Categorie: Alocuțiuni

Ce contează? Cât mă interesează lucurile pe care le fac zilnic? Cine cred că sunt? După cum aţi văzut, Sfântul Gheorghe, deşi tânăr, s-a arătat biruitor asupra muncitorilor săi, al celor care îl chinuiau. Şi atunci, se muncea, ca şi astăzi, ca să se facă rău cuiva.

Cui să facem rău? Pe cine să urâm? Şi lua un om credincios, un viteaz al credinţei şi îl treceau prin cele mai grele chinuri ca să dovedească, fără voia lor, a muncitorilor, că cuvântul lor, al Mucenicilor, nu e gol, că credinţa nu e o vorbă în vânt ci e putere, e plină de Duhul.

Însă acum, când nominalismul e în floare în mintea noastră, când cuvântul e separat de faptă, de Taină, de om, poate să facă telenovele oricine, poate să predice oricine, chiar dacă el nu are nimic sfânt în suflet. Poţi să vorbeşti despre cele mai sfinte lucuri fără să le iubeşti măcar. Poţi să scrii o carte de o mie de pagini despre Hristos şi despre mântuire şi la sfârşitul ei să tragi concluzia, tu, ca scriitor, că nu prea crezi şi că credinţa nu e bună la nimic.

Pentru că potrivit nominalismului credinţa e doar cuvânt şi dacă spui că crezi, atunci şi crezi. Însă Sfântul Gheorghe a fost maltratat după cum aţi auzit pentru ca să spună că nu crede. Sfinţii Mucenici au fost chinuiţi ca să spună Nu! credinţei, să abjure. Însă cuvântul e legat de viaţă şi de conştiinţă şi de prezenţa Sfântului Duh în tine. Şi dacă începi să drăcui pe Hristos şi să-L negi în faţa celui care te maltratează, hula ta nu rămâne fără urmări în fiinţa ta ci te schimbă, te face un apostat, un căzut de la iubirea lui Hristos.

În Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă nu se dau definiţii fără realităţi. La noi realităţile eclesiale, viaţa duhovnicească şi eclesială naşte definiţii care nu epuizează viaţa. Nu poţi să îţi pui viaţa, iubirea cu totul în cuvinte, pentru că ar însemna ca omul să devină cuvânt, să devină o formă fără conţinut, una statică, închisă. Omul însă spune multe cuvinte şi prin ele se spune pe sine dar cuvintele nu epuizează ceea ce este omul.

Cum ne-am putea epuiza prin cuvinte, cum am putea să ne translăm cu totul în fraze?! Însă noi spunem cuvinte şi cuvintele vin din faptele noastre, din viaţa noastră. Martin Luther spre exemplu, a făcut ca PLD-ul care a ieşit din PNL. Pentru că lui Luther nu i-a mai plăcut viaţa de călugărie romano-catolică, propria lui viaţă de călugăr augustinian s-a desprins de Roma şi a creat un mod de viaţă subiectivist, bazat pe propria lui experienţă. La program s-au raliat şi alţii care au vrut să vadă pe Dumnezeu prin ochii lui Luther, încropind un surogat de Biserică în mijlocul secolul al XVI-lea.

Cum să fie o Biserică apostolică dacă nu are nimic de-a face cu Hristos şi cu Apostolii ci cu Luther, cu Zwingli, cu Calvin, cu Elena White sau cu Joseph Smith? E ca şi când eu aş vrea să fac o Biserică mâine şi spun că mă trag din Decebal, că credinţa mea are afinităţi cu Decebal, dar eu săracu nu am nimic de la Decebal. Cum să postulez eu o legătură cu cineva dacă eu nu o am? E o şarlatanie cruntă, e ridicolă toată această afirmare, dar pe asta se bazează multe Biserici noi.

Elena White în Tragedia veacurilor, spune scurt şi la obiect: credinţa adevărată a pierit după moartea Apostolilor, a fost falsificată, a fost păstrată sporadic de către un neam de oameni şi ea, a redescoperit-o şi se numeşte Biserica adventă. Toţi şarlatanii redescoperă o credinţă din neant, o credinţă pe care nu o mărturisea nimeni până atunci şi o propun ca singura. Însă Biserica autentică, Ortodoxă, care poate fi văzută în aceste 21 de secole pas cu pas nu propune nişte fraze, două cărţi, trei idei şi înţelegi tot ce îţi trebuie, ci o viaţă de curăţie, un mod de viaţă care te îndumnezeieşte.

