Categorie: Literatura română din perspectivă ortodoxă

„Cuvine-se luminii să-i aduc/ Prinos adânc de mulțumire”, zice poetul: Luminii care este Dumnezeul nostru, Preasfânta Treime, și harului Său îndumnezeitor. „Sunt fericit că mi s-a dat să fiu/ Atât amar de vreme în lumină/ Să pot eu priveghea mai îndelung/ Și cerul sfânt pe brațe să mă țină // Să am eu ochi și fire de-nțeles/ Și pași pe zarea toamnei să mă poarte/ Cu grai să fiu învrednicit și-apoi/ Să mă întorc în țarină fără moarte” (Bucurie). Este vorba despre lumina vieții și a cunoașterii lui Dumnezeu.

Și lui i S-a descoperit extatic Lumina care a fost la început și Care a făcut cerul și pământul și toate câte există:

La-nceput era Lumina
Și Lumina era Duh
Și din Duh s-a făcut apa
Care tremură în stuh

Iar din apă vine cerul
Și din cer columbul sfânt
Cu o creangă brumărie
S-o împlânte în pământ

Ca un pom slăvit să crească
Și în umbra lină-a lui
Să văd fluturii pe scară
Cu dreapta la căpătâi.

Și dormind să îmi apară
Zilele de la-nceput
Cum întâiul crin în floare
Din lumină s-a făcut.

(Frescă)

La început a fost Lumina lumii, Preasfânta Treime, Dumnezeul nostru. Și „Duh este Dumnezeu” (In. 4, 24). Și Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt a creat, din neființă, toate câte sunt, așa cum sunt menționate în Sfânta Scriptură: apa, tăria cerului, pământul. Și tot prin harul Duhului Sfânt a văzut și poetul, precum Sfântul Patriarh Iacov odinioară, vedere dumnezeiască, în vis extatic („cu dreapta la căpătâi”), în care Îngerii („fluturii”) umblau pe o scară, dar și despre „zilele de la-nceput”. Iar crinul, așa cum a spus însuși autorul, este simbolul Buneivestiri. Bunavestire a întrupării Fiului lui Dumnezeu, care, Lumină din Lumină fiind și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl mai înainte de veci, nu făcut, așa cum spune Crezul creștin-ortodox, S-a făcut și Fiul Fecioarei sau Fiul omului. De la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria S-a făcut om.

Iar revelațiile dumnezeiești, despre istoria universului și a omenirii și despre rostul omului de a deveni dumnezeu după har, sunt cele care îi dau lui Ioan Alexandru adevărata bucurie a vieții:

Nu soarele începe ziua
Nici roua-n țară nu sunt zori de zi
Ci graiul meu cântând când se deșteaptă
Acesta-i semn c-am început a fi

Când mă trezesc în miez de noapte
Și-aud un cânt fără să știu
Și când visez zborul de taină
Atunci e semn pe lume că sunt viu

De mă deștept din vis căldura lui
Mă ține bucuros o săptămână
Atunci sunt om în toată firea spun
Și frați îi simt toți oamenii-mpreună [etc]

(Bucurie)

Când se trezește imnificând, cântând laude lui Dumnezeu, după ce a visat vise dumnezeiești, atunci simte că trăiește cu adevărat. Sau când aude imne îngerești, în extaz, în răpiri de taină.

Bucuria descoperirilor tainice, duhovnicești, durează mai multe zile și atunci se simte om întreg, cu adevărat, împlinit, când este plin de har și de căldura iubirii lui.

Dar aceste daruri minunate nu se primesc fără durerea ascezei, fără lupta aprigă pentru renașterea duhovnicească:

Totul trebuie zămislit din nou,
Toate au altă slavă și pecete
Când mâna-i încă gheară până când
N-o spăl în roua trudei pe-ndelete.

Pasul se zbate în rotocol pe loc,
De nu-l îndemn pe căile cămilei
Ochiul rămâne pururea șiret
De nu îl scaldă lacrimile milei

Genunchiul împietrește la răscruci
Și oasele îngheață în chilie
De nu le-ntorn spre sfântul răsărit
Și nu le unge vântul din pustie

(Înnoire)

Vântul, adică Duhul care unge cu har și sfințește pe cei care priveghează în pustia singurătății, care plâng în chilie, în cămara lor, unde cugetă și se roagă, care îngenunchează cu pocăință înaintea lui Dumnezeu și își spală sufletul cu lacrimile durerii și ale smereniei lor.

Alexandru închină un Imn luminii dumnezeiești, scris în stilul Cântării Cântărilor (și așezat lângă un alt poem, dedicat soției, iarăși spre dezorientarea „cititorilor” securiști):

Frumoasă ești mireasa mea frumoasă
S-o spun curat mereu am ocolit
Am căutat un alt potir pe lume
Dar mai slăvit ca tine n-am găsit

Frumos e aurul și mai presus
De toate elementele din fire
Dar când răsare steaua ta pe munți
Se zvântă ceața de pe cimitire

Și crinu-i semn și condurul simbol
Și focu-i sfânt cenușa mărturie
Dar mai presus de îngeri numai tu
Mireasa mea în robă purpurie

Cu candela în sânge aurind
Și-un trandafir înflăcărat în mână
În miezul beznelor pătrund
Să te măresc iubita mea stăpână

Primește imnul zorilor de zi
Lumina lină, leagănul de seară
Sărut țărâna caldă din care ai plecat
În slăvi cerești cu iarna de pe țară

Apoi trecut-am râul în păduri
Și-ntr-o poiană te-am strigat pe nume
Și când întors-am capul din pământ
Luceafărul se-aprinse peste lume

Și zgribulind ne-am furișat în cort
Aprins-am focul și-am rămas în noapte
Împrejmuiți de ochi de lupi flămânzi
Pân-a pierit blestemul din cetate

Avem aici o altă minunată evocare lirică a revelațiilor trăite de poet, a pogorârilor harului asupra sa în mod simțit, între care și cea produsă iarna, în preajma Crăciunului, dar și cea trăită probabil la Rohia, la ceasul când licărea luceafărul de seară. Crinul, trandafirul, candela „mireasa în robă purpurie” reprezintă detalii extatice, dar despre care nu știm exact în ce fel i s-au arătat poetului, celui care a intrat „în miezul beznelor”, al tainelor preasfinte. Iar „furișarea în cort” înseamnă intrarea sub bolta luminii dumnezeiești, în cortul sfințeniei lui Dumnezeu, în care este păzit de haitele demonilor ucigașe, spre izbăvire. Căci „Doamne, iubit-am bunăcuviința casei Tale și locul cortului slavei Tale” (Ps. 25, 8). „Că El m-a ascuns pe mine în cort, în ziua celor rele ale mele, și m-a acoperit în ascunsul cortului Său. În piatră m-a înălțat, și acum, iată, a înălțat capul meu peste vrăjmașii mei!” (Ps. 26, 5-6). „Cât este de mare mulțimea bunătății Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o[1] celor care se tem de Tine, pe care ai făcut-o celor care nădăjduiesc întru Tine, înaintea fiilor oamenilor! Îi vei acoperi pe ei întru ascunsul feței Tale de tulburarea oamenilor. Îi vei acoperi pe ei în cort de cearta limbilor[2]” (Ps. 30, 20-21). „Intra-vom întru corturile Lui, închinane-vom întru locul în care au stat picioarele Lui” (Ps. 131, 7). Etc.

