Tot mai puțină vorbă

Oamenii vorbesc tot mai puțin, pentru că nu vorbele contează, ci banii. Banii cu care, în definitiv, nu știu ce să facă. Sau fac cu ei după poftele lor, după patimile lor mici, insalubre. Contează cât ai, unde ești angajat, ce faci ca să faci bani și nu cine ești. Ontologia personală a devenit un subiect plictisitor în plin capitalism depersonalizant. Creșterea duhovnicească e negată sistematic de parvenitism, de cei care ajung într-o poziție cheie fără studii, fără vocație, fără autenticitate. Omul nu mai contează, dacă nu devine un bun social oarecare. Dacă nu se vinde, nu contează. Și omul cu coloană vertebrală, care nu se vinde, e minimalizat, pentru că piața cere banali, nu extraordinari, nu oameni de conștiință. Cere muncitori fără scrupule și nu oameni cu viziune personală.

Un AI fără conștiință e o mașină banală de lucru, dar eficientă, și oamenii sunt puși față în față cu tehnologia pentru ca să se mașinalizeze. Și cum omul n-o să fie niciodată mașină, el nu e „bun”, dar e bună mașina pe care el a făcut-o și care nu îi va călca niciodată pe urme. Omul e disprețuit, e minimalizat, e lăsat să moară cu dreptatea în mână sau cu sărăcia în casă, pentru că avem nevoie de o pseudo-viață socială alimentată financiar. Numai că, pe măsură ce căutăm eficiența fără om, nu mai avem o societate pentru oameni, ci o ideologie pentru nimeni.

Economia e gândită în sine, relațiile instituționale nu vorbesc niciodată cu oamenii reali, ni se propune un viitor cu care nu avem decât puține lucruri în comun, pentru că unii gândesc pentru mulți. Viața ca atare, viața omului, puțin contează. A fi scriitor și a vorbi despre interiorul omului sau a fi Preot și a vorbi despre viața duhovnicească a omului înseamnă a fi ridicol. Pentru că nimeni nu vrea să știe, în aparență, cum suntem, ce vrem, de ce avem nevoie, pentru că „lumea” merge pe coclauri și nu ne întreabă pe noi.

În timp ce tehnologia a depășit cu mult așteptările, fiecare om învață pe cont propriu lucrurile. Deși am avansat enorm, fiecare dintre noi suntem la început sau pe cale, pe propriul nostru drum și ce învățăm aia suntem. Dar degeaba suntem în secolul al 21-lea, dacă cunoașterea noastră e cu mult în urma noastră. Nu suntem oamenii vremii noastre decât în aparență. Știm ce putem cuprinde, știm ce vrem să știm. Milioane de lucruri trec pe lângă noi ca și când n-ar fi existat. Și asta pentru că problemele nerezolvate în noi înșine, problemele de conștiință, lipsa noastră de duhovnicie nu sunt mofturi, ci nevoile noastre, noi care ar trebui să fim.

Suntem împachetați în banalități, când noi avem nevoie de dragoste, de adevăr, de aer, de mâncare bună, de îmbrățișare. Avem un telefon pe care nu știm să-l folosim, avem o mașină pe care nu știm să o reparăm, dacă cade lumina stăm și privim în gol ca popândăii, pentru că nu știm multe lucruri. Nu știm cât trăim, nu știm cum vom muri, nu știm unde se va duce sufletul nostru după, nu știm ce se va alege de tot ceea ce noi am făcut în viața aceasta. Nu știm dacă suntem iubiți, dacă suntem apreciați, dacă zâmbetele pe care noi le iubim sunt reale. Ce știm, e infim. Și vorbim tot mai puțin, pentru că multul tehnologic, informațional, evenimențial ne excedează. Tăcem, pentru că nu știm ce să zicem prima oară. Despre ce să vorbim mai întâi.