Tocmai de aceea, cum îmi spunea astăzi preoteasa mea, ca să fii protestant trebuie să citeşti Scriptura şi vreo alte trei cărţi ale membrilor fondatori, dar ca să fii ortodox trebuie să citeşti milioane de vieţi de Sfinţi, comentarii, cărţi peste cărţi şi abia întrevezi, abia experiezi ceva din viaţa adâncă, tainică a Bisericii. Ca să fii adventist autentic trebuie să te îmbraci frumos, să nu fumezi, să nu te îmbeţi, să vii la adunare, să îţi plăteşti zeciuiala, să ţii sâmbăta, să nu mănânci carne de porc…dar nu îţi cere nimeni să te curăţeşti de patimi. Ca să fii ortodox autentic trebuie să duci viaţă de Sfânt, de ascet, de postitor, de om care se luptă cu patimile şi cu dracii toată ziua, să te umpli de har, să vezi slava lui Dumnezeu, să vină la tine Sfinţii şi Îngerii…deci trebuie multe.

De aceea, orice credinţă, religie ai avea, în afara celei drepte, ortodoxe, e uşoară, e cu putinţă de trăit, e umană, pe când a noastră e divino-umană, e sfinţenie şi cutremurare şi niciodată nu ai curaj să crezi sau să presupui că le ştii pe toate, că le ai, că eşti macho în credinţă, mahăr. Aşa că totul este easy, este uşor când îţi creezi tu viaţa pe care o vrei. Dar când e să trăieşti viaţa pe care o vrea Domnul şi Dumnezeul tău, într-o intimitate neîntreruptă cu El, atunci e doborâtor, copleşitor.

Deci e greu să trăieşti ortodox şi cine înţelege asta o lasă mai moale, îi trece cu mândria, cu infatuarea, cu părerea că e Sfânt şi că le ştie pe toate. La noi nimeni nu le ştie pe toate. Toată lumea uceniceşte la Domnul, primeşte luminare şi har după cum îi e vasul inimii şi cam asta e realitatea mântuirii. Pentru că la noi mântuirea este viaţă, este o realitate care te umple cu totul pentru că e curăţie, e bunătate, pace, cuminţenie, iubire, iertare, dăruire, binefacere…şi carenţele noastre, ala tuturor, sunt uluitor de multe.

Când vrei să vorbeşti despre viaţă nu spui două fraze şi doar atât. Nu poţi să spui iubirea este…şi urmează un verb şi două trei substantive şi adjective. Pentru că iubirea e compusă din multe, e o realitate prea plină de semnificaţii ca să faci din ea o definiţie de o frază pe care să o înveţi şcolăreşte. Dar dacă crezi că semnificantul e unul şi semnificatul e altul, atunci iubirea e o frază şi nu vei avea habar niciodată de ce înseamnă iubire.

Într-o notă mai neaoşă, iubirea e ceva care te doare capul dacă o gândeşti. La fel şi credinţa. Îţi ia foc mintea, inima, te faci rug aprins de har când gândeşti trăind credinţa. Dacă începi să caşti când citeşti Scriptura sau viaţa Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi nu îţi vine să mori şi tu odată cu el înseamnă că eşti nominalist; eşti un bărbat sau o femeie care crede că poate să câştige mântuirea stând în fotoliu.

Însă fotoliul din odaie e un cântec de Mirabela Dauer, pe când mântuirea e o problemă de mare profunzime şi o realitate existenţială, o realitate care se petrece cu noi, în care ne umplem de harul lui Dumnezeu şi stăm atârnaţi de iubirea şi de bunătatea Lui. Dacă credem că merge şi fără El , nu vom înţelege niciodată de ce a murit Sfântul Gheorghe şi de ce noi îl numim bărbat învingător, purtător de biruinţă asupra morţii, a păcatului şi a diavolului. Dacă se temea de moarte era un laş. Dacă ceda nu biruia pe diavol. Dar pentru că cuvântul lui era una cu faptele sale sau pentru că cuvintele sale erau probate de toată fiinţa lui, Sfântul Gheorghe biruie pe cei care se bazau numai pe cuvinte.