---

[1] Ai tăinuit-o, păstrând-o pentru cei care se tem de Tine.

[2] De certarea cu care îi vei pedepsi pe cei păgâni.

Și ne întoarcem la Imnele Transilvaniei[1], volum care a apărut după Imnele Bucuriei. Și încep discuția de la o artă poetică, intitulată Imnul:

Greu de rostit e Imnul, și mai greu
De încălzit această casă moartă,
Vrednic să fii să-mbraci acel veșmânt
Pe care numai îngerul îl poartă.

Imnul, strigătul fără grai
De spaimă sacră și de bucurie
Când Mirele străvede prin perdea
Mireasa-mpovărată de vecie

Puteri se cer grozave să despici
Catapeteasma cea despărțitoare
Căci numai sângele din ceruri picurat
Poate aprinde pielea pe izvoare

Imnul nu poate fi rostit decât de către cel care încălzește casa sufletului, moartă prin păcate, aprinzând focul harului dumnezeiesc. Numai astfel poate să îmbrace veșmânt de lumină, asemenea Îngerilor.

Mai înainte de a fi poezie așternută pe hârtie, Imnul este strigăt de rugăciune și slăvire în tăcerea inimii, cu frică dumnezeiască și cu bucurie multă, pentru faptul că sufletul-mireasă a intrat în cămara de nuntă a Mirelui ceresc („Când Mirele străvede prin perdea/ Mireasa-mpovărată de vecie”). Și aici Ioan Alexandru se referă tot la nunta mistică săvârșită prin unirea sufletului cu lumina dumnezeiască a Sfintei Treimi.

Însă greutatea ascezei este foarte mare, pentru a străpunge catapeteasma, în sensul de a intra și a vedea cu duhul Împărăția lui Dumnezeu, încă din această viață. Iar puterile omenești nu sunt suficiente, ci „numai sângele din ceruri picurat/ Poate aprinde pielea pe izvoare”. Numai sângele vărsat de Fiul lui Dumnezeu întrupat poate să transfigureze firea omenească, îndumnezeind omul, așa cum Hristos a preschimbat apa în vin. Firea slabă a apei în firea tare a vinului. Minune de care amintesc izvoarele înroșite de picurii amurgului.

Aflăm și în acest volum câteva poeme care evocă ieșirile în extaz ale poetului și contemplările vederilor duhovnicești. Poemul Lumina, spre exemplu:

Scriu pe lumină cu lumină
Imne senine cum s-au scris
Pe vremea când Adam era tovarăș
Cu cerul sfânt în Paradis

Același val de pace mă-nfioară
Același murmur fără de cuvânt
Sun numai bucurie și uimire
Iubire numai milă și avânt

Vă jur pe crinu-mpodobit
Ieșit împărătește pe colină
Că nu-i nădejde alta-n univers
Decât iubita asta de lumină.

Ce caldă-i lumea, cuib dumnezeiesc
Lucruri și făpturile cu toate
Ne atingem surâzând ca-n somn
Semne mari de aur luminate

Și-i frumos și bine și-s nespus
De-mpăcat când în amurg se spune
Iată îngerul de taină a sosit
Să sloboadă focul peste grâne

Credința autorului, întemeiată pe trăire suprafirească, este că imnele sale izvorăsc din același har dumnezeiesc care inunda Paradisul și când „Adam era tovarăș/ Cu cerul sfânt”. Și ele sunt scrise cu cerneală pe foaie, dar sunt scrise și „pe lumină cu lumină” – pe lumina inimii sau a sufletului, cu lumina harului –, fiind inspirate de același Duh Sfânt care îl face și pe Alexandru să fie „numai bucurie și uimire/ Iubire numai milă și avânt”.

Iar „iubita asta de lumină” dumnezeiască este singura nădejde de fericire și de nemurire a omului: „nu-i nădejde alta-n univers”.

Vorbește și aici despre „semne mari de aur luminate”, semne întru lumina dumnezeiască, văzute în „somn” – fără alte detalii, deci nu știu dacă se referă la același vis extatic sau și la altele.

„Îngerul de taină” care a venit ca „să sloboadă focul peste grâne” este Hristos, „Îngerul sfatului celui mare” (Is. 9, 5), care a sosit pentru că „secerișul este mult” (Lc. 10, 2) și „foc am venit să arunc întru pământ” (Lc. 12, 49): adică omenirea este coaptă pentru a primi focul harului Său. Această vestire minunată, că a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, ca să dăruiască grânelor umane viață de foc, îl bucură cel mai mult pe poet: „Și-i frumos și bine și-s nespus/ De-mpăcat”…

Versurile „Ce caldă-i lumea, cuib dumnezeiesc/ Lucruri și făpturile cu toate” par a relua în ecou altele, ale lui Arghezi, din poezia Pia: „Ce poți avea, sufletul meu,/ Când soarele ne pune-n ramuri iară/ Ori un inel de foc, ori o brățară,/ Cu mâna caldă a lui Dumnezeu? // Și când făptura ne primește-ntreagă,/ Ca un altar ce-n haos s-a deschis,/ Și dinainte floarea ni se pleacă,/ Să-i sărutăm petalele de vis?”. Arghezi însă, deși se simțea în fiecare clipă atins de „pensula” Celui care a zugrăvit lumea, e lovit de „picătura înveninată” a nedumeririlor și a durerii că Dumnezeu e pentru el o „umbră mare”, necunoscut și nevăzut prin experiență. Și, când tot universul Îl mărturisește pe Zugravul său, el este trist pentru că nu Îl cunoaște mult mai intim, prin vedere dumnezeiască.

