Sermon on the 26th Sunday after Pentecost [2025]
My beloveds[1],
„to a rich man the land yielded fruit” [ἀνθρώπου τινὸς πλουσίου εὐφόρησεν ἡ χώρα]” [Lc. 12, 16, BYZ] means that everything belongs to God. Because the fruit-bearing and the wealth are God’s gifts in our life as long as we come and go empty-handed from this life. All are His, of the One who made them, and we receive them as a gift. Therefore, all His gifts must be appreciated at their true value, for each one we must thank God, because we have nothing, but we receive everything from our Father, from the God of glory. And for this we must be very grateful, joyful, cheerful all the time[2].
A good year is a year of health, joy, and fulfillment for you. You can walk, eat, work, and enjoy yourself. If you have health, you can work, you can save money, you don’t depend on others. Therefore, having health, having a salary, and enjoying God’s gifts from your life means enjoying life. Because the life is to be lived, to be transformed into your salvation, into your work, into joy for many. For the rich man received even more wealth, but he did not know what to do with it. Because he did not make it a window to others, but a wall, in which he closed himself[3].
And the real walls are not the concrete walls, but the walls of unlove. When you don’t love, you don’t even see others. You eat your money alone, like greedy dogs do with their bone. But when you eat alone you have no joy of communion! The table is for joy, the table is for talking with others, to rejoice with them. And everything we receive becomes joy, if we share with others. If our heart also sees others and rejoices in everyone, it is a heart that is fulfilled in the relationship with people. Because the relationship with people must humanize us and not harden us[4].
The friendly, amiably discourse does not bring us closer to people, if the alms do not exist. Because the alms is what makes us good, what makes us truly kind to people. The alms is what humanizes us, because it reveals the heart within ourselves, our true feelings. When our „kindness” is only linguistic, it is at the level of words, it is a lie to ourselves. Because only when you help another, you help yourself. And you help yourself by filling yourself with life, with joy, with prayer[5].
The prayer to God is learned, it becomes a habit, just as mercy to people is learned. You must pray continuously, you must always be good to people and you end up being good and merciful to people, and the prayer becomes a continuous cry within you. Because the habit of doing good makes us good. The habit of doing good is our true humanity. Because good makes us aware of the depth of our love for God and for people[6].
At the opposite pole, our habit with the evil makes us insensitive and evil. Because the evil dehumanizes us, it takes us out of real relationships with people. We begin to lie to ourselves and, at the same time, we lie to everyone around us. We begin to believe in our evil, in wickedness as in our nature, when the evil is our death, when it brings us down to Hell. And we need, when we are fallen, the love of God’s people, their prayer and attention, so that we want to come out of our death. Because we must come out, we must come out of Hell, to repent of our sins, so that we may be full of repentance[7].
New storage spaces versus deeds of almsgiving. And people multiply the spaces, because they narrow their hearts. But the Lord has no problem with the storage spaces! We can have granaries, malls, food banks and medicines, only they must be used for the benefit of people and not against them. Any human discovery that attempts on people’s life is inhuman. Because the purpose of science is to benefit people and not to kill them. And when the Lord multiplies our money, He multiplies it to make us good, generous, loving. Because money is the equivalent of the gifts we can give to others. But in order to give, we ourselves must become givers, to make ourselves good[8].
The rich man spoke to his soul [Lucas 12, 19, BYZ], but he related to the soul as if it were his body. Because the soul neither eats bread, nor rests like the body, nor rejoices in things that pass away, but rejoices in things that do not pass away, in eternal joys. But he related to his soul as to his body, because he was attached to the earth, to things that pass away. For when you are completely attached to God, you no longer look at the pains and joys here, but you want the eternal joy of life with God. Because that is imperishable[9].
The real joys of man are ghostual. They are those full of peace, truth, and love. When you give, when you embrace, when you advise, when you enlighten people, then you truly make them happy, because you fill them with joy. Our soul is nourished by the glory of God, with joy, with truth, with sincerity, with alms. When you read holy books, when you pray, when you confess, when you commune with the Lord, when you do good things, of the soul, then you feed your soul with enough. But we hurt our soul with every sin, with every ruthlessness, with every sinful inattention[10].