Adică nu poţi să fii Sfânt numai pentru că ai cuvinte, pentru că ştii Teologie, că utilizezi terminologia la perfecţie, ci pentru că întruchipezi Teologia. Între tine şi Teologie nu trebuie să fie niciun interval pentru că teologia e viaţă, e viaţa ta cu Dumnezeu şi de aceea nu te temi de nimic. Iubirea nu se teme de nimic pentru că iubirea nu e cuvânt ea e viaţă. Şi viaţa naşte cuvintele şi nu invers. Nu poţi să mori pentru cineva dacă nu ai devenit una cu viaţa aceluia, cu iubirea pentru el.

În Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta etc. nu există numai o dragoste declaratorie. Un fel de ţi-am dat un email de dragoste înseamnă că te iubesc la nebunie. Ci iubirea naşte suferinţă, carceră, moarte pentru cel iubit dacă vremurile sunt potrivnice. Pentru că nu poţi să trăieşti fără să plângi, fără să te doară ceva, fără să nu existe conflicte…Dar dacă există iubire, adică ceea ce trebuie, ceea ce este la tine în inimă, poţi să treci peste toate. Dacă nu, cauţi tribunalul pentru partaj.

Şi o anecdotă de final. O anecdotă parabolică. Un om şi-a dat seama că viaţa lui nu are sens când a conştientizat că nu poate cu niciun chip să se mintă că e fericit. A epuizat foarte multe reţete de fericire, până într-o zi când a văzut că nu poate în niciun chip să fie liniştit nici cu medicamente, nici cu sex, nici cu bogăţie şi nici cu filme non-stop. Convertirea lui s-a produs când şi-a dat seama că liniştea nu este un produs pe care să vrei să-l cumperi ci un dar, un dar din partea lui Dumnezeu. A înţeles faptul că ( şi asta l-a făcut să se smerească), fericirea nu constă în a avea, în a poseda, ci în a cerşi mila lui Dumnezeu, în a o cere cu lacrimi, cu dor, în pofida întregului dezgust al vieţii tale.

Tâlcul rugăciunii constă în a ne ruga fără profesionalism, în a ţipa din toţi rărunchii, ca nişte copiii prostuţi şi răutăcioşi în faţa Domnului.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.

Domnilor și doamnelor,
iubiți frați și surori întru Hristos, Domnul nostru,

Nimic nu e mai potrivit în această seară, în a doua duminică din Postul Mare, decât o discuție despre certitudine. Dacă ai certitudini, ai pământ sub picioare. Dacă ai certitudini ai elan în viața ta, știi al cui ești. Duminica de astăzi, duminica închinată Sfântului Grigorie Palama, urmează duminicii închinate Ortodoxiei, a victoriei lui Dumnezeu în Biserica Sa. După duminica în care întruparea lui Hristos a triumfat împotriva tendințelor dușmănoase ale iconoclasmului astăzi am sărbătorit victoria harului asupra secularismului.

Teologia slavei Treimii, a vederii lui Dumnezeu a câștigat împotriva filosofiei materialiste și arogante. Dacă cei care nu vedeau în rugăciunea lui Iisus, rostită neîncetat, modul de curățire personală în Ortodoxie și de ajungere la sfințenie și la vederea lui Dumnezeu, spuneau că Dumnezeu se vede cu o minte necurățită, dar versată în dialectică, Sfântul Grigorie Palama vine și spune că Dumnezeu trebuie să ne lumineze întunericul interior prin har, trebuie să ne umple de har prin asceza noastră, pentru ca să vedem nu ființa lui Dumnezeu ci slava Sa cea necreată și veșnică.

Certitudinea credinței presupune nu numai să știi cine este Dumnezeu, pentru că ai citit despre El. Certitudinea presupune a te face propriu lui Dumnezeu pentru ca să îți arate slava Sa. Certitudinea înseamnă să te împărtășești de slava lui Dumnezeu pentru ca să simți în tine viața Lui.