Sunt mulți care se chinuie toată viața, în Mănăstiri sau în lume, și nu primesc harul în mod simțit. Dar asta nu pentru că Dumnezeu e nedrept, ci pentru că ei nu se smeresc și nu Îl caută cu toată puterea lor. Unii îl primesc îndată ce se pocăiesc, alții după un timp mai îndelungat, iar alții niciodată până mor…

Ioan Alexandru a primit această vedere și cunoaștere suprafirească a lui Dumnezeu devreme (încă din copilărie, dacă am descifrat corect versurile sale), așa cum el singur spune: „Ajuns-am prea devreme în extaz” (Cântare). Și mai mult decât atât, are momente când se roagă lui Dumnezeu (ca Sfântul Efrem Sirul odinioară, dar din alt motiv), ca să-i mai ia din har, pentru ca să fie mai smerit (în același poem, Cântare): „Alungă bucuriile ce mă ating/ Să pot rămâne limpede o noapte/ S-aud în țară fluturii cum plâng [Îngerii lui Dumnezeu, care plâng văzându-i pe oamenii care păcătuiesc nepăsători și își pierd sufletele] /…/ Să-mi înceteze ochiul [vederea harică] și în grai/ Să-mi picure un dram de umilință/ Să nu mai trec prin lume fermecat/ De-atâta har și-atâta suferință /…/ Să fie graiul numai un cuvânt/ Și ochiul văzător pe-ntunecime/ Soarele de taină când va răsări/ Să înțeleg că n-am văzut pe nime”. Adică să-i fie graiul din cuvinte omenești, mai puțin inspirate, și ochiul lui să vadă întunericul lumii acesteia. Astfel încât, când va fi să moară și se va pregăti de vederea „Soarelui de taină” al lumii, a Domnului Iisus Hristos, să aibă cugetare smerită, gândind întru sine că nu a văzut niciodată slava dumnezeiască (deși a văzut-o).

---

[1] Folosesc atât ediția primă, apărută la editura Cartea Românească, București, în 1976, având 292 de pagini; cât și reeditarea din 2015, la Renașterea, Cluj-Napoca, în format mai mic, având 312 pagini.

Un Epitaf (pentru sine?) grăiește astfel:

Pentru că s-a uitat cu milă
La un căluț snopit în bătăi
Pentru că unei bătrâne ce se
Aruncase în lac fugind din azil
I-a întins un cuvânt de salvare
Pentru că-n sanctuarul inimii sale
L-a iertat pe cel mai aprig vrăjmaș
Pentru toate acestea și mult mai mari
Decât acestea pe care nimeni nu le-a știut
Pentru că le făptuise la nevedere
El n-a murit, ci numai doarme
Până la înviere

Cred că despre sine vorbește.

Spune și în alt poem: „Iar de am un dor mai sfânt/ Întreținut de milă și iubire/ E ca-n icoana celuilalt pământ/ Să nu lipsească nicio-nsuflețire [niciun suflet]. // De port povara unui singur dor/ Ce mă mistuie-ntru umilință/ E să nu rămân nepăsător/ La tot ce este-n lume suferință” (Dor). Dorește, adică, să aibă pururea o inimă compătimitoare și să se roage pentru toți oamenii, ca toți să se mântuie. Căci „Suferința unde prisosește/ Vremelnicia se-nduhovnicește” (Durerea).

Consideră suferința un dar de la Dumnezeu și „Nu cer durerile să mi se ia/ Ci [cer] înțelegerea deplină/ Când bezna mă va-nconjura/ Să nu mă tema c-am devenit lumină” (Omul) – când va veni întunericul morții să nu fie cuprins de frică, ci să se umple de lumina lui Dumnezeu.

Poetul era convins că „Gândul curat nu va pieri/ Nicio faptă bună  nu-i deșartă” (Nuntă) și că „Nu se pierde niciun gând curat /…/ Nicio blândețe nu este-n zadar/ Nicio lacrimă de mângâiere” (Meditație). Toate faptele săvârșite din iubire și bunătate devin parte constitutivă a ființei omului care le-a făcut și rămân cu el în veșnicie. „Iubirea e suprema mângâiere/ Cea după Har întru-nviere /…/ Harul în taină toate le-ntreține/ Ce-l râvnesc prin stingerea de sine” (Har), mărturisește Alexandru.

Credința și comunicarea cu Creatorul tuturor prin rugăciune și fapte de iubire îi aduc poetului liniștea conștiinței și bucuria: „Aceasta-i pacea sufletului meu/ Că mă știu umbrit de Dumnezeu” (altă poezie cu titlul Nuntă – se referă la nunta mistică, cu Hristos).

Poezia lui cântă și vestește Învierea: „zi de zi o cânt cu bucurie/ În cosmosul în care-am fost svârlit/ Să-i fiu în clopot limbii liturghie/ Până-l voi ști de moarte văduvit // Că fiecărui om ce-mi iese-n cale/ Nu am ceva mai uriaș să-i spun/ Decât să-i hohotesc în osanale/ Că și el de-nviere-i bun” (Învierea). Ar vrea să știe că orice om, care citește poezia sa, s-a convertit, a lepădat necredința și „C-a început în flăcări să se-mbrace/ Pe nava cu catargul răstignit”: a început să se îmbrace cu focul pocăinței și al harului, în corabia Bisericii.

Satul din care a plecat și părinții sunt o icoană vie în inima sa mereu: „Se țin bătrâni părinții mei de mână/ Se știu pe veci de-acuma împreună /…/ Nu au ieșit din sat mai niciodată/ Decât până la fata măritată /…/ Și dincolo curând la veșnicie/ S-or strămuta ca oameni de-omenie” (Părinții); „Mai mare-i cimitirul decât întregul sat/ Mai mulți sunt duși decât rămași în viață/ Și cerurile s-au mai strâmtorat/ Și pământul s-a schimbat la față”… (Sat). Fiindcă oamenii au părăsit și părăsesc satele tot mai mult.

Românii au conștiință eshatologică și convertesc nunta-n înmormântare (pentru că privesc dincolo de viața aceasta trecătoare) și înmormântarea în nuntă (nunta fiecăruia cu Hristos, în Împărăția Cerurilor):

Nunțile la noi în sat
Sunt la fel ca o îngropăciune
Același e colacul spânzurat
Aceeași smirnă sângeră-n tăciune [etc.]

(Nunțile)

*

Cimitir adormi într-un pridvor
Te învelește somnul cu țărână
Țăranii Transilvaniei nu mor
Se culcă numai pentru-o noapte bună

Lacrimile de la-ngropăciuni
Pe la porți atâta le frământă
Praporii albiți de rugăciuni
Până trag a clopote de nuntă

La noi sunt cimitirele pe deal
Să poți lua în liniște aminte
Cum pogoară cerul pe Ardeal
Și se-ndeasă iarba pe morminte

(Topos)

Cimitirele sunt pe deal, ca și cum oamenii ar fi vrut ca mormintele să fie mai aproape de cer, ca sufletele să se înalțe mai repede, arătând că cei adormiți s-au ridicat deasupra grijilor acestui pământ.