In appearance, we can understand from this parable that God does not want us to make plans for the future. But He does not consider him crazy [Lucas 12, 20, BYZ] because he prepared things for the future, because he was foresighted, but because his future, like the present, had no mercy, no attention to people. You can save for the future, but the future is made in the present. The future is not a time of selfishness, but one of mercy. And in order to have a good future, we must have a merciful present, a present full of faith and love, because these truly fulfill us[11].
The real madness of man is axiological. Because he valuestransient things, but disregards eternal ones, and this is madness. Because we enjoy good things and we never want them to end. And if good things are all about our salvation, how can we be indifferent to our salvation? Life with God is our real life. But when you are not interested in the true life of man, when you do not seek to be saved, you do not have a real axiology, a real scale of values, because it is madness to choose eternal death instead of eternal life. And the rich man is crazy because he does not seek his salvation, but seeks to barricade himself between walls[12].
„Fool [Ἄφρον], [in] this night [My Angels] demand your soul from you [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]!” [Lucas 12, 20, BYZ]. It is the night of sin, because the death can come at any time of the day or night. And the Angels of the Lord come to take our souls from our bodies, at our death, in order to present them to His Judgment. For souls do not fly where they will or remain on earth or in the air, as some believe, but are taken by His Angels to the Judgment of the Lord, then to their place, according to their deeds in this life. Because, in eternity, there is only the Emperordom of God and the Hell. And every soul goes either with the Saints and the Angels of God or with the demons[13].
And who wants eternal torment, devoid of all joy and peace? Who wants his fellowship with the demons, when here, on earth, we cannot bear bad things at all? But if you want communion with the Saints and Angels of God, then you must become friends with them even here through all the deeds of holiness. You must become friends with the faith of the Saints, with their humility, with their love for people, with their continuous dedication. So that you may be with them forever[14].
My beloveds, the wealth is not our problem, but our problem is that we do not become rich in God with the help of our wealth! Because our money can be the treasure of our heart, if through it we fill ourselves with love for God and for people. But if we glue to money and do no good with it, we die in vain. We die without having done the good that God expected from us. Amin[15]!
[1] Started at 7. 26, in day of wednesday, on 19 november 2025. Cloudy sky, 4 degrees, wind of 10 km/h.
[2] Iubiții mei, „unui om bogat i-a rodit țarina [ἀνθρώπου τινὸς πλουσίου εὐφόρησεν ἡ χώρα]” [Lc. 12, 16, BYZ] înseamnă că toate sunt ale lui Dumnezeu. Pentru că rodirea și bogăția sunt darurile lui Dumnezeu în viața noastră atâta timp cât noi venim și plecăm cu mâinile goale din această viață. Toate sunt ale Sale, ale Celui care le-a făcut, și noi le primim în dar. De aceea, toate darurile Sale trebuie apreciate la adevărata lor valoare, pentru fiecare trebuie să Îi mulțumim lui Dumnezeu, pentru că noi n-avem nimic, dar le primim pe toate de la Tatăl nostru, de la Dumnezeul slavei. Și pentru aceasta trebuie să fim foarte recunoscători, bucuroși, veseli tot timpul.
[3] Un an bun e un an cu sănătate, cu bucurie, cu împlinire pentru tine. Poți să mergi, să mănânci, să lucrezi, să te bucuri. Dacă ai sănătate, poți să lucrezi, poți să îți strângi bani, nu depinzi de alții. De aceea, a avea sănătate, a avea un salariu, a te bucura de darurile lui Dumnezeu din viața ta înseamnă a te bucura de viață. Pentru că viața e pentru a fi trăită, pentru a fi transformată în mântuirea ta, în opera ta, în bucurie pentru mulți. Căci bogatul a primit bogăție și mai multă, dar el nu a știut ce să facă cu ea. Pentru că nu a făcut din ea o fereastră spre alții, ci un zid, în care s-a închis.
