Acatistul Sf. Marei Muceniţe Marina (17 iulie 2007)
Acatistul Sf. M. Mc. Marina (17 iulie)
Pr. Dorin
Etichetă: pr. dorin picioruș
Mi s-a sugerat că „e rău să ai certitudini” sau Colegiul Noua Europă e pe Strada Plantelor, nr. 21
Conferinţa părintelui profesor Alexander Golitzin, publicitată anterior, a fost decepţionantă, bineînţeles, din punctul nostru de vedere. A fost o reiterare a unor lucruri deja afirmate de către Sfinţia sa, alături de statornicia în neadevăruri neacceptate de conştiinţa Bisericii.
Însă, să încep cu lucrurile care mi-au plăcut: apa rece, într-un pahar mic, dublu, un scaun negru confortabil şi zâmbetul condescendent al domnului Andrei Pleşu, când i-am spus părintelui Alexander, că opinia sa despre Sfântul Dionisie Areopagitul are marcă de Melanchton şi nu de Părinţii Bisericii. Şi mi-a mai plăcut ceva: intermedierea lingvistică a colegului Mihail Neamţu, care a mai ciupit din prestanţa mea, pentru ca să îl onoreze pe invitatul nostru.
De ce să nu îmi placă o conferinţă în limba engleză, despre subiecte teologice gata preparate, răsjudecate [la noi se spune: răsuflate] şi pentru care nu s-a făcut nicio muncă de cercetare prealabilă? Vreo 30 de minute părintele Golitzin, 10-15 domnul Dr. Silviu Bunta, 5 întrebări, din care una domnul Neamţu, alta un profesor greco-catolic care ne-a citit pe blog [chiar azi!…], a treia a subsemnatului, a patra a unui coleg mai tânăr iar a cincea [care au fost de fapt trei] a domnului Petre Guran.
Întrebările colegilor de întrebat au fost neinsidioase, au fost confortabile. A mea, din păcate, a stârnit o dezamăgire pitorească. Care a fost întrebarea? După ce l-am anunţat pe părintele Golitzin, prin intermediul colegului Mihail, că are o optică defectuoasă, ca să nu spun mai mult, despre Sfântul Dionisie Areopagitul, i-am spus că Tradiţia Bisericii îl mărturiseşte pe Sfântul Dionisie Areopagitul drept Părinte apostolic, trăitor în secolul I şi nu în secolul VI cum susţine Sfinţia sa şi că, dacă îl eliminăm pe Sfântul Dionisie din secolul I, nu se mai poate lega înţelegerea teologiei slavei din Scriptură [subiectul conferinţei] cu teologia mistică a Bisericii.
Cam atât am apucat să îi spun, pentru că am devenit deranjant. Când am devenit deranjant [nu aveam reverenda pe mine şi tricoul de pe mine mă putea arăta şi fierar betonist la o adică], domnul Pleşu m-a privit condescendent, cu umor benign iar colegul de conferenţiat, Dr. Bunta, care a vrut să îmi dea o lecţie de engleză, mi-a spus în engleză şi nu în română, limba sa de baştină, că nu sunt aşa de important şi nici subiectul nu e de aşa manieră, încât să continui.
Domnul Silviu Bunta a zâmbit satisfăcut, eu am zâmbit satisfăcut că sunt tratat ca un prost, şi, bineînţeles ochii lor m-au caracterizat drept un băiat simpatic, un necunoscut nebărbierit şi cam insolent, care îmi permit să le stric vara ideatică sau somnul care nu naşte monştri. Domnul Pleşu, care nu are organ pentru mistică, a fost intimidat de tricou sau poate de insolenţa mea şi nu şi-a dat seama că întrebarea mea vine din conştiinţă teologică şi preoţească şi nu din măcinat frunză la câini pe strada Plantelor, nr. 21.
Confraţii [unii mă cunoşteau] au zis să iasă ortodocşi la apelul discriminării şi al non-dialogului şi să mă facă să par…inoportun sau…tun. Aşa că a trebuit să reascult placa arhiştiută, în care părintele Golitzin, urmând pe fratele Melanchton, fratele lui Luther, Martin Luther, a ajuns la concluzia că Sfântul Dionisie este un părinte imprecis al Bisericii din sec. al VI-lea, pe următoarele supoziţii:
1: nimeni nu a vorbit de Sfântul Dionisie până la Sfântul Maxim Mărturisitorul.
2: există un pasaj din Plotin într-o scriere a Sfântului Dionisie
3: există un text în opera sa dintr-un părinte ortodox din secolul al IV-lea.
