternal fulfillment[7].

When I can no longer, He strengthens me. When I need an idea, He is my enlightenment. When I want to rejoice, His Saints and Angels are with me and strengthen me in my joy. For to serve God means to live in His glory, in His joy, in His continuous strengthening. To serve Him means to always receive His cleansing, His enlightenment, His sanctification[8].

I often serve in silence, with joy, with great fulfillment. I pray for many people and for all of them together. And I see and feel how God is our stability, of all of us. How He is the firm ground in which we take root. His glory is the strength and fulfillment of the world. His glory is our sight, our inner clarity. And there is not a day when He does not delight me with His mysterious joys, with His peace, with His enlightenments, with His holiness. For the intimacy with God is a continuous fulfillment, it is the joy that always rejuvenates us internally[9].

People look at how we serve, at how we pronounce the words, at how we behave. They look from the outside in. But God looks from the inside at everything we do! And that is why I do not need words and gestures to serve Him, but only the inner movements of my mind and heart. Why I tell Him secretly within myself. And those significant silences, which are the depth of my Priesthood, are not seen by people, but He knows everything. And He, the One who knows everything, knows that my Priesthood begins there, from within me, and that its sincerity is under His eyes. As far as people, as far as their sight, His sight is the important one and that is why I am not interested in human mannerism, how to impress on the outside[10].

For the one with a strong voice, my voice is weak. For the one with studied gestures, my liturgical gestures are natural. For the one who wants to attract people’s attention, my liturgical life is without stridencies. I do not preach pretentiously, I do not speak from above, I do not make theatrical gestures. And my voice keeps getting weaker due to intellectual work and fasting, and theatricality has no place in the Church. The holiness of the Priesthood is within and from there our service begins. He who sees ghostually, sees our longing for the salvation of all. If you do not see ghostually, everything is in vain. But if you see with pure and divine eyes, then you consider me your friend and your Father, because my voice is the one through which God speaks to you[11].

The voice of the Priest is the voice of theology. He is the one who gives you direction in life. You can accumulate a lot of information, you can have plural knowledge, but you need ghostual discernment, a theological view of the things of your life. And the Priest is this place of your verification, of the verification of your faith, and a strengthening in your life with God. For he, listening to your confessions, is also the one who is solidary with you. He walks with you on the same path. And your path is also his path, because you both want to fulfill yourselves in the life with God[12].

My Duhovniks were on my side. And so does my Bishops. Because they all strengthened me in my churchly life. But the faithful of the Church were also on my side, because wherever I went, I was able to serve in peace. And you can serve with peace, if you are a man of peace, if the peace of God is deep within you. And when you serve with piety and peace, then you see them all in their depths, but also yourself in the midst of them all. For you cannot ask others to be perfect, if you do not ask this of yourself. And growing in holiness also means accepting all your sins and taking care not to mislead others[13].

When you have many Saints of God as friends, you understand how many divine virtues you lack. Because they are the mirror in which you truly see yourself: with all your weaknesses. They are your mirror that does not lie. Compared to sinful man, who praises your sins as „virtues”, the Saints make your virtues look small too. And if people can’t stand God’s words and expect you to sweeten them, then your sermons are not „bad”, but they are full of unbearable truths. But this is how God’s truths look: they need a repentant heart to receive them with all sincerity[14].

I have learned a lot from people’s repentance, from their change for the better. Meetings with people have enriched me and have not impoverished me. People’s joys, the authentic ones, are a source of blessing. Because the greatest joys are divine joys. I have served, I have written, I have edited, I have traveled with the fulfillment that God is always with us. Because I always feel Him with us and in us. Our God is our joy and fulfillment. That is why we serve Him with peace and with great gratitude. Because all are His great gifts[15].

Therefore, my beloveds, the 20 years of priestly service are for me a divine fulfillment. For I do not look at what I have done for others, but at what God has done in my life. And He has filled me from enough with His glory and His love and His divine understanding. And my fulfillment is His rich gifts, the ones with which He continually delights us[16].

Thank you for everything and bless you all! God happy us all with His glory, now and always and forever and ever. Amin[17]!


[1] Started at 11.55, in day of thursday, on 11 september 2025. Sun, 24 degrees, wind of 14 km/h.

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=WGCnyCO5nHU&t=2s.

[3] Iubiții mei, Adrian Ghenie, cel mai vândut pictor român actual, născut în 1977 ca și mine, spunea pe drept cuvânt într-un interviu al său, că dacă vrei să îți distrugi viața, trebuie să te apuci să faci bani mai mulți decât îți trebuie. Parafrazându-l pe el, dacă vrei să Îi slujești cu adevărat lui Dumnezeu ca Preot trebuie să îți faci tot mai mulți prieteni ai lui Dumnezeu. Și prietenii lui Dumnezeu sunt Sfinții Lui din cer, cât și cei de pe pământ. Banii, veniți rapid în viața ta, ca o avalanșă, te opresc din creația ta, pentru că trebuie să ai grijă de ei. Dar când vrei să Îi slujești lui Dumnezeu, ai nevoie de Sfinții Lui, de ajutorul lor dumnezeiesc, cât și de sfaturile lor teologice. Pentru că ai nevoie de adevărul lui Dumnezeu în viața ta.

[4] Slujirea lui Dumnezeu e o mare delicatețe. Pentru că tu faci toate fiind de partea lui Dumnezeu, având același dor ca și El: mântuirea oamenilor. Și când ți-e dor de mântuirea oamenilor, atunci ești foarte delicat, foarte atent, foarte iubitor cu oamenii, pentru că vrei binele lor și nu al tău. Păstorul cel bun e cel care vede mereu binele omului din fața lui, care îl pune pe cel credincios în primul rând. Liniștirea lui, împăcarea celui credincios, împlinirea lui e împlinirea Preotului. Și tocmai de aceea, a-I sluji lui Dumnezeu nu înseamnă a avea un orar al zilei, ci a avea dorul de a-i mântui pe oameni.