Mama și satul sunt evocate, cu multă jale și duioșie, în poemul Amintire:

Cât de puține în grija mea-s lăsate
Pe deal o turmă clopotul pe sate
Păduri și stele se țin de noi departe
Și câte fi-vor dincolo de moarte

Până la groapă c-o lumină-n mână
O însoțesc pe maica mea bătrână
Cu jarul din cădelnița aprinsă
Pecetluiesc țărâna necuprinsă

Un pumn de grâu și vin o picătură
Și două vorbe spuse din Scriptură
Și-o lacrimă în sat de mai rămâne
Trăim din ea ca focul în tăciune

Cât de mult e dat fără de mine
Să-și petreacă stingerea de sine

În jurul casei cât un strop de rouă
E o grădină dată pe din două
Într-un ungher icoana și leagănul la grindă
Și hăiți de lupi în noaptea de colindă

În poemul de mai sus, o vizită la mama singură, rămasă în sat, i-a rămas poetului în memorie. Dar și o vizită a mamei este evocată, încă și mai dureros de dulce (cum ar zice Eminescu), în poezia Mama – de la Ștefan Octavian Iosif n-a mai avut lirica românească astfel de evocări în icoane realist-duhovnicești:

A venit măicuța să ne vadă
Pe copil și pe nepoți cuminți
Cu aceeași veșnică desagă
Plină de lacrimi și de suferinți

Cu o pâine uriașă-n brață
Îmbrobodită-n făurar[1]
Cu Ardealul frământat pe față
Și cu busuioc pentru altar

Ochii cufundați de priveghere
Sub o frunte devenită scut
Nu e loc decât pentru-nviere
În această candelă de lut

Nu mai are mama în privire
Decât icoana unui singur gând
Împăienjenit de-o presimțire
Că vom da de paradis curând

Că vom fi de-a pururi împreună
Cei ce-am fost cu ceilalți de-apoi
Asta dorește mama să ne spună
Că e moartea moartă între noi

Cred că duioșia infinită a acestei evocări nu mai trebuie suplinită de niciun comentariu.

Biruința vieții veșnice, învingerea morții în oameni, prin credință și iubire, e o temă esențială a acestui volum.

Omul e o ființă duhovnicească, născută pentru veșnicie, și acesta este fundamentul artei și al poeziei, al frumuseții care transcende empiricul și efemerul, banalitatea și tot ceea ce este vulgar și mundan. Când privești dincolo de orizontul acestei lumi, convins că „de mormânt vecia te desparte”, poezia nu poate fi despre lucruri banale, mărunte sau absurde: „Sufletul e partea cea mai grea/ Încredințată omului s-o poarte/ Să-i mistuie făptura sa/ Să desbrace cosmosul de moarte” (Însuflețire).

Poetul știe, din mărturia Bisericii, prin învățătura patristică, „ce greu îi este sufletului să se despartă/ De trupu-n care fost-a zămislit”, dar și că sufletul care iese din trup „seamănă c-un îngere de foc” (Pelerin). Și dacă a biruit suferințele și și-a sfințit viața, „Aceasta-l ușurează fără moarte/ Pe cât presimte celălalt pământ” – îl ușurează, îl eliberează de păcate, pe cât simte că se apropie de Rai.

Celui care și-a sfințit viața, poetul îi spune: „printre stele calci a lumânare” (Cernica). Se folosește și el, poetic, ca și Eminescu și Arghezi, de etimologia cuvântului „lumânare”, care, în românește, vine din latinescul „luminare”, însemnând: luminător, cu sensul de făclie, lampă, dar și de stea, astru. Termenul este folosit în Vulgata pentru luminătorii cerești: „dixit autem Deus fiant luminaria in firmamento caeli […] fecitque Deus duo magna luminaria luminare maius ut praeesset diei et luminare minus ut praeesset nocti et stellas” [„Și a zis Dumnezeu să fie luminători în tăria cerului […] și a făcut Dumnezeu doi luminători mari: luminătorul mai mare ca să stăpânească zilei și luminătorul mai mic, ca să stăpânească nopții, și stelele] (Fac. 1: 14, 16).

Așa cum am mai spus și altădată, Eminescu folosește termenul luminare (în loc de lumânare), atât în poezii (Noaptea^[2], Mușat și ursitorile^[3]), cât și în publicistică. Iar Arghezi scrie, spre exemplu, într-un poem, Denie (vol. Versuri de seară): „Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu./ El e colea, peste drum,/ În altarul Lui de fum,/ Aprinzând între hotare/ Mucuri mici de lumânare”. Unde stelele sunt lumânărele.

Spunând, deci, că „printre stele calci a lumânare”, Ioan Alexandru  se referă la omul cel sfânt prefăcut în stea a Cerului spiritual. Căci, așa cum el însuși a zis în altă poezie, „Prezența paradisului mistuitoare/ Preface-n stea pe orice muritor” (Iubirea): vederea Împărăției Cerului, în lumina dumnezeiască, sfințește pe om, îl face dumnezeiesc. Căci „în Duh [întru harul Duhului Sfânt] lăuntric paradisul sfânt/ Se tăinuie pe cât se desfășoară (Paradis).

Iubirea biruie moartea: acestea este mesajul Imnelor Iubirii:

Nu e moarte unde e iubire
Vremuie iubirea și napoi
Când se-aprinde din neprihănire
Așază paradisul între noi

Nu există timpuri în iubire
Prezent etern nădăjduitor
Toate se strămută-n unduire
Se-ntorc columbe peste apa lor

În iubire timpul nu se curmă
Nu te-ndepărtezi de ce-i iubit
De se pare că rămâi în urmă
Eternitatea numai te-a umbrit

Se sting timpuri în iubire
Pătimiri și patimi au trecut
Si rămâne totul izbăvire
Mormântu-i gol oricât de zăvorât

Toate mormintele vor rămâne goale la învierea de obște. „Când zidurile vremii vor cădea/ Timp și spațiu nu or să mai fie/ Din morminte toți vom învia/ N-are [cu] ce pământul să ne ție /…/ Trâmbițele când vor răsuna/ Se va stinge ca o păpădie/ Cosmosul/ [Ca] să poată încăpea/ Lacrima în stare/ să ne-nvie” (Învierea). Lacrima de pocăință pe care am plâns-o în această viață. Căci:

Nici prin moarte nu scapi de iubire
Iona în pântecele chitului fugit
În loc de moarte-a dat de mănăstire
Și să-ngenunche mortu-a trebuit

Fugi în moarte dai de înviere
Și trebuie în viață vrei nu vrei
Să te întorci [la] priveghere –
s-aprindă mila candelele ei

Sfântul Profet Ionas, în pântecele chitului, a găsit chilie de pocăință. Și nimeni nu poate să se ascundă de iubirea lui Dumnezeu.