Folosind preconcepţiile criticii istorice, părintele Golitzin a făcut din cel mai mare mistic al Bisericii, din omul care a vorbit prima dată după Apostoli, de Liturghia Bisericii, de Tainele Bisericii, de ierarhia Bisericii, de vederea lui Dumnezeu şi de ierarhiile cereşti cu comentariu apriat şi e normativ pentru Biserică; din acesta zic, a făcut un om dubios, un plotinian, un om obscur. Bineînţeles că Sfinţia sa s-a prevalat de faptul că şi alţii au susţinut inepţiile cu pricina. Ştiam şi noi asta. Tocmai de aceea inima ne plânge când scriem acum, de ce fel de ortodocşi avem şi cum apără ei adevărul.
E ca şi cum aş spune că Eminescu a trăit în secolul 4 şi să îl iau la rost, de ce a folosit pe scriitorii de dinaintea lui, adică pe cronicari, pe filosofii germani, pe paşoptişti şi preromantici. În studiile Sfinţiei sale nu ne-a convins că a făcut o cercetare acrivică asupra teologiei şi a posterităţii Sfântului Dionisie, ci s-a raliat la ideea apărută în secolul 17, cum că Sfântul Dionisie e dubios.
Dacă părintele profesor Golitzin vrea să meargă cu critica literară până la capăt şi să nu gândească cu conştiinţa Bisericii ci cu mintea insului singular atunci trebuie scos din calendarul ortodox Sfântul Dionisie Areopagitul, să nu mai fie pomenit la 3 octombrie de întreaga Biserică Ortodoxă, să se scoată din orice ediţie critică Epistolele sale, dacă el se dă că îi cunoaşte pe Timotei şi pe Ierotei din epoca apostolică dar nu îi cunoaşte, să fie tipărită opera lui ca Pseudo-Dionisie şi ca neaparţinând Bisericii, şi odată cu asta să se scoată din orice Dogmatică faptul că există 9 cete îngereşti, că există preoţie cu trei trepte din primul veac apostolic şi Sfintele Taine.
Şi dacă e să mergem cu critica literară până la capăt atunci întreaga Scriptură e ambiguă pentru că există tradiţia iahvistă şi tradiţia elohimică în Facere, există vreo 4 autori pentru Isaia, în Ev. după Matei sunt interpolări, Apocalipsa nu aparţine canonului Scripturii ci în locul ei era Păstorul lui Herma, Liturghiile nu aparţin celor trei ci numai trei fragmente…şi toate celelalte inepţii apărute pe teren teologic în Apus şi Răsărit, pentru ca să fim la modă. Şi mai ales, trebuie să scoatem paginile din Vieţile Sfinţilor şi din cărţile de cult despre Sf. Sfinţit Mucenic Dionisie Areopagitul, adică despre cel de aici, pentru că sunt toate false, după cum spun recenţii teologi.
De ce, în Paris, cea mai mare catedrală e închinată lui Saint Denis? Care Dionisie? Nu e vorba despre altul, ci despre Sfântul Dionisie Areopagitul, care a fost episcopul martir al Parisului.
Cum va fi catalogat articolul nostru de faţă? Fundamentalist şi bădăran. Eu, ca teolog ortodox şi cercetător al Sfinţilor Părinţi, nu pot să citesc corect Tradiţia din cauza ochelarilor de cal ai evlaviei şi ai iubirii de Sfinţii lui Dumnezeu. Nu sunt distant, nu sunt critic faţă de surse şi nici insolent faţă de ele. Eu nu am bunul obicei să îmi bat joc de Sfinţi şi să îi corectez. Cred că sunt un om bolnav: am evlavie, nu mă las manipulat de orice zicere şi am şi certitudinile Bisericii de partea mea. Nu vreau să fiu în ton cu scientia de ultimă oră şi mă încumet, într-un mod prosteşte, să mai cred ce spun colbăitele ( îi place mult lui Mihail Neamţu acest cuvânt) Vieţi ale Sfinţilor şi ale Părinţilor.
Colegiul Noua Europă, o fostă casă naţionalizată refăcută pe bani elveţieni [îmi spune un participant la eveniment], e avid de oameni în pas cu timpul şi nu de preoţi rămaşi cu evlavia în inimă. Dar membrii ei se ocupă cu Teologia [ups, eroare!] deşi sunt filosofi sau liberi vorbitori iar eu, ca teolog şi preot al Bisericii trebuie să nu mă bag acolo unde alţii nu au organ [e citat din domnul Pleşu], organ pentru mistică.