[4] Și adevăratele ziduri nu sunt zidurile de beton, ci zidurile neiubirii. Când nu iubești, nici nu-i vezi pe alții. Îți mănânci banii de unul singur, așa cum fac câinii hulpavi cu osul lor. Dar când mănânci de unul singur nu ai nicio bucurie a comuniunii! Masa este pentru bucurie, masa e pentru a vorbi cu alții, pentru a te bucura împreună cu ei. Și tot ceea ce primim devine bucurie, dacă împărțim cu ceilalți. Dacă inima noastră vede și pe alții și se bucură de toți, e o inimă care se împlinește în relația cu oamenii. Pentru că relația cu oamenii trebuie să ne umanizeze și nu să ne împietrească.
[5] Discursul prietenos, amabil, nu ne apropie de oameni, dacă milostenia nu există. Pentru că milostenia este cea care ne face buni, care ne face cu adevărat amabili cu oamenii. Milostenia e cea care ne umanizează, pentru că ea descoperă inima din noi înșine, adevăratele noastre sentimente. Când „bunătatea” noastră e doar lingvistică, e la nivelul cuvintelor, e o mințire de sine. Pentru că numai atunci când îl ajuți pe altul, te ajuți și pe tine. Și te ajuți pe tine prin aceea că te umpli de viață, de bucurie, de rugăciune.
[6] Rugăciunea față de Dumnezeu se învață, devine o obișnuință, după cum se învață și mila față de oameni. Trebuie să te rogi continuu, trebuie să fii bun mereu cu oamenii și ajungi să fii bun și milostiv cu oamenii, iar rugăciunea devine în tine o strigare continuă. Pentru că obișnuința cu binele ne face să fim buni. Obișnuința cu binele e adevărata noastră umanitate. Pentru că binele ne face să ne conștientizăm adâncul iubirii noastre față de Dumnezeu și față de oameni.
[7] La polul opus, obișnuirea noastră cu răul ne face să fim insensibili și răi. Pentru că răul ne dezumanizează, ne scoate din relațiile reale cu oamenii. Începem să ne mințim pe noi înșine și, în același timp, îi mințim pe toți cei din jurul nostru. Începem să credem în răul nostru, în răutate ca în firea noastră, când răul e moartea noastră, când el ne coboară în Iad. Și avem nevoie, atunci când suntem căzuți, de iubirea oamenilor lui Dumnezeu, de rugăciunea și de atenția lor, pentru ca să dorim să ieșim din moartea noastră. Pentru că tre- buie să ieșim, să ieșim neapărat din Iad, să ne pocăim pentru păcatele noastre, pentru ca să fim plini de pocăință.
[8] Spații noi de depozitare versus fapte de milostenie. Și oamenii înmulțesc spațiile, pentru că își îngustează inimile. Însă Domnul nu are nicio problemă cu spațiile de depozitate! Putem avea hambare, malluri, bănci de alimente și medicamente, numai că ele trebuie folosite în folosul oamenilor și nu împotriva lor. Orice descoperire umană care atentează la viața oamenilor e inumană. Pentru că rostul științei e de a-i folosi omului și nu de a-l omorî. Și când Domnul înmulțește banii noștri, îi înmulțește pentru ca să ne facă buni, generoși, iubitori. Pentru că banii sunt echivalentul darurilor pe care le putem dărui altora. Dar pentru a dărui, noi înșine trebuie să ne facem dăruitori, să ne facem buni.
[9] Bogatul vorbea cu sufletul său [Lc. 12, 19, BYZ], dar se raporta la suflet ca și când ar fi fost trupul lui. Pentru că sufletul nici nu mănâncă pâine, nici nu se odihnește precum trupul și nici nu se veselește de cele trecătoare, ci se veselește de cele care nu trec, de bucuriile cele veșnice. Dar el se raporta la sufletul lui ca la trupul său, pentru că era alipit de pământ, de cele trecătoare. Căci atunci când ești alipit cu totul de Dumnezeu, nu te mai uiți la durerile și bucuriile de aici, ci vrei bucuria cea veșnică a vieții cu Dumnezeu. Pentru că aceea e netrecătoare.