[5] În predica anterioară, cea a Diaconatului meu, vă vorbeam despre marea intimitate cu Dumnezeu pe care a adus-o Dumnezeiasca Preoție în viața mea. Despre marea îndrăzneală înaintea Lui pentru cei credincioși. Și aceasta, pentru că slujirea preoțească înseamnă în primul rând multă iubire de oameni, o mare dorință de a-i face conștienți de viața lor cea veșnică. Căci viața de acum trece, trece foarte repede, și viața noastră reală e veșnicia. Acum, în clipa de față, noi ne pregătim pentru veșnicia noastră cu Dumnezeu. Dar acum, în puținul nostru trimp, se decide veșnicia noastră. Pentru că relația noastră cu Dumnezeu decide viața noastră cea veșnică.

[6] Oamenii vin și îți aduc pomelnicele lor, se aduc pe ei înșiși lui Dumnezeu. Fiecare pomelnic este o iubire, o asumare în rugăciune a tuturor. Căci fiecare nume în parte e o relație vie. Noi ne rugăm pentru părinții, pentru bunicii, pentru rudele, prietenii, cunoscuții noștri. Asumarea tuturor în rugăciune înseamnă cuprinderea tuturor în iubirea noastră. Rugăciunea e o înmulțire continuă a iubirii noastre. Tot mai multe nume pomenite înseamă o tot mai mare iubire. Și iubirea care își asumă întreaga umanitate e iubire dumnezeiască, e iubire de la Dumnezeu, pentru că numai El iubește pe toată lumea, fără excepție.

[7] Și iubirea lui Dumnezeu coboară în noi prin toată lucrarea dumnezeiască a Preotului. Preotul este cel pe care Dumnezeu îl umple de slava Lui. El e cel pe care Dumnezeu îl învață iubirea desăvârșită: iubirea care se dăruie neîncetat. Și de aceea, în fiecare zi, Preotul este rugăciune, e atenție, e dialog, e ajutor, e iubire vie pentru toți, pentru că e înțelegere reală a oamenilor. Și înțelegerea oamenilor vine din iubirea lor. Din grija pentru mântuirea lor. Mântuire care este împlinirea lor cea veșnică.

[8] Când eu nu mai pot, El mă întărește. Când eu am nevoie de o idee, El e luminarea mea. Când vreau să mă bucur, Sfinții și Îngerii Lui sunt împreună cu mine și mă întăresc în bucuria mea. Căci a-I sluji lui Dumnezeu înseamnă a trăi în slava Lui, în bucuria Lui, în întărirea Lui continuă. A-I sluji Lui înseamnă a primi mereu curățirea Lui, luminarea Lui, sfințirea Lui.

[9] Slujesc adesea în tăcere, cu bucurie, cu multă împlinire. Mă rog pentru mulți oameni și pentru toți la un loc. Și văd și simt cum Dumnezeu e stabilitatea noastră, a tuturor. Cum El e pământul ferm în care ne înrădăcinăm. Slava Lui e tăria și împlinirea lumii. Slava Lui e vederea noastră, claritatea noastră interioară. Și nu e zi în care El să nu mă bucure cu bucuriile Lui cele tainice, cu pacea Lui, cu luminările Sale, cu sfințenia Lui. Căci intimitatea cu Dumnezeu e o împlinire continuă, e bucuria ce ne întinerește mereu interior.

[10] Oamenii se uită la cum slujim, la cum pronunțăm cuvintele, la cum ne comportăm. Se uită din afară spre înăuntru. Însă Dumnezeu privește dinăuntru tot ceea ce facem! Și de aceea nu am nevoie de cuvinte și de gesturi pentru a-I sluji Lui, ci numai de mișcările interioare ale minții și ale inimii mele. De ce Îi spun tainic în mine însumi. Și acele tăceri semnificative, care sunt adâncul Preoției mele, nu le văd oamenii, dar El le cunoaște pe toate. Și El, Cel care știe toate, știe că de acolo începe Preoția mea, din lăuntrul meu, și că sinceritatea ei e sub ochii Lui. Până la oameni, până la văzul lor, văzul Lui e cel important și de aceea nu mă interesează manierismul uman, cum să impresionez în afară.

[11] Pentru cel cu glas puternic, glasul meu e slab. Pentru cel cu gesturi studiate, gesturile mele liturgice sunt firești. Pentru cel care vrea să atragă privirile oamenilor, viața mea liturgică este fără stridențe. Nu predic pretențios, nu vorbesc de sus, nu fac gesturi teatrale. Iar glasul meu se tot slăbește datorită muncii intelectuale și a postului, iar teatralitatea n-are ce căuta în Biserică. Sfințenia Preoției e înăuntru și de acolo începe slujirea noastră. Cel care vede duhovnicește, vede dorul nostru pentru mântuirea tuturor. Dacă nu vezi duhovnicește, degeaba e totul. Dar dacă vezi cu ochi curați și dumnezeiești, atunci mă consideri prietenul tău și Părintele tău, pentru că glasul meu e cel prin care Dumnezeu îți vorbește.

[12] Glasul Preotului e glasul teologiei. El e cel care îți dă direcția în viață. Poți acumula mulță informație, poți avea cunoștințe plurale, dar ai nevoie de discernământ duhovnicesc, de o vedere teologică asupra lucrurilor vieții tale. Și Preotul este acest loc al verificării tale, al verificării credinței tale, și o întărire în viața ta cu Dumnezeu. Căci el, ascultându-ți mărturisirile tale, este și cel care e solidar cu tine. Merge cu tine pe aceeași cale. Și calea ta e și calea lui, pentru că amândoi vreți să vă împliniți în viața cu Dumnezeu.