Să fie oare vreo similitudine între Strada Plantelor şi gândire? Sau între Plante şi Tufe de Veneţia? Bineînţeles că e o adevărată măgărie, o adevărată sfidare aplombul meu imbecil şi, îmi retrag, respectuos, retoricele întrebări. Asta cu retrasul părerilor şi cu autocritica e un prost obicei intelectual sau pseudo-intelectual pe care l-am învăţat din mersul meu pe la intelectuali. Însă fiecare dezvăţ are şi un învăţ.
Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş
Strategia porno: "lasă imaginile să te convingă ce să faci"
Titlul articolului de faţă este derivat din cel al editorului de la Wired, Steve Friess, care spunea că stategia porno se bazează pe ideea consumului liber de imagini porno pe net, pentru ca să convingi pe potenţialii cumpărători ai produselor sub licenţă.
Făcând un rezumat al articolului semnalat, Steve, ne spune următoarele:
Industria porno a învăţat lecţia pe care industria muzicală refuză să o asculte: Pirateria nu este o lume murdară, ci dimpotrivă. Compania Hunter a dezvoltat un anume fel de software care permite utilizatorilor de internet să poată pirata, prin intermediul file sharingului, materiale diverse.
Şi ideea e următoarea: dacă 15% dintre cei care piratează vin şi cumpără produse software cu licenţă, atunci profitul este rezonabil. Conducătorul acestei companii crede că trebuie să urmăm dorinţelor oamenilor şi că, dacă încercăm să schimbăm ceva din ceea ce ei vor, nu or să aleagă produsele pe care le punem la vânzare. De aceea: „Ei nu cumpără produsele pentru că nu au bani să o facă. Dar dacă tot există acest haos [pe net], atunci trebuie să încercăm să facem din el un haos frumos”.
Şi atunci ne livrează pornografie gratuit pentru ca să putem în cele din urmă, motivaţi adânc de ofertă, să cumpărăm şi unele produse pe care ei doar le publicitează.
Dacă Steve Friess ne vorbeşte de o stategie de marketing reală a webmasterilor care introduc pornografie pe net şi despre faptul că această strategie asigură o vânzare bună a produselor porno, indiferent de rata piratării filmelor pentru adulţi, Daniel Terdiman, ne oferă un studiu, pe baza datelor de căutare oferite de motorul de căutare Google, în care se concluzionează faptul, că operatorii web care inserează materiale porno şi-au dat seama că blogurile sunt un mediu propice şi facil pentru a răspândi materiale pornografice.
Tocmai de aceea, în ultimii doi-trei ani, s-a înmulţit numărul de bloguri porno în detrimentul siteurilor porno care nu mai sunt updatate deloc, ci se înscenează numai o reactualizare fictivă a imaginilor, prin rularea aceloraşi fotografii dintr-un site în altul sau în interiorul aceluiaşi site.
Numărul constant de spamuri porno pe care le-am primit şi le primim în spatele blogurilor noastre, ne-au reliefat faptul că se trimit automat, la o postare, într-o secvenţă orară, aceleaşi url-euri spre pagini porno. În concluzie, că există modalităţi automate de trimitere, repetată, a aceloraşi mesaje şi indicaţii de pagină.
Din cele 7 mii de spamuri înregistrate de platforma noastră, aproape 90% sunt trimise din spatele a două ip-uri: unul care ne trimite imagini porno şi altul care ne trimite reclame la medicamente.
Faptul că pirateria porno, ca şi cea software, este în floare şi că cenzura pirateriei este scăzută nu este o întâmplare, ci un plan de atragere şi mai mare a clienţilor. Marile companii ce produc software preferă să dea anumite programe free pentru ca produsul lor să fie, chiar şi ilegal, în computerele noastre. La fel fac şi casele de producţie ale filmelor pentru adulţi.
Însă mai presus de asta, strategia porno are în vedere schimbarea paradigmei civilizaţionale, lucru aflat în plină desfăşurare. Sexualizarea persoanei, atomizarea ei, transformarea ei în obiect pozat de aproape, la zonele genitale, accentul pus pe trăiri trucate, toate amănuntele filmografice au rolul de a deveni un mod de viaţă real. Femeia, iese din tiparul de mamă, de soţie, prietenă sau soră şi trece în registrul de obiect al excitaţiei noastre, al falsei dezinhibări.
Imaginile porno au acelaşi efect ca şi drogul injectat în venă: ele asigură, pentru câteva clipe, ore, nevoia noastră de adrenalină, de excitaţie. Însă dacă ei sunt piraţii, noi suntem cei căzuţi în plasa propriilor lor afaceri.
Pe de o parte consumi pornografie sau o cumperi iar pe de altă parte tu nu mai eşti stăpân peste tine pentru că ai nevoie de droguri. Şi dacă începi cu droguri slabe, adică cu sex şi perversiuni câte de cât „normale” ajungi în scurt timp la mâncarea fecalelor sau la torturi sexuale.