Dar ca să ajungem fiecare dintre noi acolo, la cunoașterea prin experiență a lui Dumnezeu și prin vedere, în Biserică trebuie să Îl experiem pe Dumnezeu, să Îl întâlnim, să ne umplem de El în diferite feluri. Mai înainte de toate, cel care vrea să fie al lui Dumnezeu pe deplin trebuie să renunțe la sine și la ideile și sentimentele sale, să le judece pe toate după cuvintele Scripturii și ale Părinților. Trebuie să ne cercetăm față în față cu mărturiile Sfinților. În măsura în care stăm în fața adevărului celor Sfinți observăm cine suntem și de ce avem nevoie. Și mai înainte de toate avem nevoie de harul Său, de simțirea harului Său și de pocăință, de rugăciune, de Sfintele Slujbe, de Sfintele Taine, de o viață pe deplin asumată, trăită ortodox.

Asta nu înseamnă că dacă vrem să fim ortodocși nu mai putem fi oameni ai secolului nostru. Mașina, computerul, televizorul, școala, legile statului, societatea în ansamblu nu ne sunt potrivnice prin propria lor existență, ci în măsura în care noi ne poziționăm rău față de ele. Fiecare lucru care se petrece cu noi în istorie are un rol pedagogic pentru noi. Tot ce trăim noi ne clădește interior. Prezența lui Dumnezeu trăită ca o arhiprezență, ca o continuă realitate interioară și exterioară care ne învăluie cu totul este o parte din conținutul certitudinii noastre, a certitudinii credinței noastre.

Căci de aceea spune Hristos Dumnezeu în a doua Evanghelie de astăzi, că : Eu sunt ușa ( In. 10, 9). Ca să intri în certitudine, ca să fii în realitatea lui Dumnezeu trebuie să intri prin ușă la Tatăl, prin Hristos. Hristos e ușa către Tatăl și Hristos este întotdeauna împreună cu Duhul către Tatăl. Cum nu poți să zici Hristos cu adevărat, adică să simți pe Hristos în tine, decît prin și întru Duhul, tot la fel nu poți să intri la Tatăl decât prin Fiul.

Ca să începi să ai certitudini trebuie să înveți cele despre Dumnezeul nostru cel în Treime închinat și slăvit, despre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, despre iconomia întrupării și a răscumpărării prin Hristos Domnul nostru, despre Biserica Sa, care e trupul Său mistic, format din credincioșii care au în ei același Duh și se împărtășesc de aceleași Taine, care sunt în părtășie neîntreruptă cu Sfinții Apostoli și se sfințesc prin biruința asupra patimilor lor și prin mijlocirile Prea Curatei Stăpâne și ale Sfinților Săi și ale Sfinților Săi Îngeri.

Certitudinea începe prin rugăciune, studiu și asceză. Clădirea noastră ca oameni ai credinței este un procesc continuu, divino-uman, pentru că simțim mereu înrâuririle harului în ființa noastră. Certitudinea este o liniștire continuă a ființei noastre, o adâncire continuă în experiența vieții celei veșnice, trăită pas cu pas în viața de acum. Certitudinea este sursă neîntreruptă de bucurie, pentru că este trăirea împreună cu Treimea în noi, cu Dumnezeul nostru treimic.

M-a întrebat cineva de curând, un coleg de suflet, ce părere am despre ecumenism. Vă spun această întâmplare reală, pentru ca să spun și mai apăsat ce înseamnă certitudine personală. I-am spus că pentru mine a dialoga cu oricine, cu oricine de oriunde, adică din întreaga icumene, din întreaga lume locuită înseamnă cel mai firesc lucru și acest dialog presupune spunerea crezului personal cu tărie, din ambele părți. Eu încurajez pe oameni de diferite credințe să vorbească cu mine și să îmi spună tranșant ce cred ei despre celelalte feluri de credincioși și despre experiența lor personală și să mă lase ca la fel, cu același aplomb personal, într-o atmosferă cordială, să îmi spun propria mea experiență. Din acest dialog interpersonal iese ceva foarte pozitiv: iradierea personală a celuilalt. Dacă e ceva bun în atitudinea și în zelul său eu păstrez și îmi însușesc. În dialogul unde cei doi sau cei o mie își spun crezurile lor, care sunt una cu ei, nu încep scandaluri, dacă mărturisirea certitudinii personale e înțeleasă ca un dar dumnezeiesc.