[13] Duhovnicii mei au fost de partea mea. La fel și Episcopii mei. Pentru că toți m-au întărit în viața mea bisericească. Dar și credincioșii Bisericii au fost de partea mea, pentru că oriunde am mers, am putut să slujesc cu pace. Și poți sluji cu pace, dacă ești un om al păcii, dacă pacea lui Dumnezeu e în adâncul tău. Și când slujești cu evlavie și cu pace, atunci le vezi pe toate în adâncul lor, dar și pe tine în mijlocul tuturor. Căci nu poți să ceri de la alții să fie desăvârșiți, dacă nu îți ceri de la tine acest lucru. Și creșterea în sfințenie înseamnă totodată asumarea tuturor păcatelor tale și grija de a nu-i sminti pe alții.

[14] Când ai prieteni mulți Sfinți ai lui Dumnezeu, înțelegi câte virtuți dumnezeiești îți lipsesc. Pentru că ei sunt oglinda în care tu te vezi cu adevărat: cu toate neputințele tale. Ei sunt oglinda ta care nu minte. În comparație cu omul păcătos, care îți laudă păcatele drept „virtuți”, Sfinții îți fac și virtuțile tale să pară mici. Iar dacă oamenii nu suportă cuvintele lui Dumnezeu și așteaptă ca tu să le îndulcești, atunci predicile tale nu sunt „rele”, ci sunt pline de adevăruri insuportabile. Dar așa arată adevărurile lui Dumnezeu: au nevoie de o inimă care se pocăiește, pentru ca să le primească cu toată sinceritatea.

[15] Am învățat multe din pocăința oamenilor, din schimbarea lor în bine. Întâlnirile cu oamenii m-au îmbogățit și nu m-au sărăcit. Bucuriile oamenilor, cele autentice, sunt izvor de binecuvântare. Pentru că bucuriile cele mari sunt bucurii dumnezeiești. Am slujit, am scris, am editat, am călătorit cu împlinirea că Dumnezeu e împreună cu noi totdeauna. Căci Îl simt mereu cu noi și în noi. Dumnezeul nostru e bucuria și împlinirea noastră. De aceea Îi slujim cu pace și cu multă recunoștință. Căci toate sunt darurile Sale cele mari.

[16] De aceea, iubiții mei, cei 20 de ani de slujire preoțească sunt pentru mine o împlinire dumnezeiască. Căci eu nu mă uit la ce am făcut eu pentru alții, ci la ceea ce a făcut Dumnezeu în viața mea. Și El m-a umplut din destul de slava Lui și de iubirea Sa și de înțelegerile Sale cele dumnezeiești. Și împlinirea mea sunt darurile Sale cele bogate, cele cu care ne bucură neîncetat.

[17] Vă mulțumesc pentru toate și vă binecuvânt pe toți! Dumnezeu să ne bucure pe toți cu slava Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Epistola a II-a către Tessalonichiini, cap. 2, ed. BYZ

1. Și vă rugăm pe voi, fraților, pentru venirea Domnului nostru Iisus Hristos și a noastră adunare cu El,

2. spre [ca] nu degrabă să vă clătinați voi dintru minte[1], nici a fi înfricoșați, nici prin duh[2], nici prin cuvânt, nici prin epistolă, ca [și când] prin noi [ar fi scrisă], cum că a venit ziua lui Hristos [ὡς ὅτι ἐνέστηκεν ἡ ἡμέρα τοῦ Χριστοῦ]!

3. Să nu vă amăgească pe voi cineva în niciun chip! Că[ci nu va fi aceasta], dacă nu are să vină mai întâi apostazia [ὅτι ἐὰν μὴ ἔλθῃ ἡ ἀποστασία πρῶτον] și [nu] are să fie descoperit omul păcatului [καὶ ἀποκαλυφθῇ ὁ ἄνθρωπος τῆς ἁμαρτίας], fiul pieirii [ὁ υἱὸς τῆς ἀπωλείας],

4. cel care stă împotrivă [ὁ ἀντικείμενος] și se înalță pe sine pe[ste] tot Cel fiind zis Dumnezeu sau închinare [καὶ ὑπεραιρόμενος ἐπὶ πάντα λεγόμενον Θεὸν ἢ σέβασμα], astfel încât el, întru templul lui Dumnezeu, ca „Dumnezeu” să șadă, arătându-se pe sine că este „Dumnezeu”.

5. Nu vă aduceți aminte că, încă fiind cu voi, acestea vă ziceam vouă?

6. Și acum ați cunoscut [de ce] este oprit, spre [ca] să se arate el la vremea sa.

7. Căci taina fărădelegii acum se lucrează [Τὸ γὰρ μυστήριον ἤδη ἐνεργεῖται τῆς ἀνομίας]; [și este] numai cel care o oprește acum, până ce are să fie luat din mijloc,

8. și atunci va fi descoperit cel fără de lege, pe care Domnul îl va mistui [cu] Duhul gurii Sale [ὃν ὁ Κύριος ἀναλώσει τῷ Πνεύματι τοῦ στόματος Αὐτοῦ] și-l va nimici cu arătarea venirii Sale [καὶ καταργήσει τῇ ἐπιφανείᾳ τῆς παρουσίας Αὐτοῦ];

9. [iar] venirea căruia este după lucrarea lui Satanas, cu toată puterea[3] și [cu] semne și [cu] minunile minciunii [καὶ τέρασιν ψεύδους]

10. și cu toată înșelăciunea nedreptății în cei pieriți [καὶ ἐν πάσῃ ἀπάτῃ τῆς ἀδικίας ἐν τοῖς ἀπολλυμένοις], pentru care dragostea adevărului n-au primit [ἀνθ᾽ ὧν τὴν ἀγάπην τῆς ἀληθείας οὐκ ἐδέξαντο][4], spre [ca] ei să fie mântuiți.