---

[1] Făurar e luna februarie în calendarul popular: mama era îmbrobodită de iarnă.

[2] A se vedea N. Georgescu, Eminescu și editorii săi, vol. I, Ed. Floare Albastră, București, 2000, p. 94.

[3] Cf. M. Eminescu, Opere, IV, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei RPR, București, 1952, p. 451.

Descoperim în acest volum o poezie a anotimpurilor (Radu Gyr deplânsese absența ei din tradiția poetică românească, însă nu cred că Ioan Alexandru s-a gândit la acest lucru, adică să împlinească un gol din literatura română, ci scopul lui a fost lauda Creatorului) și a naturii, a cărei frumusețe e impregnată de iminenta ei transfigurare, odată cu a doua venire a Domnului. A fost învățat de har să iubească natura, cosmosul și să vadă „fiece floare – rai cuvântător” (Imn).

După mărturia poetului însuși, universul creat de Dumnezeu plin de har și de splendoare are și rostul ca, dacă este contemplat cu înțelepciune, să lumineze mintea și sufletul omenesc pentru a trăi drept și frumos: „vedem miracolul perpetuării naturii: vedem cu ochii noștri florile și animalele cum îți aduc roada lor, vedem izvoarele împlinindu-și porunca de-a bucura și împrospăta inima însetată a omului, suntem martorii de fiecare an ai holdelor și viilor ce vin și aduc focul ceresc în potirul nostru de nuntă [euharistic] sau pâinea întăritoare [cf. Ps. 103, 15: „vinul veselește inima omului […] și pâinea întărește inima omului” – o profeție despre Sfânta Euharistie]. Aceste slăvite daruri ne cheamă să fim și noi firești și statornici roditori și nemistificați. Un om pe măsura viței de vie, pe măsura holdei credincioase, pe măsura izvorului se cere să devenim fiecare, omul care sfințește prin viețuirea lui un loc, omul bun și curat, cinstit și drept, omul moral și smerit, om al jertfei de sine întru propășirea celorlalți. Poporul nostru și-a plămădit ființa în aceste locuri, a ctitorit această Patrie prin astfel de oameni”[1].

Contemplarea creației, așadar, e o îndeletnicire duhovnicească (recomandată de Sfintele Scripturi și de Sfinții Părinți dintotdeauna). Cosmosul întreg e un pedagog către Dumnezeu. Pomii și florile, spre exemplu, prin alcătuirea și miresmele lor, sunt cel mai bun îndreptar spre Paradis. Astfel, de pildă, citim în poezia Liliacul:

Să ajungi degrabă măritor
În stare doxologică deplină
Acesta-i rostul tuturor
Din câte cresc în tainica grădină

Să pregătești cât fi-vei de sărac
Luminii loc întru desfoliere
Să poată da în floare-un liliac
Este nevoie-n cer de înviere

Cruciulițe-albastre vineții
Strânse laolaltă piramide
Sub o creangă dacă întârzii
Paradisu-n suflet se deschide

Ciorchine stors amurgului de vânt
Să-mbete nopțile de primăvară
Cu frumusețea celuilalt pământ
Unde cei dragi pe rând se strămutară

Liliacul iarăși s-a deschis
Să se vadă raiul din aproape
Candelabrele din paradis
Numai cerul nu le mai încape

Omul trebuie să ajungă „măritor”, slăvitor al lui Dumnezeu, doxologic, „în stare doxologică deplină”: desăvârșit văzător și slăvitor al Împărăției lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să se pregătească omul în această viață, al tuturor oamenilor care „cresc în tainica grădină” a lui Dumnezeu, a Bisericii Creștin-Ortodoxe, pregătindu-se să se răsădească în Grădina cea eternă. „Întru desfolierea” patimilor și a păcatelor, prin asceză, se pregătește loc luminii în sufletul omului care trebuie să se înmiresmeze de har așa cum florile de liliac sunt paradisiac înmiresmate și ne îmbată nopțile de primăvară. Nopțile, pentru că în epoca noastră modernă, în cetățile noastre urbane nu mai putem simți din destul (ziua mai ales) miresmele florilor și nici asculta cântecul păsărilor. Dar în trecut, când nu exista încă industrie și toate zgomotele și mirosurile aduse de evoluția tehnică, când nu existau noxele și toată poluarea din ultimele două secole, înmiresmarea tuturor florilor și pomilor trebuie să fi fost cu adevărat îmbătătoare. Iar tradiția românească era aceea de a aduce flori la Biserică și în casă, tocmai pentru a aminti oamenilor de miresmele Raiului.

Primăvara, „începe via să desgroape/ Amiros curat de nepământ” și „Ciripit de păsări tămâiază/ Dinspre miazăzi și răsărit/ Până cerul cade în extază/ Față de pământul înflorit” (Martie).

Ghiocelul este „de dincolo de stele picurat” peste zăpezi, de Cuvântul care l-a făcut „imaculat”. Ghioceii „își țin întruna creștetul în jos/ Cum lacrimile-n taină se înclină/ Transfigurând pământul cuvios” (Ghiocei). Sunt o icoană a curăției și a smereniei cuvioase.

Dar primăvara este și anotimpul când,  „în mirosul de smirnă și tămâie /…/ Spinii trandafirului [ai Trandafirului] pe Cruce/ Sângerează celălalt pământ” (Imn).

Când înflorește cireșul bătrân, cu „ghemotoace florile sobor/ Din câtă-nmiresmare ni se lasă/ Refacem raiu-n calea tuturor” (Cireș bătrân).

Și după ce florile se scutură, „Goi par pomii după înfloriri/ S-au dus frumusețe și amirosire/ Cresc umbrele ca albul din priviri/ Pătrunse de milostivire” (Mai). Fără flori, pomii se fac prilej pentru priviri milostive, pentru umilirea inimii.

Lalelele „de n-ar simți ceva dumnezeiesc/ La ce boboacele să mai pleznească /…/ Mai ales spre stele se întind/ Până când de țarină se-nstrăină/ După ce din rouă le cuprind/ A clopote se-ntorc spre rădăcină” (Lalele). Și, în altă poezie cu același titlu, „Pe Alfa și Omega zi de zi/ L-închipuie lalelele în floare/ Chiar dacă-i dată scuturare/ N-au în slavă cum se ofili”. La fel, „Și tu de-a pururea vei fi /…/ Că din iubire nu putem pieri”.