Din propriile noastre cercetări asupra tendinţelor filmografiei porno, am tras concluzia că deja gustul pentru sexul normal a degenerat foarte mult şi acum se caută extremele: sexul între parteneri tineri şi cei foarte bătrâni, între cei foarte urâţi şi cei foarte frumoşi, între rase şi mentalităţi diferite.
Dacă în planul in life se mizează pe o universalizare a obiceiurilor, pe unificarea lingvistică şi teritorială, în plan underground, se mizează pe mixtura între tot felul de tendinţe şi abordări exclusiviste.
În schimbările caracteriologice ale românilor de după revoluţie, se observă că libertinismul vizual a creat o abordare extrem de senzualistă a vieţii oamenilor. Dacă abuzul de mâncare duce pe fiecare zi la supraponderalizarea românilor, vizualismul pornografic duce la o stare de excitaţie continuă a populaţiei.
Excitaţia care nu beneficiază de satisfacţie, de actul sexual, se manifestă ca agresivitate şi isterizare interioară. Cei care nu muncesc şi peripatetizează cu mintea prin internet şi televiziune sunt excitaţi de atâta stat, pe când cei care muncesc prea mult caută refularea într-o răbufnire sexuală.
Filmul american, în care eroul, îndrăgostit până peste poate, intră şi o dezbracă în forţă pe eroina principală, chiar în uşa apartamentului ei, unde face cu ea sex, este clişeul acestei sensibilităţi care nu mai are bariere. De fapt nu mai se vorbeşte despre a vrea să facem sex, ci despre o pornire intimă de necontrolat.
Nu noi facem sex, ci sexul este cel care ne domină. Şi sexualitatea nu mai poate fi controlată, pentru că omul stă mereu în această stare de excitaţie, de degringoladă mentală sexuală şi i se pare nefiresc să nu profite de o partidă cu cineva.
Nu cred că mai trebuie să insistăm prea mult (deşi trebuie) asupra modului cum îmbrăcămintea din filmele porno şi gesturile sexuale ale actriţelor au devenit bun comun al societăţii noastre.
Pantofii, hainele, bijuteriile, gesturile sunt sexualizate şi cei care sunt în breasla curvarilor de profesie respectă codul tăcerii când domnul sau doamna dă de înţeles ce vrea. De aceea nu e o poveste de adormit copiii să atenţionăm pe cei ai Bisericii, că este incompatibil comportamentul sexualizat cu mersul la slujbă.
Într-o carte a noastră, foarte controversată pentru cei care vor să se amăgească cu faptul că pericolele din jurul nostru sunt puţine, am arătat că soluţia împotriva sexualizării vieţii sau a satanizării ei este proiectul dintotdeauna al Bisericii: curăţirea de patimi.
Numai dacă înţelegi că împotriva răului nu se luptă cu cuvinte ci cu fapte zilnice de deparazitare de rău, poţi să înţelegi diferenţa dintre ideologie şi asceză. Ideologia porno vrea ca omul să devină o prelungire a propriului sex. Viaţa Bisericii vrea să devenim oameni în care să nu mai viem noi, să nu mai trăim noi şi să nu mai trăiască în noi omul păcătos, patimile, ci Hristos să trăiască întru noi.
În faţa strategiei porno, care este un iconoclasm, o luptă împotriva adevăratei înţelegeri a dragostei şi a omului, trebuie să punem teologia icoanei şi să vedem toate lucrurile şi pe oameni ca ferestre care ne vorbesc despre măreţia lui Dumnezeu.
Dacă rămânem la imaginele porno ale genitalităţii pierdem din vedere ansamblul fiinţei umane, care nu are numai trup, ci este un trup însufleţit de către sufletul nostru. Imagologia porno reduce pe om la trup, sau mai degrabă, la sexualitate. Icoana ortodoxă arată ce este menit omul să fie: un suflet care stăpîneşte prin Duhul peste propriul trup.
De aceea cred că e nevoie ca în perioada următoare să clarificăm anumite probleme spinoase ale societăţii noastre, aici, pe blog, din punctul de vedere al teologiei şi al vieţii Bisericii. Nădăjduim ca Dumnezeu să ne mai ofere ceva timp pentru aceste studii, pentru că există multă confuzie în rândul multora.
Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş
Pr. Prof. Dr. Adrian Gabor, Biserică şi Stat în primele 4 secole creştine (curs la Master)
Din 28 mai 2007 și până în 3 aprilie 2012…cursul a fost publicitat în articolul de față în formatul Word al autorului existent aici și aici.