11. Și, pentru aceasta, Dumnezeu le va trimite lor lucrare de amăgire [ἐνέργειαν πλάνης], spre [ca] ei să creadă minciunii [εἰς τὸ πιστεῦσαι αὐτοὺς τῷ ψεύδει];

12. pentru ca să fie judecați toți cei care n-au crezut adevărului [ἵνα κριθῶσιν πάντες οἱ μὴ πιστεύσαντες τῇ ἀληθείᾳ], ci au binevoit în nedreptate [ἀλλ᾽ εὐδοκήσαντες ἐν τῇ ἀδικίᾳ].

13. Iar noi datori suntem pururea a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru voi, fraților iubiți de către Domnul, că Dumnezeu v-a ales pe voi dintru început spre mântuire în[tru] sfințirea Duhului [ὅτι εἵλετο ὑμᾶς ὁ Θεὸς ἀπ᾽ ἀρχῆς εἰς σωτηρίαν ἐν ἁγιασμῷ πνεύματος] și [întru] credința adevărului [καὶ πίστει ἀληθείας];

14. spre care v-am chemat pe voi prin Evanghelia noastră, spre dobândirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos [εἰς περιποίησιν δόξης τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ].

15. Așadar, de aceea, fraților, stați și țineți tradițiile [τὰς παραδόσεις][5] pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt [εἴτε διὰ λόγου][6], fie prin epistola noastră [εἴτε δι᾽ ἐπιστολῆς ἡμῶν]!

16. Și Însuși Domnul nostru Iisus Hristos și Dumnezeu și Tatăl nostru, Cel care ne-a iubit pe noi [ὁ ἀγαπήσας ἡμᾶς] și ne-a dat mângâiere veșnică și nădejdea cea bună în har [καὶ δοὺς παράκλησιν αἰωνίαν καὶ ἐλπίδα ἀγαθὴν ἐν χάριτι],

17. să mângâie inimile voastre și să vă întărească pe voi în tot cuvântul și lucrul cel bun!


[1] Să nu vă clătinați din mintea voastră care e în pacea lui Dumnezeu!

[2] Se referă la un demon.

[3] Cu poată puterea satanică.

[4] N-au iubit adevărul lui Dumnezeu.

[5] Stați în tradiții și le țineți pe ele!

[6] Fie prin vorbirea noastră directă către voi.

Epistola a II-a către Tessalonichiini, cap. 1, ed. BYZ

1. Pavlos [Παῦλος] și Siluanos [Σιλουανὸς] și Timoteos [Τιμόθεος] Bisericii Tessalonichiinilor, în[tru] Dumnezeu, [în] Tatăl nostru și [în] Domnul Iisus Hristos:

2. har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și [de la] Domnul Iisus Hristos!

3. Datori suntem a-I mulțumi pururea lui Dumnezeu pentru voi, fraților, precum vrednic este, că[ci] crește peste măsură credința voastră și prisosește dragostea fiecăruia [dintre] voi toți, a unora către alții.

4. Astfel încât noi înșine ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu pentru răbdarea voastră [ὑπὲρ τῆς ὑπομονῆς ὑμῶν] și [pentru] credința [arătată] în toate prigonirile voastre [καὶ πίστεως ἐν πᾶσιν τοῖς διωγμοῖς ὑμῶν] și [în] toate necazurile pe care le îndurați [καὶ ταῖς θλίψεσιν αἷς ἀνέχεσθε];

5. [care sunt] dovada dreptei judecăți a lui Dumnezeu, spre [ca] să vă învredniciți voi Împărăției lui Dumnezeu, pentru care și pătimiți [ὑπὲρ ἧς καὶ πάσχετε];

6. dacă [este] drept lângă Dumnezeu să răsplătească [cu] necaz celor care vă necăjesc pe voi,

7. iar vouă, celor fiind necăjiți, [să vă dea] odihnă împreună cu noi [ἄνεσιν μεθ᾽ ἡμῶν], la revelarea Domnului Iisus din cer [ἐν τῇ ἀποκαλύψει τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ ἀπ᾽ οὐρανοῦ], împreună cu Îngerii puterii Sale [μετ᾽ Ἀγγέλων δυνάμεως Αὐτοῦ],

8. în văpaia focului [ἐν πυρὶ φλογός], dând răzbunare celor care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu [διδόντος ἐκδίκησιν τοῖς μὴ εἰδόσιν Θεόν] și celor neascultând Evanghelia Domnului nostru Iisus [καὶ τοῖς μὴ ὑπακούουσιν τῷ Εὐαγγελίῳ τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ];

9. care pedeapsă vor suferi [οἵτινες δίκην τίσουσιν], pieire veșnică de la fața Domnului [ὄλεθρον αἰώνιον ἀπὸ προσώπου τοῦ Κυρίου] și de la slava tăriei Sale [καὶ ἀπὸ τῆς δόξης τῆς ἰσχύος Αὐτοῦ],

10. când are să vină să Se slăvească în[tru] Sfinții Săi [ὅταν ἔλθῃ ἐνδοξασθῆναι ἐν τοῖς Ἁγίοις Αὐτοῦ] și să Se minuneze în toți cei care cred [καὶ θαυμασθῆναι ἐν πᾶσιν τοῖς πιστεύσασιν], că[ci] a fost crezută mărturia noastră către voi în ziua aceea.

11. Spre care ne și rugăm pururea pentru voi, ca pe voi să vă învrednicească de chemare Dumnezeul nostru [ἵνα ὑμᾶς ἀξιώσῃ τῆς κλήσεως ὁ Θεὸς ἡμῶν] și să vă umple de toată bună-voirea bunătății și de lucrul credinței cu putere [καὶ πληρώσῃ πᾶσαν εὐδοκίαν ἀγαθωσύνης καὶ ἔργον πίστεως ἐν δυνάμει];

12. pentru ca să se slăvească numele Domnului nostru Iisus în[tru] voi și voi în[tru] El, după harul Dumnezeului nostru și al Domnului Iisus Hristos.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [40]

Descoperim în acest volum o poezie a anotimpurilor (Radu Gyr deplânsese absența ei din tradiția poetică românească, însă nu cred că Ioan Alexandru s-a gândit la acest lucru, adică să împlinească un gol din literatura română, ci scopul lui a fost lauda Creatorului) și a naturii, a cărei frumusețe e impregnată de iminenta ei transfigurare, odată cu a doua venire a Domnului. A fost învățat de har să iubească natura, cosmosul și să vadă „fiece floare – rai cuvântător” (Imn).