Nuferii „De cum crapă zorii în extază/ Se deschid în aur preacurat/ Și pe cât lumina-i cercetează/ Din nămol se știu că au plecat” (Nuferi). Ei întruchipează smerenia Sfinților, pentru poetul nostru.

După cum și trandafirii ne arată că, „Pe căpățâna stinselor dureri/ Fragilitatea poate să apară” (Roze de Rusalii).

Alexandru le-a dedicat multe poeme trandafirilor. Cum ar fi Trandafirul:

Apărut-au iarăși trandafirii
Cu mireasma lor din paradis
Cămările de taină ale firii
Se tăinuie pe cât ni s-au deschis

Multe sunt florile dar trandafirul
E dintre ele cel mai în cuvânt
Pe mii de limbi înflăcărat potirul
Împărtășește celălalt pământ

Cu limbile de foc ale petalelor lor, trandafirii ne fac să sorbim din potirul Paradisului, prin focul miresmei lor.

Mesteacănul este „mutat în albul Spiritului Sfânt” (Mesteacăn) – majusculele îmi aparțin, dar cred că poetul nu ar fi împotrivă.

Macul are „ardoare purpurie” și, în holdele galbene, arată precum „candele-nvie la icoane/ Sângele de sfinți și de martiri” (Macul).

„Cutremurare-i plopul neîntrerupt/ Fie că-i noapte fie că-i lumină/ Ține de vântul [Duhul] de la început” (Plopul) – înfățișarea lui rememorează clătinarea apelor primordiale, când Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra lor.

Crăițele sunt „cu-ntâii struguri puse pe altar”, cu „amiros curat de paradis” (Crăițe).

Vița de vie este „Pomul cunoașterii rămas din paradis/ Pe dealurile sărăciei noastre /…/ Dă-mi mâna prea iubita mea și hai/ S-auzi în cosmos vițele-de-vie” (Vița-de-vie). Pentru că ele cresc de pe dealuri în cosmos…

Toamna, „Frunze se boltesc ocrotitoare/ Peste mireasma care e și-a lor/ Pe cât harul este conlucrare/ Fructul e foc mistuitor” (Fruct). Primirea harului are loc în urma conlucrării omului cu Dumnezeu. Dar rodul e darul Său, rodul vederii lui Dumnezeu.

Acum, „Se scutură grădinile pe rând/ Cu cât e agonia îndelungă/ E numai semn că va sfârși curând” (Toamnă). Că va veni reînvierea, viața veșnică, transfigurarea pământului.

Până la coacerea gutuilor, poetul se înfruptă „cu icoana celei aurinde” (Cidonia).

„Cu-acest ocean de har și liniștire/ Ce se tot lasă toamna peste noi/ De n-ar fi sufletul nemărginire/ Cum să-l cuprindă galbenele foi[?]” (Toamnă): cum ne-am putea extazia în fața frunzelor galbene, dacă nu ar fi sufletul nostru nemuritor? Sau, cum spune poetul în altă parte: „După chip cât o icoană sunt/ Ce [ci/dar] fără margini după-asemănare!” (Gebunden-Frei).

Bradul „de mic se știe într-un singur strai/ Ce-l tot cârpește și îl tot întinde/ Și prin spărturi te poți uita în rai/ Când steaua-n vârf pe cruce se aprinde” (Bradul).

Iarna e un „anotimp al sufletului”, când „toate se întorc la feciorelnicie/ Zăpezi pogoară pe pământ” (Iarnă), odată cu Logosul întrupat.

Zăpada „fulguie imaculată” ca neprihănirea. „Iar că de sus neprihănirea vine/ Foșnesc ninsori ca fânul pe coline”. Și cel ce aude fânul foșnitor al ninsorii nu poate să nu se întrebe: „Dacă aici i-atât de orbitoare/ Cum trebuie să fie la isvoare[?]” (Iarnă). Dacă aici e orbitor de albă și luminoasă, cât de orbitoare trebuie să fie ninsoarea Raiului?…

Ioan Alexandru privește cu un ochi iubitor și compătimitor toată creația: „Imne vă scriu din milă și iubire/ Mi-e milă de voi creaturi surori” (Brazi).

Imnul este pentru el ontologic legat de toată creația: „O zi i-a fost luminii îndeajuns/ Din nimic pământul să-l fi smuls/ Și-n ziua șasea către înserare/ Călcam prin rai în chip și asemănare /…/ În ziua șaptea firea fericită/ Dintr-un imn a fost pecetluită” (Imn).

---

[1] Idem, p. 170.

„Din această realitate a Învierii se hrănesc toate făpturile din Univers, oameni ca și păsări. Aștrii ca și bezna beznelor”[1], este credința lui Ioan Alexandru.

Universul nu are nevoie de om, de intervenția lui, ca să fie desăvârșit de frumos și bun: „N-are nevoie cosmosul de mine/ Ființa lui Cuvântul o-ntreține [Cuvântul lui Dumnezeu]/ Iar eu rostindu-l [numind lucruri din univers,] nu apune/ Muntele și steaua-n rugăciune/ E-n șuierul de brazi desăvârșire”… (Desăvârșire); „Fără să ia din umbra mea poruncă/ Desfundă bradul smirnele din stâncă/ Deslănțuind sub stele și sub lună/ Amirosiri ce nu țin de țărână [miresme parcă nepământesc de frumoase] /…/ Cea mai umilă creatură/ Cu Logosul a nuntă-n legătură” (Nuntă).

Cosmosul este o creație preafrumoasă și uimitoare prin alcătuirea sa: „Divin e totul plăsmuit/ Ordine slăvită e în toate /…/ Numai moartea nu-i eternitate” (Fragilitate). În schimb, toate creaturile „au ceasurile lor iluminate/ Când nu mai sunt decât eternitate” (Seară) – cred că se referă la momentele în care fiecare lucru din univers își descoperă frumusețea și măiestria alcătuirii sale și e astfel o mărturie a transfigurării finale a lumii.