***
Din 3 aprilie 2012 există ediția TPA 2012 a cursului:
Pagina de download e aici.
Pr. Conf. Dr. Ioan C. TEŞU, Lumea şi raţionalitatea în "tâlcuirea" Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae este, în mod indubitabil, şi precum o probează viaţa şi opera sa, cel mai fecund şi important teolog ortodox al veacului al XX-lea. Analiza sa îmbrăţişează şi acoperă toate domeniile de cercetare teologică, începând, cronologic, cu istoria Bisericii universale şi a celei ro-mâneşti, şi adâncindu-se în domeniile de vârf ale ştiinţei teologice: Spiritualitatea Ortodoxă: Ascetica şi Mistica; în Teologia Dogmatică şi Liturgică, fiecare dintre acestea cu delimitările şi capitolele lor particulare.
Operele sale, fie că este vorba de manuale de teologie (Spiritualitatea Orto-doxă, Teologia Dogmatică Ortodoxă), fie de traduceri (Hristu Andrutsos, Dog-matica Bisericii Ortodoxe Răsăritene; Filocalia, vol. I-XII, de opere funda-mentale ale Sf. Grigorie Palama, ale Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Grigorie Teologul, pentru a le menţiona pe unele dintre ele, care au influenţat profund opera Părintelui Stăniloae), ori de studii, articole, note, însemnări, reflecţii teologice sau comentarii ecumenice , pot fi socotite fundamentale pentru dezvoltarea domeniilor pe care le cercetează, adevărate sinteze, documente şi monumente în care este cuprinsă şi explicitată învăţătura autentică ortodoxă, aşa cum au păstrat-o şi tâlcuit-o Sfinţii Părinţi ai Bisericii, timp de două milenii; întregiri creatoare ale gândirii patristice răsăritene.
Opera teologică realizată de Prea Cucernicia Sa are în centrul ei Persoana lui Hristos şi persoana umană, aflate permanent într-un dialog viu, derulat în lume şi în timp – opere ale iubirii infinite ale lui Dumnezeu.
În scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae, aflăm bazele unei adevărate sinteze teologice: cosmologice, antropologice, hristologice, pnevmatologice, eclesiolo-gice, care are două trăsături fundamentale: fidelitatea faţă de Revelaţia dum-nezeiască şi spiritul creator, în sensul cel mai înalt şi fericit, nu de inovaţie sterilă şi străină, ci de explorare şi adâncire până la cele mai subtile nuanţe şi exprimări.
O învăţătură care nu este o creaţie personală, străină spiritului dreptmăritor, ci izvorăşte tocmai din rădăcinile lui, din adâncile sale origini, şi este explicitată omului contemporan, în limbajul şi problematica lumii contemporane.
O sinteză născută din învăţătura tradiţională a Bisericii, aşezată pe autoritatea izvoarelor curate ale Revelaţiei creştine: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, pe experienţa şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, luminători ai lumii. Învăţătura de credinţă creştină cuprinsă în Sfânta Scriptură, formulată şi proclamată în cadrul Sinoadelor ecumenice, de către Sfinţii Părinţi, inspiraţi şi povăţuiţi de harul Duhului Sfânt, „Duhul Adevărului”.
Poate că aceasta constituie în fapt şi unul dintre motivele atracţiei instrinseci a operei Părintelui Stăniloae: fidelitatea desăvârşită faţă de învăţătura tradiţională a Bisericii, dar în acelaşi timp actualitatea modului de valorificare a ei, în deplină receptivitate faţă de problemele lumii şi ale omului contemporan; redescoperirea izvoarelor prime ale credinţei creştine şi noutatea abordării; atotcuprinderea şi profunzimea explorării; împletirea cunoştinţelor teologice cu datele progresului uman şi ale ştiinţelor contemporane; profunzimea şi creativitatea, toate acestea îmbrăcate într-un limbaj de o claritate şi un farmec duhovnicesc deosebit.
Sinteza realizată de Părintele Dumitru Stăniloae nu este o receptare mecanică şi monotonă a unor teme creştine, ci o explorare creatoare a lor. Ea are aspectul unui grandios edificiu teologic şi spiritual, aşezat pe învăţătura creştină a Bisericii celei Una, dar înălţându-se organic spre culmile desăvârşirii creştine, ale îndum-nezeirii omului, atât de frumos cântate în scrisul său.