L-a uimit răspunsul meu. Probabil dorea unul în care să spun că toți ceilalți nu au nimic bun, chiar dacă sunt rătăciți de la dreapta credință, și nu avem de învățat nimic din viața lor. Și atunci am înțeles că dacă am dori foarte mult să ne cunoaștem și ne-am uita în noi și la duhul cu care spunem ceea ce spunem și nu la cuvinte, atitudini, modurile personale mai bune sau mai proaste de relaționare, discuțiile ar merge mult mai bine între noi toți.

Am depistat pe net o fobie imensă a creștinilor noștri față de ierarhii și teologii care au discuții cu celelalte culte, ceea ce noi numim generic întâlniri ecumenice. ÎPS Daniel e făcut cu ou și oțet într-un site întreg, PFP Bartolomeu, patriarhul ecumenic, e socotit apostat de mulți din membrii Bisericii grecești sau de la Sfântul Munte, cât și de noi, de unii dintre noi și în definitiv toți cei care privesc cu deschidere pe eterodocși par suspecți. O atitudine care arată că noi nu ne mai uităm prea mult la noi, la sinea noastră, ci mai degrabă la alții. Ba mai mult, observ o tendință crescândă de devalizare utopică a demnității ierarhice în mintea multor ortodocși, de nivelare a ierahiei cu poporul credincioșilor cât și o continuă campanie de denigrare a persoanelor de marcă ale Bisericii.

Când privești în tine, la procesul de curățire personală de patimi, viața ortodoxă e văzută din punctul de vedere al interiorității, din punctul de vedere al liniștirii duhovnicești. Certitudinea credinței, certitudinea că ești în harul lui Dumnezeu și în adevăr nu se manifestă ca repulsie față de alții ci ca bunătate și deschidere față de alții, ca toți să se bucure în har și în adevăr. Dacă am trăi bucuria lui Hristos în noi, iubirea Lui în noi, aceea de a ne pune sufletul pentru aproapele nostru în toate, nu am putea să fim distanți și indiferenți față de ceilalți, atâta timp cât ei sunt examenul propriei noastre autenticități în credință.

M-a întrebat altcineva ce înseamnă pentru mine toleranță. M-au întrebat mai mulți acest amănunt. Unuia dintre ei i-am spus că toleranța este pentru mine un răspuns la amabilitatea celui care vrea să îmi vorbească despre sine. Dacă vine cineva și îmi spune că el crede în OZN-uri și că se așteaptă să fie săltat de acasă de cosmonauți verzi, eu vreau să aud povestea lui de viață: cum a ajuns aici, ce crede despre asta, ce simte etc… Chiar dacă pentru mine e o nerozie toată povestea lui OZN-istă, eu îl ascult, îl las să vorbească, nu vreau să îl conving de nimic altceva, adică sunt tolerant cu el. Tolerez ceea ce nu îm place în măsura în care faptele lui nu sunt penale și nu sunt bădărane. Dacă vine un musulman, un hindus, un mozaic, un penticostal și îmi vorbește despre valorile, sentimentele sale, despre crezurile sale, îl ascult cu cea mai mare plăcere, cu viu interes, pentru că mă interesează orice alt om care nu îmi seamănă nicidecum și nu încerc să îi combat părerile.

Asta înseamnă să fii tolerant: să accepți părerea altuia atâta timp cât ea este nonviolentă și atâta timp cât ea nu vrea să destituie rolul și locul tău în această lume. Când vine însă cineva cu tupeu și te calomniază, îți bagă cu forța material publicitar în casă, vine să te evanghelizeze fără să accepte să dialogheze cu tine și având sentimentul că România este un teren neevanghelizat până în secolul XXI, atunci nu pot fi tolerant și răspund pe același ton ca și dumnealui, tăindu-i scurt macaroana și poftindu-l să meargă la altă ușă.

Dacă știu că credința ortodoxă e cea care mântuiește și este singurul adevăr și văd în mine roadele sfințitoare ale credinței Bisericii, de ce aș fi ofuscat pe cei care mă denigrează în necunoștință de cauză și de ce aș dori să conving cu forța pe cineva de acest adevăr, când adevărul se primește cu iubire, se dezvoltă prin atașamentul deplin de Domnul și se vede în tine ca o amprentă de neșters? Când ai certitudinea că așa stau lucrurile, când ai văzut că sfințenia e
reală în Biserică, când ai văzut atâtea minuni în viața ta și în jurul tău, pe cine mai trebuie să convingi?