După mărturia poetului însuși, universul creat de Dumnezeu plin de har și de splendoare are și rostul ca, dacă este contemplat cu înțelepciune, să lumineze mintea și sufletul omenesc pentru a trăi drept și frumos: „vedem miracolul perpetuării naturii: vedem cu ochii noștri florile și animalele cum îți aduc roada lor, vedem izvoarele împlinindu-și porunca de-a bucura și împrospăta inima însetată a omului, suntem martorii de fiecare an ai holdelor și viilor ce vin și aduc focul ceresc în potirul nostru de nuntă [euharistic] sau pâinea întăritoare [cf. Ps. 103, 15: „vinul veselește inima omului […] și pâinea întărește inima omului” – o profeție despre Sfânta Euharistie]. Aceste slăvite daruri ne cheamă să fim și noi firești și statornici roditori și nemistificați. Un om pe măsura viței de vie, pe măsura holdei credincioase, pe măsura izvorului se cere să devenim fiecare, omul care sfințește prin viețuirea lui un loc, omul bun și curat, cinstit și drept, omul moral și smerit, om al jertfei de sine întru propășirea celorlalți. Poporul nostru și-a plămădit ființa în aceste locuri, a ctitorit această Patrie prin astfel de oameni”[1].

Contemplarea creației, așadar, e o îndeletnicire duhovnicească (recomandată de Sfintele Scripturi și de Sfinții Părinți dintotdeauna). Cosmosul întreg e un pedagog către Dumnezeu. Pomii și florile, spre exemplu, prin alcătuirea și miresmele lor, sunt cel mai bun îndreptar spre Paradis. Astfel, de pildă, citim în poezia Liliacul:

Să ajungi degrabă măritor
În stare doxologică deplină
Acesta-i rostul tuturor
Din câte cresc în tainica grădină

Să pregătești cât fi-vei de sărac
Luminii loc întru desfoliere
Să poată da în floare-un liliac
Este nevoie-n cer de înviere

Cruciulițe-albastre vineții
Strânse laolaltă piramide
Sub o creangă dacă întârzii
Paradisu-n suflet se deschide

Ciorchine stors amurgului de vânt
Să-mbete nopțile de primăvară
Cu frumusețea celuilalt pământ
Unde cei dragi pe rând se strămutară

Liliacul iarăși s-a deschis
Să se vadă raiul din aproape
Candelabrele din paradis
Numai cerul nu le mai încape

Omul trebuie să ajungă „măritor”, slăvitor al lui Dumnezeu, doxologic, „în stare doxologică deplină”: desăvârșit văzător și slăvitor al Împărăției lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să se pregătească omul în această viață, al tuturor oamenilor care „cresc în tainica grădină” a lui Dumnezeu, a Bisericii Creștin-Ortodoxe, pregătindu-se să se răsădească în Grădina cea eternă. „Întru desfolierea” patimilor și a păcatelor, prin asceză, se pregătește loc luminii în sufletul omului care trebuie să se înmiresmeze de har așa cum florile de liliac sunt paradisiac înmiresmate și ne îmbată nopțile de primăvară. Nopțile, pentru că în epoca noastră modernă, în cetățile noastre urbane nu mai putem simți din destul (ziua mai ales) miresmele florilor și nici asculta cântecul păsărilor. Dar în trecut, când nu exista încă industrie și toate zgomotele și mirosurile aduse de evoluția tehnică, când nu existau noxele și toată poluarea din ultimele două secole, înmiresmarea tuturor florilor și pomilor trebuie să fi fost cu adevărat îmbătătoare. Iar tradiția românească era aceea de a aduce flori la Biserică și în casă, tocmai pentru a aminti oamenilor de miresmele Raiului.

Primăvara, „începe via să desgroape/ Amiros curat de nepământ” și „Ciripit de păsări tămâiază/ Dinspre miazăzi și răsărit/ Până cerul cade în extază/ Față de pământul înflorit” (Martie).

Ghiocelul este „de dincolo de stele picurat” peste zăpezi, de Cuvântul care l-a făcut „imaculat”. Ghioceii „își țin întruna creștetul în jos/ Cum lacrimile-n taină se înclină/ Transfigurând pământul cuvios” (Ghiocei). Sunt o icoană a curăției și a smereniei cuvioase.

Dar primăvara este și anotimpul când,  „în mirosul de smirnă și tămâie /…/ Spinii trandafirului [ai Trandafirului] pe Cruce/ Sângerează celălalt pământ” (Imn).

Când înflorește cireșul bătrân, cu „ghemotoace florile sobor/ Din câtă-nmiresmare ni se lasă/ Refacem raiu-n calea tuturor” (Cireș bătrân).

Și după ce florile se scutură, „Goi par pomii după înfloriri/ S-au dus frumusețe și amirosire/ Cresc umbrele ca albul din priviri/ Pătrunse de milostivire” (Mai). Fără flori, pomii se fac prilej pentru priviri milostive, pentru umilirea inimii.

Lalelele „de n-ar simți ceva dumnezeiesc/ La ce boboacele să mai pleznească /…/ Mai ales spre stele se întind/ Până când de țarină se-nstrăină/ După ce din rouă le cuprind/ A clopote se-ntorc spre rădăcină” (Lalele). Și, în altă poezie cu același titlu, „Pe Alfa și Omega zi de zi/ L-închipuie lalelele în floare/ Chiar dacă-i dată scuturare/ N-au în slavă cum se ofili”. La fel, „Și tu de-a pururea vei fi /…/ Că din iubire nu putem pieri”.