Aproape că nu există domeniu al teologiei ortodoxe pe care să nu-l fi explorat până la cele mai subtile nuanţe şi pătrunzătoare detalii „patriarhul teologiei ro-mâneşti”. Nu este nici o exagerare în a spune că Părintele Dumitru Stăniloae, prin reflecţiile sale teologice, îmbogăţeşte o tradiţie dogmatică învechită şi închistată în formule canonice vechi sau corectează o viziune doctrinară scolastică, la fel de periculoasă prin lipsa ei de duh, de simţire, a celor predate ex cathedra. Este mai degrabă un îndemn la a descoperi şi valorifica gândirea „inspirată” a celui mai important teolog ortodox al veacului al XX-lea, izvor al progresului dogmatic şi teologic ortodox contemporan. În măsura în care nu va fi ignorată sau uitată între filele unor lucrări şi în rafturile unor biblioteci, opera monumentală a Părintelui Stăniloae îşi va dovedi valoarea şi actualitatea ei teologică şi, am putea spune, predictică.
Scrierile Părintelui Stăniloae, de mare profunzime şi expresivitate, limpe-zime şi subtilitate, analizează în largi şi pătrunzătoare detalii temele centrale ale vieţii creştine şi ale teologiei ortodoxe, ale vieţii Bisericii şi ale mişcărilor sufle-tului omenesc şi românesc. Reflecţiile privind spiritualitatea poporului român se îmbină în modul cel mai înalt cu largile consideraţii privind istoria generală a Bisericii creştine. Dogma se întregeşte în cult, adevărul se explicitează în expe-rienţa duhovnicească, în evlavie, theoria se împlineşte în theologie.
Dumnezeu, lumea, omul, istoria, viaţa şi desăvârşirea, cunoaşterea şi unirea îndumnezeitoare constituie temele centrale ale scrierilor sale. O teologie a iu-birii, izvorând din iubire, din iubirea suprafirească a lui Dumnezeu, şi îmbră-ţişând întreaga existenţă, o teologie a darului şi a dialogului cu Dăruitorul, a sensului ultim şi mântuitor al vieţii.
Vom încerca, în cele ce urmează, să surprindem câteva din coordonatele esenţiale ale „teologiei lumii” sau a creaţiei, aşa cum se desprind ele din lu-crările fundamentale ale teologului român.
„Taina lumii” sau apofatismul creaţiei
Ideea de la care porneşte Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în conside-raţiile sale referitoare la creaţie, este aceea că lumea reprezintă pentru cu-noaşterea umană o mare taină.
Caracterul tainic al ei derivă din faptul că ea este opera unei Fiinţe supreme infinite şi că vocaţia sau ţinta lumii este aceea de a „pătimi îndumnezeirea”, prin intermediul omului – şi acesta „taină negrăită”, dând permanent mărturie despre perfecţiunea dumnezeiască.
Or, în urcuşul spre această ţintă – participarea la dumnezeire – atât omul, cât şi lumea se află într-o epectază, într-un urcuş continuu, care nu se încheie niciodată, nici măcar în lumea şi în viaţa viitoare. Iar acest dinamism permanent fac imposibil de epuizat taina lumii şi a omului.
Pe de altă parte, ea este operă a iubirii lui Dumnezeu, iar iubirea este inexprimabilă, inefabilă, este imposibil de cuprins în formule precise, exacte. Adevărata iubire se trăieşte, nu se teoretizează.
Lumea a fost creată pentru om. Ea se împlineşte şi se desăvârşeşte prin om. Omul, la rândul său este o taină infinită. Creat după chipul Creatorului, omul tinde să actualizeze acest chip divin din fiinţa sa şi să-l desăvârşească în deplina asemănare cu Părintele său ceresc, iar acest proces spiritual face imposibil de descris în ultime detalii taina vieţii umane şi a lumii în care ea se desfăşoară.
Dacă Părintele Stăniloae a vorbit despre apofatismul cunoaşterii teologice, despre apofatismul antropologic, aflăm în scrierile sale referiri şi la un apofatism al creaţiei , al lumii materiale şi mai ales spirituale. Dacă apofatismul lumii materiale este unul de o mai scăzută intensitate, apofatismul lumii spirituale, care străbate lumea materială şi îi dă sens, este unul de „sporită intensitate”.
