Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [44]

„Cuvine-se luminii să-i aduc/ Prinos adânc de mulțumire”, zice poetul: Luminii care este Dumnezeul nostru, Preasfânta Treime, și harului Său îndumnezeitor. „Sunt fericit că mi s-a dat să fiu/ Atât amar de vreme în lumină/ Să pot eu priveghea mai îndelung/ Și cerul sfânt pe brațe să mă țină // Să am eu ochi și fire de-nțeles/ Și pași pe zarea toamnei să mă poarte/ Cu grai să fiu învrednicit și-apoi/ Să mă întorc în țarină fără moarte” (Bucurie). Este vorba despre lumina vieții și a cunoașterii lui Dumnezeu.

Și lui i S-a descoperit extatic Lumina care a fost la început și Care a făcut cerul și pământul și toate câte există:

La-nceput era Lumina
Și Lumina era Duh
Și din Duh s-a făcut apa
Care tremură în stuh

Iar din apă vine cerul
Și din cer columbul sfânt
Cu o creangă brumărie
S-o împlânte în pământ

Ca un pom slăvit să crească
Și în umbra lină-a lui
Să văd fluturii pe scară
Cu dreapta la căpătâi.

Și dormind să îmi apară
Zilele de la-nceput
Cum întâiul crin în floare
Din lumină s-a făcut.

(Frescă)

La început a fost Lumina lumii, Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru. Și „Duh este Dumnezeu” (In. 4, 24). Și Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt a creat, din neființă, toate câte sunt, așa cum sunt menționate în Sfânta Scriptură: apa, tăria cerului, pământul. Și tot prin harul Duhului Sfânt a văzut și poetul, precum Sfântul Patriarh Iacov odinioară, vedere dumnezeiască, în vis extatic („cu dreapta la căpătâi”), în care Îngerii („fluturii”) umblau pe o scară, dar și despre „zilele de la-nceput”. Iar crinul, așa cum a spus însuși autorul, este simbolul Buneivestiri. Bunavestire a întrupării Fiului lui Dumnezeu, care, Lumină din Lumină fiind și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl mai înainte de veci, nu făcut, așa cum spune Crezul creștin-ortodox, S-a făcut și Fiul Fecioarei sau Fiul omului. De la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria S-a făcut om.

Iar revelațiile dumnezeiești, despre istoria universului și a omenirii și despre rostul omului de a deveni dumnezeu după har, sunt cele care îi dau lui Ioan Alexandru adevărata bucurie a vieții:

Nu soarele începe ziua
Nici roua-n țară nu sunt zori de zi
Ci graiul meu cântând când se deșteaptă
Acesta-i semn c-am început a fi

Când mă trezesc în miez de noapte
Și-aud un cânt fără să știu
Și când visez zborul de taină
Atunci e semn pe lume că sunt viu

De mă deștept din vis căldura lui
Mă ține bucuros o săptămână
Atunci sunt om în toată firea spun
Și frați îi simt toți oamenii-mpreună [etc]

(Bucurie)

Când se trezește imnificând, cântând laude lui Dumnezeu, după ce a visat vise dumnezeiești, atunci simte că trăiește cu adevărat. Sau când aude imne îngerești, în extaz, în răpiri de taină.

Bucuria descoperirilor tainice, duhovnicești, durează mai multe zile și atunci se simte om întreg, cu adevărat, împlinit, când este plin de har și de căldura iubirii lui.

Dar aceste daruri minunate nu se primesc fără durerea ascezei, fără lupta aprigă pentru renașterea duhovnicească:

Totul trebuie zămislit din nou,
Toate au altă slavă și pecete
Când mâna-i încă gheară până când
N-o spăl în roua trudei pe-ndelete.

Pasul se zbate în rotocol pe loc,
De nu-l îndemn pe căile cămilei
Ochiul rămâne pururea șiret
De nu îl scaldă lacrimile milei

Genunchiul împietrește la răscruci
Și oasele îngheață în chilie
De nu le-ntorn spre sfântul răsărit
Și nu le unge vântul din pustie

(Înnoire)

Vântul, adică Duhul care unge cu har și sfințește pe cei care priveghează în pustia singurătății, care plâng în chilie, în cămara lor, unde cugetă și se roagă, care îngenunchează cu pocăință înaintea lui Dumnezeu și își spală sufletul cu lacrimile durerii și ale smereniei lor.

Alexandru închină un Imn luminii dumnezeiești, scris în stilul Cântării Cântărilor (și așezat lângă un alt poem, dedicat soției, iarăși spre dezorientarea „cititorilor” securiști):

Frumoasă ești mireasa mea frumoasă
S-o spun curat mereu am ocolit
Am căutat un alt potir pe lume
Dar mai slăvit ca tine n-am găsit

Frumos e aurul și mai presus
De toate elementele din fire
Dar când răsare steaua ta pe munți
Se zvântă ceața de pe cimitire

Și crinu-i semn și condurul simbol
Și focu-i sfânt cenușa mărturie
Dar mai presus de îngeri numai tu
Mireasa mea în robă purpurie

Cu candela în sânge aurind
Și-un trandafir înflăcărat în mână
În miezul beznelor pătrund
Să te măresc iubita mea stăpână

Primește imnul zorilor de zi
Lumina lină, leagănul de seară
Sărut țărâna caldă din care ai plecat
În slăvi cerești cu iarna de pe țară

Apoi trecut-am râul în păduri
Și-ntr-o poiană te-am strigat pe nume
Și când întors-am capul din pământ
Luceafărul se-aprinse peste lume

Și zgribulind ne-am furișat în cort
Aprins-am focul și-am rămas în noapte
Împrejmuiți de ochi de lupi flămânzi
Pân-a pierit blestemul din cetate

Avem aici o altă minunată evocare lirică a revelațiilor trăite de poet, a pogorârilor harului asupra sa în mod simțit, între care și cea produsă iarna, în preajma Crăciunului, dar și cea trăită probabil la Rohia, la ceasul când licărea luceafărul de seară. Crinul, trandafirul, candela „mireasa în robă purpurie” reprezintă detalii extatice, dar despre care nu știm exact în ce fel i s-au arătat poetului, celui care a intrat „în miezul beznelor”, al tainelor preasfinte. Iar „furișarea în cort” înseamnă intrarea sub bolta luminii dumnezeiești, în cortul sfințeniei lui Dumnezeu, în care este păzit de haitele demonilor ucigașe, spre izbăvire. Căci „Doamne, iubit-am bunăcuviința casei Tale și locul cortului slavei Tale” (Ps. 25, 8). „Că El m-a ascuns pe mine în cort, în ziua celor rele ale mele, și m-a acoperit în ascunsul cortului Său. În piatră m-a înălțat, și acum, iată, a înălțat capul meu peste vrăjmașii mei!” (Ps. 26, 5-6). „Cât este de mare mulțimea bunătății Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o[1] celor care se tem de Tine, pe care ai făcut-o celor care nădăjduiesc întru Tine, înaintea fiilor oamenilor! Îi vei acoperi pe ei întru ascunsul feței Tale de tulburarea oamenilor. Îi vei acoperi pe ei în cort de cearta limbilor[2]” (Ps. 30, 20-21). „Intra-vom întru corturile Lui, închinane-vom întru locul în care au stat picioarele Lui” (Ps. 131, 7). Etc.

---

[1] Ai tăinuit-o, păstrând-o pentru cei care se tem de Tine.

[2] De certarea cu care îi vei pedepsi pe cei păgâni.