Alexandru a dedicat poezii, în acest volum, mării, izvoarelor, lunii, pădurii, păunului, albinelor, crinului, grâului, macului, crăițelor, cireșului, viței de vie, bradului/ brazilor, mesteacănului, ghioceilor, lalelelor, nuferilor, rozelor/ trandafirilor, orhideelor, garoafei, florilor de vară, florilor în general, ploii, pomului roditor, plopului, fructului, cidoniei/ gutuiului, mugurelui etc. El consideră că:

„poetul este un cercetător într-un laborator foarte strâmt în care încape numai el singur. Obiectul de cercetat este Universul în amănunt, din cele mai vechi vremi până astăzi, cu toate vietățile și stelele lui, cu toți oamenii și natura în cele mai variate și intime hipostaze. […] Grija artei este de a-l ridica pe om la starea de bucurie, de a-l elibera din oboseala și lâncezeala pe care grijile îndelungi și imoralitatea le favorizează. Întâiul pas înseamnă descoperirea naturii salvatoare; toată natura: păsări și flori, stejari și vulturi, pești în mări, albinele și fluturii, crinii și pelicanii își poartă solia luminoasă cu fiecare nouă seminție […]. Bucuria este jertfa cea mai bine primită și mai necesară: avem nevoie de minți senine și luminoase de creatori pătrunși de bucuria adevărului în fiecare zi […], de bucuria demascată de obrazul curat și feciorelnic al cântării bucuriei noastre că suntem oameni și viețuim atâta amar de vreme în lumina atâtor nepieritoare frumuseți ce nimbează slăvitul nostru drum prin istorie într-un univers desăvârșit purtat de steaua cea luminoasă a dimineții”[2] – Hristos, Luceafărul de dimineață, cf. II Petr. 1, 19.

Ioan Alexandru dorește să se situeze în descendența lui Eminescu. El remarca și aprecia că Eminescu a luat parte, prin poezia sa, „la marele pelerinaj, la cohorta nesfârșită a firii elementelor pe care Părintele i le va trece prin față, ca prin fața unui Orfeu sau Adam, pentru a le da nume și a le pătrunde realitatea”, în opera lui aflându-se „temple și râuri, codri și animale, zimbri și bouri, oi și albine, gâzele toate din universul acesta, fagi și stejari, frunze și flori, busuiocul și teiul, trestia și păpădia, crinul și garoafa, trandafirul și nufărul”[3].

În opinia lui Alexandru, rămânerea adesea „în preajma izvoarelor”, are drept consecință vederea spirituală a originilor, a temeliilor lumii, pentru că așa spune „un cântec vechi, pe care Eminescu îl știa prin Dosoftei”[4] – se referă cifrat la Ps. 17, 16: „Și s-au văzut izvoarele apelor și s-au descoperit temeliile lumii”.

Iar dacă la Eminescu, „acolo la origini, la izvor e teiul sfânt ce-și scutură creanga înmiresmată”[5], ca simbol al pogorârii Duhului Sfânt[6], după cum observă Ioan Alexandru („simbolul Spiritului coborâtor ce descinde greu înmiresmat, precum ploaia florilor de tei”[7]), în versurile sale, crinul și garoafa, în mod deosebit, între flori, sunt grele de simboluri mistice: „Văpaia crinului atrasă/ În martie de sufletul virgin/ Până ce-n aur umbrele se lasă/ Zămisli-va Logosul divin” (Magnificat). Garoafa are petale care „se-aprind” cu „mireasma focului”, iar „trupu-i gol până la înflorire/ Când l-îmbracă-n milă și ulei/ Paradisul întru ocrotire”  (Garoafa).

Poetul însuși a scris: „Garoafa – simbolul încarnării Logosului. Crinul – al Vestirii celei bune”[8].

---

[1] Frate Calinic… Ioan Alexandru către Calinic Argeșeanul, op. cit., p. 73.

[2] Ioan Alexandru, Iubirea de patrie (Jurnal de poet), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 18, 22-23.

[3] Idem, p. 70-71.

[4] Idem. p. 71.

[5] Idem, p. 74.

[6] Ramuri de tei, în unele părți ale României, sau de nuc, în alte părți, sunt aduse de credincioși și sunt binecuvântate în Biserică la Cincizecime.

[7] Ioan Alexandru, Iubirea de patrie, op. cit., p. 74.

[8] Idem, p. 222.

„Duhul [meu] nu-și află liniștire/ Cu aerul deodată dacă nu inspir/ Mireasma paradisului în unduire” (Isichia): poetul descrie aici rugăciunea inimii, care se unește cu respirația. Și menționează chiar amănunte practice, anume cum „mă întorc de la risipă/ Într-un ungher să pregătesc tăceri”. Afirmă, adică, însușirea modului isihast de rugăciune, așa cum este prezentat în Filocalii: retragerea monahului sau a rugătorului în chilia sau cămara sa, unde, așezat pe un scăunel, își închide ușa simțurilor și își strânge mintea în tăcere și concentrare la rugăciune, oprind risipirea și rătăcirea gândurilor. Și rostește rugăciunea neptică (Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!), unind-o cu respirația, pentru ca pomenirea Domnului Iisus Hristos și chemarea sfântului Său nume să-i intre în inimă și în minte și să-i devină neîncetată (citez întreg poemul):

Dragostea mea-i de-acum dezlănțuită
Nu pot de Tine-o clipă să mă înstrăin
Cum de aer viața este-ngăduită
Să mă sufoc e dat fără divin

Duhul nu-și află liniștire
Cu aerul deodată dacă nu inspir
Mireasma paradisului în unduire
Pe cât iubirii-am devenit potir

Și mă întorc de la risipă
Într-un ungher să pregătesc tăceri
Ce încap în fiecare clipă
Ardoarea nunții
Sfintei primăveri

Iar într-un alt poem parenetic (Fiul meu – sunt mai multe poeme cu acest titlu în volum), sfătuiește ca „mai ales în nopți sărbătorești/ Porțile să-ți fie sigilate [porțile simțurilor, pentru a se concentra numai la rugăciune] // Sigur să fii că nimeni n-a intrat [în sufletul tău, niciun gând păcătos, niciun demon ispititor]/ Că[ci] năvala nu e dinafară/ Că[ci] hăurile spaimei necurmat/ Din bezna inimii se desfășoară”, din cauza inimii neluminate de har, care naște gânduri și dorințe păcătoase. Profitând de micimea de suflet a omului, de slăbiciunile lui sufletești și trupești, demonii îi insuflă necontenit frică și teroare atunci când el vrea să se roage fierbinte și curat lui Dumnezeu. Iar Ioan Alexandru, care a cunoscut încercările acestei lupte cu demonii, pune în versuri experiența sa duhovnicească: „Începutul înțelepciunii frica de Iahve/ Numai această frică este sfântă/ Celelalte toate-s omenești/ Din câte ne-nspăimântă”.

Poetul Îl iubește, nădăjduiește și așteaptă pe Dumnezeu: „Prin vedere față către față/ Într-o zi va fi să te ador/ Să-l cuprindă brațele de gheață/ Pe cel ce este foc mistuitor” (Ihtys). Într-o zi, când va trece în Împărăția Sa cea veșnică, acolo unde nu va mai fi vedere în oglinda răpirii extatice, ci vedere a lui Dumnezeu față către față (cf. Fac. 32, 31; Ieș. 33, 11; I Cor. 13, 12). Dacă iubita din poemele lui Eminescu avea brațe reci sau brațe de gheață, cu care îl mângâia și îmbrățișa pe Luceafărul ei de foc, Ioan Alexandru convertește metafora într-o înțelegere duhovnicească, în care făptura de lut cu brațe de gheață (care nu au focul vieții în ele de la sine, ci prin harul lui Dumnezeu) își îmbrățișează Făcătorul, pe Creator său, care este „foc mistuitor” (cf. Deut. 4, 24; Evr. 12, 29).

