My beloveds[1],
the preparation for the Lord’s Resurrection began today. And it began with our call to repentance and humility. For the tax collector, not daring to raise his eyes to heaven, beat his breast and said: „God [Ὁ Θεός], be merciful to me [ἱλάσθητί μοι], a sinner [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lucas 18, 13, BYZ]. And by this he recognized who he was, but at the same time who he wanted to be. He recognized that he was a sinner, but he wanted to be mercied to God. He wanted to be forgiven and justified by Him. Therefore, „he went down to his house justified [κατέβη οὗτος δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτου]” [Lucas 18, 14, BYZ]. Internally justified, forgiven by God[2].
Because the great feast of the Resurrection of the Lord does not need people who seem to be faithful, but people who have risen from the dead. It needs people who have truly repented of their sins and who truly serve God. Because you can fast, you can pray, you can come to Church all day like a haughty, proud, unforgiving person, but through this you do not grow at all. To be cold and repulsive. But when you fast, you pray, you truly serve God, then you change constantly, every day, filling yourself with peace, joy, humility, divine repentance. Because the real change of man is the one that you experience, in your entire person, in relationship with God[3].
And our continuous change has nothing to do with the ossification of the mind, with inner stagnation. The mind that thinks continuously, that thinks of itself, but also in relation to God, humbles itself continuously, because it sees its weaknesses and sins, but at the same time knows that the true life is in relation to God. You end up decaying precisely because you are no longer interested in God, but in the false impression of yourself. When you rest on your laurels of victory, when you boast about your past, but the present is disastrous for you, you are no longer with God, but you are indifferent to His will. Because the life with Him is in the present tense. The life with Him is a continuous present. And being with God means doing His will now, in the present moment[4].
The pharisee does not come to pray, but to speak laudatorily about his past. He does not come to speak of himself, but to compare himself with others and to belittle others [Lucas 18, 11]. But the prayer is self-view, self-recognition, God’s call in our life and not passing in the magazine of our deeds. The prayer is repentance and not infatuation. Therefore, if you want to pray, then you want to be with God. And the life with God presupposes real self-recognition, continuous repentance, because God asks us to be His Saints and not pretenders of the dozen[5].
And when you think you are not like other people, your conscience tells you that you are like them, that you are also a notorious sinner. And when you think you will escape the judgment of God, your conscience tells you to repent, because we will all be judged by Him and His judgment is just. When you have no mercy for others, you come to understand that it is His mercy that keeps us all alive. And, with other words, that our needs are everyone’s. And if we need something, then all people need that something and that something is our salvation[6].
But the salvation is the consequence of our relationship with God and with people. If we arrive in His Emperordom, we arrive because of His mercy with us and because of the loving relationships we had with people in our earthly life. Because the salvation means eternal abiding in love with God and with people. A soteriology that does not have communion with God and with people in it is a utopia. And the love for God presupposes humility, purity, faithfulness, inner beauty. Beauty that the people with whom we are in relationship also feel and that they enjoy in peace[7].
When we prepared ourselves for the Child Iisus, we made ourselves pure-hearted, sincere, benevolent children. Now, when we go to the crucified and risen Iisus, we are called to deny ourselves, to humble ourselves completely and to walk with Him in our weakness. Because we, the weak, the helpless, need His strength, through which we can overcome our inner passions and rejoice in Him. For if He overcomes all sin in ourselves, He also makes us alive with Him and thus His Resurrection is experienced with great joy by us too[8].
And we need the repentance of the tax collector, but also the deeds of faith of the pharisee. Because the deeds of faith must be done in humility, in repentance, as our love for God and for people. The repentance loves actively, in a real way. The repentance is full of the enthusiasm of good. When you repent, then you straighten things out in your life, put God in the foreground and do everything for the good of your neighbor. Because, until now, you have lived selfishly, you have lived only for yourself. But when you repent, then you experience true inner freedom: the freedom to do good that fulfills us[9].
The freedom to shoot with the rifle, the freedom to do evil is a prison. True freedom is when you do good to all people. For when you do good to others, you are filled with true freedom, with ghostual freedom. Evil shackles us, while good is our daily freedom. And if we want to be free, my beloveds, we must begin to be good to all people, always filling ourselves with the glory of God, who makes us be good to all. Amin[10]!
[1] Started at 6.13, in day of wednesday, on 21 january 2026. Cloudy sky, -10 degrees, wind of 5 km/h.
[2] Iubiții mei, pregătirea pentru Învierea Domnului a început în ziua de azi. Și a început cu chemarea noastră la pocăință și la smerenie. Pentru că vameșul, neîndrăznind să își ridice ochii săi spre cer, se bătea în pieptul său și zicea: „Dumnezeu[le][Ὁ Θεός], milostiv fii mie [ἱλάσθητί μοι], păcătosului [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lucas 18, 13, BYZ]. Și prin aceasta el recunoștea cine este, dar în același timp și cine voia să fie. Recunoștea că este păcătos, dar voia să fie miluit de Dumnezeu. Voia să fie iertat și îndreptat de către El. De aceea, „acela a coborât îndreptat întru casa sa [κατέβη οὗτος δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτου]” [Lucas 18, 14, BYZ].