Este o taină modul creării lumii, după cum ascuns este şi sfârşitul ei. Este o taină tot ceea ce se întâmplă în ea, începând cu procesele naturale, fizice, biologice şi culminând în caracterul elaborat al vieţii spirituale. Totul în lume este o taină abisală, cunoscută numai de Creatorul ei. „Creaţiunea însăşi, spune Părintele Stăniloae, este un abis, un adânc fără fund pentru cunoaşterea noastră, prin raţiunile şi energiile tuturor componentelor ei, până la micimi la care nu putea ajunge; şi prin combinarea într-un fel identică, în alt fel mereu nou a lor, datorită şi intervenţiilor umane sau folosirii lor mereu noi de oameni. Cine poate şti câte energii se mai ascund în cosmos ale cărui margini şi a cărui complexitate nu le putem cunoaşte şi nu le cunoaşte omul niciodată. Numai Dumnezeu le ştie mărginirea, pentru că numai el le cunoaşte în întregime. Omul nu poate cunoaşte niciodată marginile mici şi mari ale cosmosului, pentru că ştiinţa lui mereu mărginită nu va ajunge niciodată la sfârşit” .
Din caracterul de taină al creaţiei derivă şi atitudinea faţă de ea. Atât în încercarea de cunoaştere a lumii, cât şi în atitudinea duhovnicească faţă de ea, demersului raţional, cunoaşterii ştiinţifice, discursive, trebuie să i se asocieze efortul duhovnicesc, ascetic, de descoperire a adâncilor ei înţelesuri, a scopului ei în plan spiritual. Chiar şi despre raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, omul nu are niciodată o cunoaştere totală şi aceasta face din lume o taină şi mai adâncă. Descoperirea acestor raţiuni ascunse ale lumii presupune un îndelungat şi intens proces ascetic, este efectul unei intense lucrări de curăţire de înţelesurile păti-maşe ale celor materiale, o atitudine de discernământ, de folosire a lor potrivit acestor raţiuni înalte ale lor şi în comuniune cu Dumnezeu – Creatorul lor şi cu semenii. Însăşi raţionalitatea aceasta a lumii este tainică.
Calea de descoperire a caracterului tainic al lumii nu este explorarea şi ex-ploatarea potenţelor şi virtualităţilor aflate în lumea materială, ci adâncimea lor duhovnicească.
În centrul gândirii teologice sau axa acestei gândiri fidele tradiţiei şi, în acelaşi timp creatoare a sale, se află Dumnezeu, omul şi lumea, într-o relaţie de dialog şi iubire. Dumnezeu vorbeşte omului prin lume – lucruri şi oameni – iar lumii îi dă sens prin om – cununa şi regele ei. Toate sunt ecouri ale acestei iubiri infinite dumnezeieşti şi mărturisesc despre Taina suprafiinţială – Dumnezeu Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane.
Creaţia este, astfel, „o ambianţă de taină, pentru toate cele din ea, mai ales că e înrădăcinată în Dumnezeu Cel infinit” .
Lume şi timp
Lumea are un început şi va avea un sfârşit. Numai Dumnezeu este veşnic. Tot ceea ce există în afara Lui este supus categoriei temporale. Viaţa creştinului se desfăşoară în timpul şi spaţiul lumii acesteia, premergătoare timpului şi spaţiului lumii şi vieţii viitoare.
Timpul, alături de lume, constituie dimensiuni fundamentale ale existenţei umane, cadrul firesc al existenţei personale. Mântuirea, îndumnezeirea prin har şi lucrare se realizează în lume şi în timp. Omul se desăvârşeşte pe măsura nevoinţelor sale ascetice de a se înduhovnici pe sine, de a pnevmatiza şi trans-figura, de a schimba la faţă materia, conducându-l spre „cerul nou şi pământul nou” (II Petru 3, 13), din viaţa viitoare.
Părintele Dumitru Stăniloae surprinde acest mare adevăr creştin în cuvinte de o profunzime şi de un farmec duhovnicesc deosebit. Definind timpul a fi „durata aşteptării între bătaia Sa la poartă şi fapta noastră de a o deschide” , intervalul dintre bătaia lui Dumnezeu la poarta inimii noastre şi dragostea noastră de a-I deschide, el arată marea responsabilitate ce-i revine omului în lucrarea de valorificare a timpului vieţii sale pământeşti.
Precum lumea, în lărgimea ei, este un dar dumnezeiesc, la fel şi timpul, în toată intensitatea sa. El este un dar faţă de care omul are aceeaşi datorie de a-l fructifica. „Timpul, spune Părintele Stăniloae, e un dar al lui Dumnezeu, dar şi o datorie de a-l umple cu fapte date Domnului, cu sârguinţa de a ne desăvârşi. Nu trebuie să pierdem nici o clipă. Chiar dacă-l folosim întreg nu ne ajunge să împlinim toată datoria ce ne e dată odată cu el” .
Omul trăieşte în timp, având însă mereu deschisă perspectiva veşniciei, a unei veşnicii luminoase şi fericite sau întunecoase şi triste, pe măsura faptelor sale în timp. Se arată astfel că lumea, timpul şi viaţa constituie dimensiunile în care omul îşi pregăteşte propria sa veşnicie.