Nuferii „De cum crapă zorii în extază/ Se deschid în aur preacurat/ Și pe cât lumina-i cercetează/ Din nămol se știu că au plecat” (Nuferi). Ei întruchipează smerenia Sfinților, pentru poetul nostru.

După cum și trandafirii ne arată că, „Pe căpățâna stinselor dureri/ Fragilitatea poate să apară” (Roze de Rusalii).

Alexandru le-a dedicat multe poeme trandafirilor. Cum ar fi Trandafirul:

Apărut-au iarăși trandafirii
Cu mireasma lor din paradis
Cămările de taină ale firii
Se tăinuie pe cât ni s-au deschis

Multe sunt florile dar trandafirul
E dintre ele cel mai în cuvânt
Pe mii de limbi înflăcărat potirul
Împărtășește celălalt pământ

Cu limbile de foc ale petalelor lor, trandafirii ne fac să sorbim din potirul Paradisului, prin focul miresmei lor.

Mesteacănul este „mutat în albul Spiritului Sfânt” (Mesteacăn) – majusculele îmi aparțin, dar cred că poetul nu ar fi împotrivă.

Macul are „ardoare purpurie” și, în holdele galbene, arată precum „candele-nvie la icoane/ Sângele de sfinți și de martiri” (Macul).

„Cutremurare-i plopul neîntrerupt/ Fie că-i noapte fie că-i lumină/ Ține de vântul [Duhul] de la început” (Plopul) – înfățișarea lui rememorează clătinarea apelor primordiale, când Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra lor.

Crăițele sunt „cu-ntâii struguri puse pe altar”, cu „amiros curat de paradis” (Crăițe).

Vița de vie este „Pomul cunoașterii rămas din paradis/ Pe dealurile sărăciei noastre /…/ Dă-mi mâna prea iubita mea și hai/ S-auzi în cosmos vițele-de-vie” (Vița-de-vie). Pentru că ele cresc de pe dealuri în cosmos…

Toamna, „Frunze se boltesc ocrotitoare/ Peste mireasma care e și-a lor/ Pe cât harul este conlucrare/ Fructul e foc mistuitor” (Fruct). Primirea harului are loc în urma conlucrării omului cu Dumnezeu. Dar rodul e darul Său, rodul vederii lui Dumnezeu.

Acum, „Se scutură grădinile pe rând/ Cu cât e agonia îndelungă/ E numai semn că va sfârși curând” (Toamnă). Că va veni reînvierea, viața veșnică, transfigurarea pământului.

Până la coacerea gutuilor, poetul se înfruptă „cu icoana celei aurinde” (Cidonia).

„Cu-acest ocean de har și liniștire/ Ce se tot lasă toamna peste noi/ De n-ar fi sufletul nemărginire/ Cum să-l cuprindă galbenele foi[?]” (Toamnă): cum ne-am putea extazia în fața frunzelor galbene, dacă nu ar fi sufletul nostru nemuritor? Sau, cum spune poetul în altă parte: „După chip cât o icoană sunt/ Ce [ci/dar] fără margini după-asemănare!” (Gebunden-Frei).

Bradul „de mic se știe într-un singur strai/ Ce-l tot cârpește și îl tot întinde/ Și prin spărturi te poți uita în rai/ Când steaua-n vârf pe cruce se aprinde” (Bradul).

Iarna e un „anotimp al sufletului”, când „toate se întorc la feciorelnicie/ Zăpezi pogoară pe pământ” (Iarnă), odată cu Logosul întrupat.

Zăpada „fulguie imaculată” ca neprihănirea. „Iar că de sus neprihănirea vine/ Foșnesc ninsori ca fânul pe coline”. Și cel ce aude fânul foșnitor al ninsorii nu poate să nu se întrebe: „Dacă aici i-atât de orbitoare/ Cum trebuie să fie la isvoare[?]” (Iarnă). Dacă aici e orbitor de albă și luminoasă, cât de orbitoare trebuie să fie ninsoarea Raiului?…

Ioan Alexandru privește cu un ochi iubitor și compătimitor toată creația: „Imne vă scriu din milă și iubire/ Mi-e milă de voi creaturi surori” (Brazi).

Imnul este pentru el ontologic legat de toată creația: „O zi i-a fost luminii îndeajuns/ Din nimic pământul să-l fi smuls/ Și-n ziua șasea către înserare/ Călcam prin rai în chip și asemănare /…/ În ziua șaptea firea fericită/ Dintr-un imn a fost pecetluită” (Imn).


[1] Idem, p. 170.

Sermon at the Exaltation of the Holy Cross [2025]

My beloveds[1],

The Lord ascended on the Cross in order to exalt His humanity in the bosom of the Mostholy Trinity. He exalted His humanity on the Cross by the total endurance of pain for our sins, for which reason, deifying His perfect humanity through His Resurrection and Ascension to heaven, He took the humanity assumed by Him into the Trinity. And through this He became the living and perfect Sacrifice, the continuous Sacrifice before God for our salvation, to fill all of us, those who believe in Him, with His eternal glory, which strengthens us to fight to the end with all sin and with all passion within ourselves[2].

Therefore, the ascesis of fasting is not a minimalization of our body, but a strengthening and spiritualization of it, because we fill it with the glory of God and the strength of our patience. We endure hunger, we endure thirst, we endure injustices towards us, we pray for people and do not curse them, we pray for them and bless them, and all our ascetic patience is also inscribed in our body. Because it learns to be decent, it learns to wait, it learns to love God in his silence and people in their service[3].

The divine fast is filling our body with propriety, it is filling us with repentance, it is filling us with God’s glory. Fasting and prayer make us attentive, vigilant, make our minds clear and tender. Because they make us suitable for the relationship with God and with people, the relationship of great attention and intimacy. And the assumption of ghostual ascesis every day means the assumption of divine delicacy, continuous service, continuous relationship with God and with people[4].