Iubirea pentru întreaga creație a lui Dumnezeu, pentru cosmosul întreg și pentru toată făptura din el, este justificată astfel prin iubirea pentru Dumnezeul și Mântuitorul nostru, care a creat o lume pură și splendidă, din a cărei strălucire și puritate primordiale se mai văd încă urme, în frumusețea care tot persistă, încă persistă în natură:

Voalul virgin întins peste zidire
Dragostea divină se naște din privire [contemplare]

Îndrăgostit prin tot ce e-n ființă
De cel ce te-a născut în suferință
[îndrăgostit de Hristos, care te-a născut pe Cruce, prin toate făpturile Lui, în care Îl vezi pe El, pe Creatorul lor]

Îi săruți în fulgul de ninsoare
Rănile din mâini și din picioare
[în curăția fulgului de ninsoare contempli cu gândul rănile preacurate ale Mântuitorului]

În fiecare șoaptă și-adiere
Este prilej în noi de-nviere
[căci fiecare șoaptă și adiere din natură vestesc viața prin Învierea Domnului lor și al nostru]

Cazi în extaz la fiece svonire
Ce înroșește straiul de pe Mire
[întreg cosmosul mărturisește despre spânzurarea pe Cruce a Celui ce a spânzurat pământul pe ape, Mirele Bisericii]

De dorul Celui ce-a venit [S-a întrupat] și vine
[iarăși la a doua Sa venire]
Se topește carnea de pe tine

(Sfântul)

Poezia prezintă cum Îl iubește Sfântul pe Dumnezeu, în tot și în toate, privind și contemplând lumea abisal, cu ochi virginal, cu inima curată. Și văzând cosmosul astfel, Sfântul este plin de dor și de așteptare, iubindu-L pe Creatorul lumii pe Care Îl așteaptă văzându-L în fiecare creatură a Sa, în fiecare aspect al creației Sale, în care i se vădește frumusețea sublimă și înțelepciunea desăvârșită a Ziditorului tuturor lucrurilor.

Dimpotrivă, infernul înseamnă a se adora creatura pe sine, fără a dori să-L iubească pe Creatorul de la care a primit existența și toată frumusețea și darurile făpturii sale, după cum teologhisește poetul, înțelegând și înfățișând foarte bine dogma ortodoxă, în poezia Neiubire:

Și infernu-i dragoste dar nelucrată
Nu s-a pus pe jertfă un temei
Cu patimă de sine-i adorată
Creatura fără icoana ei

Înlănțuire fără transparență
Eternizarea unei ne-mpliniri
Te dărui celuilalt în aparență
Ca să nu renaști în amintiri

Fără trecut ești fără-nfățișare
Creatură fără creator
Înlănțuită întru desfrânare
Într-un mormânt nemuritor

În moarte veșnică.

În Iad merg cei ce iubesc în aparență, dar în adâncul sufletului lor se iubesc numai pe ei înșiși. Care se adulează, se adoră pe sine. Creatura făcută de Dumnezeu după icoana Lui (cf. Fac. 1, 27: κατ᾽ εἰκόνα Θεοῦ), dar care refuză Icoana, pe Creator.

Oamenii care sunt în Infern și-au îndreptat dragostea spre creatură în mod pătimaș, pentru a se folosi de ea ca de un instrument fără viață, pentru a-și împlini poftele trufiei sau ale trupului lor. N-au pus jertfa de sine ca temei al iubirii lor. Dăruirea de sine. Ci patima iubirii de sine bolnave egoiste, egolatre: „Cu patimă de sine-i adorată/ Creatura fără icoana ei”.

Iadul este „eternizarea unei ne-mpliniri”, a fiecărei vieți neîmplinite duhovnicește, pentru că omul nu e făcut să moară și să putrezească precum animalul, ci să trăiască veșnic cu Dumnezeu. Iar dacă el refuză iubirea care îl înalță până la Dumnezeu, nu are loc decât în Iad, cu demonii care mai înaintea lui au refuzat iubirea Creatorului lor și s-au adulat pe ei înșiși.

Cei ce se dăruie doar în aparență, care iubesc în aparență, nu renasc în amintirile oamenilor, ale umanității. Și nici în pomenirea lui Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu devin „fără trecut” și „fără-nfățișare”, fără nume și fără pomenire, pentru că, dacă Dumnezeu nu îi pomenește întru veșnicie, orice-ar face, pomenirea confraților dispare cu timpul, până se șterge complet.  Mormântul lor devine „nemuritor”, adică moartea se înnemurește în ei, în cei care nu s-au iubit decât pe sine toată viața.

Însă primesc Iadul cei care nu Îl primesc pe Cel care S-a pogorât la Iad pentru ei, pentru a înălța făptura umană din Infern în Paradis. Căci „Învierea-ncepe în infern/ Unde uitarea-i dat să cotropească/ Unde nici sufletele nu se mai discern/ Iubirea-ncepe să le recunoască // Le strigă-nfățișarea după chip/ Ce-a mai rămas în spuză după nume [Iubirea-Hristos îi cunoaște și îi strigă pe nume pe cei creați după chipul/ icoana Lui, ca să îi scoată din spuză, din cenușa fierbinte a Iadului]/ Ce licăre din ele-n arhetip/ Li se întinde dincolo de lume” (Dincolo). Ce licăre din suflete în Arhetip: ceea ce este spiritual, dumnezeiesc în ele, ceea ce e în ele de la Hristos, Lumina lumii, le-a făcut să iasă cu El din temnițele Iadului, la Învierea Domnului.

De aceea, îndemnul poetului este neostenit: „Să ne pătrundem de eternitate/ Se schimbă grabnic totul pe pământ/ Lenevesc pe crengi nescuturate/ Înfloriri ce nu rodesc nicicând” (Fiul meu). Așa cum spusese și Eminescu odinioară, în Criticilor mei: „Multe flori sunt, dar puține/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieții,/ Dar se scutur multe moarte”.

Cel care vrea să se mântuie, „în stare de jertfire/ Să te știi cât mai degrabă-ajuns/ Pe altarul milei din iubire/ De-nviere cosmosu-i străpuns” (Fiul meu). De harul răstignirii și al Învierii Domnului este plin cosmosul. De harul Lui restaurator, care a adus cosmosul mai aproape de transfigurarea finală.