[3] Pentru că praznicul cel mare al Învierii Domnului nu are nevoie de oameni părut credincioși, ci de oameni înviați din morți. Are nevoie de oameni care s-au pocăit cu adevărat de păcatele lor și care Îi slujesc cu adevărat lui Dumnezeu. Pentru că poți posti, te poți ruga, poți veni la Biserică toată ziua ca un om trufaș, mândru, neiertător, dar prin aceasta să nu sporești deloc. Să fii rece și respingător. Dar când postești, te rogi, Îi slujești lui Dumnezeu cu adevărat, atunci te schimbi neîncetat, pe fiecare zi, umplându-te de pace, de bucurie, de smerenie, de pocăință dumnezeiască. Pentru că reala schimbare a omului e aceea pe care o trăiești tu, în întreaga ta persoană, în relație cu Dumnezeu.
[4] Iar schimbarea noastră continuă nu are nimic de-a face cu osificarea minții, cu stagnarea interioară. Mintea care gândește continuu, care se gândește pe sine, dar și în relație cu Dumnezeu, se smerește continuu, pentru că își vede neputințele și păcatele, dar în același timp știe că viața adevărată e în relația cu Dumnezeu. Ajungi să decazi tocmai pentru că nu te mai interesează Dumnezeu, ci falsa impresie despre tine însuți. Când te culci pe laurii victoriei, când te lauzi cu trecutul tău, dar prezentul îți este dezastruos, nu mai ești cu Dumnezeu, ci ești indiferent față de voia Lui. Pentru că viața cu El e la timpul prezent. Viața cu El e un prezent continuu. Și a fi cu Dumnezeu înseamnă a face voia Lui acum, în clipa de față.
[5] Fariseul nu vine să se roage, ci să vorbească laudativ despre trecutul său. Nu vine să vorbească despre sine, ci să se compare cu alții și să îi minimalizeze pe alții [Lucas 18, 11]. Însă rugăciunea e vedere de sine, recunoaștere de sine, chemare a lui Dumnezeu în viața noastră și nu trecere în revistă a faptelor noastre. Rugăciunea e pocăință și nu infatuare. De aceea, dacă vrei să te rogi, atunci vrei să fii cu Dumnezeu. Iar viața cu Dumnezeu presupune recunoaștere de sine reală, pocăință continuă, pentru că Dumnezeu cere de la noi să fim Sfinții Lui și nu niște prefăcuți de duzină.
[6] Și când crezi că nu ești ca ceilalți oameni, conștiința ta îți spune că ești ca ei, că și tu ești un păcătos notoriu. Și când crezi că o să scapi de judecata lui Dumnezeu, conștiința ta îți spune să te pocăiești, pentru că toți vom fi judecați de către El și judecata Lui e dreaptă. Când nu ai milă față de alții, ajungi să înțelegi că mila Lui e cea care ne ține pe toți în viață. Și, cu alte cuvinte, că nevoile noastre sunt ale tuturor. Și dacă noi avem nevoie de ceva, atunci toți oamenii au nevoie de acel ceva și acel ceva e mântuirea noastră.
[7] Însă mântuirea este consecința relației noastre cu Dumnezeu și cu oamenii. Dacă noi ajungem în Împărăția Sa, ajungem pentru mila Lui cu noi și pentru relațiile de iubire pe care le-am avut cu oamenii în viața noastră pământească. Pentru că mântuirea înseamnă rămânere veșnică în iubirea față de Dumnezeu și față de oameni. O soteriologie care n-are în ea comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii este o utopie. Și iubirea față de Dumnezeu presupune smerenie, curăție, credincioșie, frumusețe interioară. Frumusețe pe care o simt și oamenii cu care suntem în relație și de care se bucură în pace.
[8] Când ne-am pregătit pentru Pruncul Iisus, ne-am făcut copii curați la inimă, sinceri, binevoitori. Acum, când mergem către Iisus Cel răstignit și înviat, suntem chemați să ne lepădăm de noi înșine, să ne smerim desăvârșit și să mergem împreună cu El întru slăbiciunea noastră. Pentru că noi, cei slabi, cei neajutorați, avem nevoie de puterea Lui, prin care să ne biruim patimile interioare și să ne bucurăm întru El. Căci dacă El învinge tot păcatul în noi înșine, ne face și pe noi vii împreună cu El și astfel Învierea Lui e trăită cu bucurie mare și de noi.
[9] Și avem nevoie de pocăința vameșului, dar și de faptele de credință ale fariseului. Pentru că faptele credinței trebuie făcute în smerenie, în pocăință, ca iubire a noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni. Pocăința iubește în mod activ, în mod real. Pocăința e plină de entuziasmul binelui. Când te pocăiești, atunci îndrepți lucrurile din viața ta, Îl pui pe Dumnezeu în prim-plan și le faci pe toate spre binele aproapelui tău. Căci, până acum, ai trăit egoist, ai trăit numai pentru tine. Dar când te pocăiești, atunci își trăiești adevărata libertate interioară: libertatea de a face binele care ne împlinește.
[10] Libertatea de a trage cu pușca, libertatea de a face rău e o închisoare. Adevărata libertate e aceea când faci binele pentru toți oamenii. Căci atunci când faci bine altora, te umpli de adevărata libertate, de libertatea duhovnicească. Răul ne încătușează, pe când binele este libertatea noastră de zi cu zi. Și dacă dorim să fim liberi, iubiții mei, trebuie să începem să fim buni cu toți oamenii, umplându-ne mereu de slava lui Dumnezeu, care ne face pe noi să fim buni față de toți. Amin!