The naturalistic perspective on the Crucifixion of the Lord, as in Mel Gibson’s film, emphasizes His wounds, His blood that flowed everywhere, the fact that there was no limb in which He did not suffer. But the Divine Icon of the Crucifixion of the Lord speaks to us about His Ascension on the Cross, it speaks to us about the inner transfiguration of His humanity, about the perspective of personal deification. For beyond all His wounds for us was the strengthening of His humanity, it was its deification, it was its filling with His divine glory. And this is also our fulfillment, of those who suffer all for the Lord: our filling with His glory and our ghostual transfiguration. Because the death is not the end of the Holy Martyr, but his transfiguration in torments is the beginning of his eternal joy in the Emperordom of God[5].

His revelation on Tabor, as we remember, was placed by the Lord in relation to His Crucifixion. For He said to them then: „Tell [this] vision to no one [Μηδενὶ εἴπητε τὸ ὅραμα], until the Son of man [does] rise from the dead [ἕως οὗ ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ]” [Mt. 17, 9, BYZ]. Because His Resurrection explains His Transfiguration on Tabor. And how does it explain it? By the fact that His Resurrection is the eternal transfiguration of His humanity, accomplished by filling His humanity with His glory. What was done on Tabor in vision, i.e. the revelation of His glory to His Disciples, is accomplished by His Resurrection in the manifestation of His glory in all His humanity. Because the humanity of the risen Christ is full of His glory, as will our humanity be at the general resurrection. Because His Resurrection is the beginning of our resurrection, of all of us[6].

Today’s Evangel, composed of several passages from Ioannis 19, insists on the judgment and the Crucifixion of the Lord, so that in the end the Evangelist tells us that he was an eyewitness, that he was present. Because „he who saw it testified, and his testimony is true, and he knows that he says the truth, so that you may believe” [Ioannis 19, 35, BYZ] in God. For our faith is based on the true testimony of the Holy Apostles about the Lord. The apostolic testimony is the testimony of the Church of God. And when the Church reads both Scripture and Tradition with the same eyes of piety, she shows us that the life of the Church is her apostolic life, for from the Apostles of God to us, the life of the Church is the continuous stream of service and worship of God[7].

The life of the Church comes from the Holy Apostles to us, but God is the One who always fills us, in every century and each one of us, with His life. The life, teaching, service and worship of the Church come from the 1st century to the 21st century, but the living God is our God and He always fills us with His glory. Therefore, although we are the people of the history of the Church, who assume the entire history of the Church from Pentecost to today and live in His Church literally, we are the people of our time, because God is the same yesterday, today and forever. The life with God is not a descent into time, but an experience within the parameters of the moment. Because He enlightens us today, in the present moment, what to do and what to say, how to live christianly, because He is with us and in us through His glory[8].

The historical moment we celebrate today is september 14, 326: Saint Macarios of Jerusalem raised the Cross of the Lord in the Church of the Resurrection of the Lord[9]. Cross recently discovered by Saint Empress Helena. And Saint Macarios I of Jerusalem, because it is about him, was together with Saint Helena at the discovery of the Lord’s Cross[10]. That is why he also raised the Cross of the Lord, as the one who was the Patriarch of the city of Jerusalem, but also an eyewitness to the discovery of the Cross of the Lord[11].

And we, after 1699 years since that capital event of the Church, have also raised the Holy Cross and placed it in the middle of the Church for kissing. In order to show our love for the Lord and in order to confess to everyone that His Cross is our salvation. For His Cross is our ghostual life, our life full of struggle with our passions, but which fills us with His glory[12].

Therefore, my beloveds, today we will fast, even though it is sunday, in order to ascetically rejoice in the Lord, in the One who assumed His entire earthly life for us to fill us with His glory. We will fast in order to rejoice. We will fast in order to rejoice in the One who made the Cross our entrance into the Emperordom of God. For whoever enters in the eternal life through the Cross will inherit His eternal Emperordom. Amin[13]!


[1] Started at 7.44, in day of tuesday, on 9 september 2025. Sun, 19 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Iubiții mei, Domnul S-a înălțat pe Cruce pentru ca să Își înalțe umanitatea Sa în sânul Preasfintei Treimi. El Și-a înălțat umanitatea Sa pe Cruce prin totala suportare a durerii pentru păcatele noastre, fapt pentru care, îndumnezeindu-Și umanitatea Sa desăvârșit prin Învierea și Înălțarea Sa la cer, a dus umanitatea asumată de El în Treime. Și prin aceasta S-a făcut Jertfa cea vie și desăvârșită, Jertfa continuă înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, ca să ne umple pe noi toți, cei care credem întru El, de slava Lui cea veșnică, cea care ne întărește să luptăm până la sfârșit cu tot păcatul și cu toată patima în noi înșine.

[3] De aceea, asceza postului nu este o minimalizare a trupului nostru, ci o întărire și o înduhovnicire a sa, pentru că îl umplem pe el de slava lui Dumnezeu și de tăria răbdării noastre. Răbdăm foamea, răbdăm setea, răbdăm nedreptățile la adresa noastră, ne rugăm pentru oameni și nu îi blestemăm, ne rugăm pentru ei și îi binecuvântăm, și toată răbdarea noastră ascetică se înscrie și în trupul nostru. Pentru că el învață să fie cuviincios, învață să aștepte, învață să Îl iubească pe Dumnezeu în liniștea lui și pe oameni în slujirea lor.

[4] Dumnezeiescul post e umplere de cuviință a trupului nostru, e umplere a noastră de pocăință, e umplere a noastră de slava lui Dumnezeu. Postul și rugăciunea ne fac atenți, priveghetori, ne fac mintea clară și duioasă. Pentru că ne fac proprii relației cu Dumnezeu și cu oamenii, relației de mare atenție și de intimitate. Și asumarea ascezei duhovnicești în fiecare zi înseamnă asumarea delicateții dumnezeiești, a slujirii continue, a continuei relații cu Dumnezeu și cu oamenii.