[10] Realele bucurii ale omului sunt cele duhovnicești. Sunt cele pline de pace, de adevăr, de iubire. Când dărui, când îmbrățișezi, când sfătuiești, când luminezi oamenii, atunci îi bucuri cu adevărat, pentru că îi umpli de bucurie. Sufletul nostru se hrănește cu slava lui Dumnezeu, cu bucurie, cu adevăr, cu sinceritate, cu milostenie. Când citești cărți sfinte, când te rogi, când te spovedești, când te împărtășești cu Domnul, când faci lucruri bune, de suflet, atunci îți hrănești sufletul din destul. Dar ne rănim sufletul nostru cu orice păcat, cu orice nemilostivire, cu orice neatenție păcătoasă.
[11] În aparență, putem înțelege din această parabolă că Dumnezeu nu dorește ca noi să ne facem planuri de viitor. Dar El nu îl consideră nebun [Lc. 12, 20, BYZ] pentru că și-a pregătit lucruri pentru viitor, pentru că a fost prevăzător, ci pentru că viitorul lui, ca și prezentul, nu avea milă, nu avea atenție față de oameni. Poți să îți strângi pentru viitor, dar viitorul se face în prezent. Viitorul nu este un timp al egoismului, ci unul al milostivirii. Și pentru ca să avem viitor bun, trebuie să avem prezent milostiv, prezent plin de credință și de iubire, pentru că acestea ne împlinesc cu adevărat.
[12] Reala nebunie a omului este axiologică. Pentru că el valorează lucrurile trecătoare, dar le desconsideră pe cele veșnice, și asta e o nebunie. Pentru că noi ne bucurăm de lucrurile bune și nu vrem să se termine niciodată. Iar dacă lucrurile bune țin cu toate de mântuirea noastră, cum să fim indiferenți tocmai față de mântuirea noastră? Viața cu Dumnezeu e reala noastră viață. Dar când nu te interesează adevărata viață a omului, când nu cauți să te mântui, nu ai o reală axiologie, o reală scară a valorilor, pentru că e o nebunie să alegi moartea veșnică în locul vieții celei veșnice. Și bogatul e nebun pentru că nu își caută mântuirea, ci caută să se baricadeze între ziduri.
[13] „Nebunule [Ἄφρον], [în] această noapte [Îngerii Mei] sufletul tău îl cer de la tine [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]!” [Lucas 12, 20, BYZ]. E noaptea păcatului, pentru că moartea poate veni la orice oră din zi și din noapte. Și Îngerii Domnului vin ca să ia sufletele noastre din trupuri, la moartea noastră, pentru ca să le prezinte la Judecata Lui. Căci sufletele nu zboară pe unde vor sau nu rămân pe pământ sau în văzduh, după cum cred unii, ci sunt duse de Îngerii Lui la Judecata Domnului, apoi în locul lor, potrivit faptelor lor din această viață. Pentru că, în veșnicie, nu e decât Împărăția lui Dumnezeu și Iadul. Și fiecare suflet merge ori împreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu ori împreună cu demonii.
[14] Și cine vrea chinul cel veșnic, lipsit de orice bucurie și pace? Cine vrea tovărășia lui cu demonii, când aici, pe pământ, nu suportăm deloc lucrurile rele? Dar dacă vrei comuniunea cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu, atunci trebuie să te faci prieten cu ei încă de aici prin toate faptele sfințeniei. Trebuie să te faci prieten cu credința Sfinților, cu smerenia lor, cu iubirea lor de oameni, cu dăruirea lor continuă. Pentru ca să fii veșnic împreună cu ei.
[15] Iubiții mei, nu averea e problema noastră, ci problema noastră e că nu ne îmbogățim în Dumnezeu cu ajutorul averii noastre! Pentru că banii noștri pot fi comoara inimii noastre, dacă prin ei ne umplem de iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni. Dar dacă ne lipim de bani și nu facem niciun bine cu ei, murim degeaba. Murim fără să fi făcut binele pe care Dumnezeu îl aștepta de la noi. Amin!