Certitudine înseamnă să te lași convins de Dumnezeu. Înseamnă să te lași purtat de iubirea și de mila Lui.

Vă mulțumesc pentru prezența dv. aici și cu siguranță că se pot spune mai multe despre tema noastră. Numai că certitudinea credinței tale, dacă o ai, ea te face să fii fără teamă și împăcat pe deplin.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Inainte de alocutiunea presedintelui Basescu

Partidele politice PC si PSD au declarat cu cateva minute inainte ca nu vor participa la sustinerea mesajului presedintelui in fata parlamentului. Sunt prea putini in sala. Televiziunile asteapta. E trecut de ora 17, ora cand trebuia sa inceapa discursul.

Premierul nu va participa nici el la intrunirea aceasta, dar a dat un interviu despre ministrul Macovei. Nici domnul Vacaroiu si nici domnul Olteanu nu participa la sustinerea discursului. Domnul Bogdan Olteanu ca si PSD-ul cere scuze de la presedintele Basescu pentru afirmatiile ofensatoare la adresa lor.

Intermezzo
TVR 1, Antena 3, Realitatea TV, N 24 vor mediatiza evenimentul.
Spatii goale in parlament.
Presedintele nu este inca in amfiteatrul parlamentului.
La 17:10 a sosit presedintele cu discursul in mana.
Va lipsi si PRM-ul?
Invitati din afara statului si din tara.
Control aspru.
Vom fi manipulati sau incalziti la inima?
La prezidiu patru persoane.

Alocutiunea presedintelui Basescu

A inceput la 17:13.
Relatia cu parlamentul e o relatie institutionala. A luat nota de solicitarea parlamentului prin presa. Ati exagerat. Politicieni care fac legi pentru infractori.
Exemple negative. [Ton dur fata de parlamentari.]

Ordonante care favorizeaza factorii economici. De ce au fost scutiti numai unii factori economici?
Gratierea a 5000 de infractori.
A restituit unele legi parlamentului.
{Bogdan Olteanu este in sala}.
Producatorii de bere.

Greselile parlamentului, cu alte cuvinte…Sustine ca unii parlamentari favorizeaza pe corupti. Interese traspartinice.
RAFPS: locuinte de serviciu. Parlamentarii nu parasesc locuintele dupa terminarea mandatului.
Primari care nu cunosc cum sa acceseze fondurile europene.
Oameni politici enervati ca nu pot sa manipuleze justitia.
Presedintele Basescu pledeaza pentru justitie si transparenta in Romania.

Transfer de putere de la oamenii politici spre marii afaceristi.
Marii afaceristi fac campanii de presa nocive.
Competitie neloaiala intre oamenii de afaceri.
Vom avea o crestere de afaceri in anul acesta si urmator, dar nu atat de mult cat pentru o tara europeana.
Felul cum vom capitaliza intrarea noastra in Europa.
Romanii nu au incredere in partidele romanesti ci in forurile europene.
Trebuie sa facem o reforma profunda.
Trebuie sa revizuim constitutia si cere un vot care sa schimbe actualii oameni politici.

Cere referendum pentru vot uninominal.
Clasa politica nu evolueaza, pe masura evolutiei vietii romanesti.
Nu avem HIQ politic.
{Doamna Macovei e in sala}
Reforma in clasa politica si nu doar o innoire a ei.
Coruptie si in clasa politica tanara.
Demisii rare dar multi politicieni anchetati.

{Am impresia puternica ca s-a deturnat fondul alocutiunii de la suspendarea sa la votul uninominal}.

Nu exista interes pentru asteptarile publicului.
Coalitii transpartinice impotriva reformei.
Intelegeri de culise in afara sprijinului public.
Complicitati transpartinice in dispretul opiniei publice.
{Doamna Macovei a iesit din sala}

O masura imediata a reformarii clasei politice. Va consult cu privire la organizarea unui referendum pentru votul uninominal. Declansarea referendumului.
17:33, final.

Dupa alocutiune

In loc de actiunea de suspendare a presedintelui, presedintele Basescu vorbeste de referendum pentru schimbarea pralamentului. Nimic mai duplicitar decat atat. In loc sa isi observe greselile si sa raspunda la ele, continua sa acuze parlamentul. Dupa parerea mea e vorba de o diversiune lamentabila.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.