[5] Perspectiva naturalistă asupra Răstignirii Domnului, ca în filmul lui Mel Gibson, subliniază rănile Sale, sângele Său care a curs peste tot, faptul că n-a fost mădular în care să nu sufere. Însă Dumnezeiasca Icoană a Răstignirii Domnului ne vorbește despre Înălțarea Sa pe Cruce, ne vorbește despre transfigurarea interioară a umanității Sale, despre perspectiva îndumnezeirii personale. Căci dincolo de toate rănile Sale cele pentru noi a fost întărirea umanității Sale, a fost îndumnezeirea ei, a fost umplerea ei de slava Lui cea dumnezeiască. Și aceasta e și împlinirea noastră, a celor care suferim toate pentru Domnul: umplerea noastră de slava Lui și transfigurarea noastră duhovnicească. Pentru că nu moartea e sfârșitul Sfântului Mucenic, ci transfigurarea lui în chinuri e începutul bucuriei sale celei veșnice în Împărăția lui Dumnezeu.

[6] Revelarea Sa pe Tabor, după cum ne amintim, a fost pusă de Domnul în relație cu Răstignirea Sa. Căci El le-a spus atunci: „Nimănui să [nu] spuneți vedenia [aceasta][Μηδενὶ εἴπητε τὸ ὅραμα], până ce Fiul omului [nu] are să învie din morți [ἕως οὗ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ]” [Mt. 17, 9, BYZ]. Pentru că Învierea Lui explică Transfigurarea Lui pe Tabor. Și cum o explică? Prin aceea că Învierea Lui e transfigurarea veșnică a umanității Sale, făcută prin umplerea umanității Sale de slava Sa. Ceea ce pe Tabor s-a făcut în vedenie, adică revelarea slavei Sale Ucenicilor Săi, prin Învierea Lui se face arătarea slavei Sale în toată umanitatea Sa. Pentru că umanitatea Lui Hristos Cel înviat e plină de slava Lui, așa cum va fi și umanitatea noastră la învierea cea de obște. Pentru că Învierea Lui e începutul pentru învierea noastră, a tuturor.

[7] Evanghelia zilei, compusă din mai multe pasaje din Ioannis 19, insistă pe judecarea și pe Răstignirea Domnului, ca în cele din urmă Evanghelistul să ne spună că el a fost martor ocular, că el a fost de față. Pentru că „cel care a văzut a mărturisit și adevărată este mărturia sa, și acela a cunoscut că le zice pe cele adevărate, pentru ca voi să credeți [ἵνα ὑμεῖς πιστεύσητε]” [In. 19, 35, BYZ] în Dumnezeu. Căci credința noastră se bazează pe mărturia adevărată a Sfinților Apostoli despre Domnul. Mărturia apostolică este mărturia Bisericii lui Dumnezeu. Și când Biserica citește deopotrivă Scriptura și Tradiția cu aceiași ochi ai evlaviei, ea ne arată că viața Bisericii e viața apostolică a ei, căci de la Apostolii lui Dumnezeu și până la noi, viața Bisericii e șuvoiul continuu al slujirii și al închinării lui Dumnezeu.

[8] Viața Bisericii vine de la Sfinții Apostoli până la noi, dar Dumnezeu e Cel care ne umple mereu, în fiecare secol și pe fiecare în parte, cu viața Lui. Viața, învățătura, slujirea și închinarea Bisericii vin din secolul 1 spre secolul 21, dar Dumnezeul Cel viu este Dumnezeul nostru și El ne umple mereu cu slava Lui. De aceea, deși suntem oamenii istoriei Bisericii, care ne asumăm întreaga istorie a Bisericii de la Cincizecime și până azi și trăim în Biserica Lui la propriu, noi suntem oamenii timpului nostru, pentru că Dumnezeu ieri, azi și în veci e același. Viața cu Dumnezeu nu e o coborâre în timp, ci o trăire în parametrii momentului. Pentru că El ne luminează azi, în clipa de față, ce să facem și ce să spunem, cum să trăim creștinește, pentru că El este cu noi și în noi prin slava Lui.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Înălțarea_Sfintei_Cruci.

[10] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Macarie_I_al_Ierusalimului.

[11] Momentul istoric pe care îl prăznuim astăzi e cel din 14 septembrie 326: Sfântul Macarios al Ierusalimului a înălțat Crucea Domnului în Biserica Învierii Domnului. Cruce descoperită recent de Sfânta Împărăteasă Helena. Iar Sfântul Macarios I al Ierusalimului, căci despre el e vorba, a fost dimpreună cu Sfânta Helena la descoperirea Crucii Domnului. De aceea a și înălțat Crucea Domnului, ca cel care era Patriarhul orașului Ierusalim, dar și martorul ocular al descoperirii Crucii Domnului.

[12] Iar noi, după 1699 de ani de la acel eveniment capital al Bisericii, am înălțat și noi Sfânta Cruce și am pus-o în mijlocul Bisericii spre sărutare. Pentru ca să ne arătăm iubirea noastră față de Domnul și pentru ca să mărturisim tuturor că Crucea Lui e mântuirea noastră. Căci Crucea Lui e viața noastră duhovnicească, viața noastră plină de lupta cu patimile noastre, dar care ne umple pe noi de slava Lui.

[13] Așadar, iubiții mei, astăzi vom posti, deși e zi de duminică, pentru ca să ne bucurăm ascetic de Domnul, de Cel care Și-a asumat toată viața pământească pentru noi ca să ne umple de slava Lui. Vom posti ca să ne bucurăm. Vom posti ca să ne bucurăm de Cel care ne-a făcut Crucea intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Căci tot cel care va intra prin Cruce în viața veșnică va moșteni Împărăția Lui cea veșnică. Amin!

1 2 3 4 5