Într-o notă amplă din Filocalia, tâlcuind cuvintele Avvei Dorotei, Părintele Stăniloae ne arată datoria creştinului de a nu risipi timpul, de a nu lăsa clipa să treacă în defavoarea şi spre regretul duhovnicesc, o dată ce fiecare clipă este unică şi cu valoare în planul eshatologiei. Creştinul nu trebuie să lase timpul să se scurgă plat, fără sens spiritual înalt, ci trebuie să se nevoiască să umple fiecare clipă de sens, prin cugetare la Dumnezeu şi rugăciune neîncetată faţă de El, prin fapte şi gânduri curate, să-l imprime de finalitate duhovnicească înaltă. Pierderea timpului este, pentru credinţa creştină, un motiv de mare îngrijorare. Pentru că, pierzând timpul, pierdem fericirea veşnică, risipim posibilităţile de a ne înveşnici în fericire.
În acelaşi timp, risipirea timpului, neconştientizarea valorii unice, irepetabile şi ireversibile a clipei, slăbeşte puterile sufletului, devin prilej de păcat şi osândă veşnică, expresie a împrăştierii, rătăcirii şi vagabondării sufleteşti, a uitării de sine, a destrămării vieţii interioare. „Nici o oră, nici o clipă nu e ca alta, arată Părintele Stăniloae. Ce am putut face în ea, nu mai putem face în alta. Împre-jurările s-au schimbat. Dezvoltarea noastră se face altfel, când am pierdut o clipă, fără o bună lucrare. Nu numai timpul în general are o valoare absolută, ci fiecare clipă. Totuşi, o mare pocăinţă ne poate reface. Dar când pierdem timpul cu gândul că ne vom reface printr-o pocăinţă ulterioară, ne obişnuim să lăsăm clipele să treacă mereu, aşteptând altă clipă pentru pocăinţă, fără să mai avem puterea să folosim vreuna în acest scop. Pierderea timpului devine ea însăşi o obişnuinţă. Ea nu e numai o chestiune exterioară, ci una interioară (…). Timpul pierdut lucrează împotriva noastră. E un vierme care creşte” .
Dată fiind importanţa fiecărei clipe, spiritualitatea ortodoxă a făcut din cuge-tarea la moarte o adevărată virtute, îndemnându-ne să cugetăm continuu la ceasul şi la judecata de pe urmă. Astfel, vom învăţa să socotim fiecare clipă a existenţei noastre ca fiind ultima şi vom căuta să o umplem de sens duhovnicesc, răs-cumpărând celelalte clipe risipite, pierdute, ale vieţii.
Orice clipă poate fi cea din urmă, orice ceas poate fi ceasul de pe urmă al vieţii noastre şi de aceea trebuie să devină un ceas al trezirii noastre din moarte la viaţă . „Timpul, spune Părintele Profesor, nu trebuie cheltuit nici în păcate, nici în deşert, ci pentru a face bine şi pentru a înainta în desăvârşire, în apropierea de Dumnezeu şi întreolaltă în eliberarea de robia patimilor despărţitoare, fără rost şi fără orizont. Timpul trebuie folosit cu atât mai serios cu cât ni s-a apropiat de sfârşit, iar vrăjitorul e furios pe cei ce vede că-i vor scăpa, fiindcă au pornit pe calea care-i duce la vieţuirea armonioasă şi veşnică în Dumnezeu” .
Fiecare clipă trebuie să fie o clipă a pocăinţei, a ridicării şi îndreptării, trebuie luată în serios, ca şi când ar fi ultima. „Nu trebuie să păcătuim cu voia, spune Părintele Stăniloae, în nădejdea că vom avea timp în viitor pentru pocăinţă. Nu noi dispunem de timpul viitor, ci Dumnezeu. De aceea nu trebuie să căutăm să dispunem de timpul de faţă lucrând împotriva lui Dumnezeu, în nădejdea că ne va da alte clipe în care vom lucra pentru El şi-L vom îmbuna. Dacă ne-a dat clipa de faţă, înseamnă că ne-a dat condiţia pentru a ne declara pentru sau contra Lui (…). Dar importanţa clipei de faţă e legată mai ales de faptul că e singura clipă dată nouă în mod sigur de Dumnezeu. Deci în fiecare clipă prezentă trebuie să facem binele, pentru că fiecare e singura clipă pe care o mai avem în mod sigur ca dar al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne dă un şir îndelungat de clipe, ni-l dă în felul acesta, adică ca un şir de clipe din care fiecare pare ultima, sau poate să fie ultima, pentru că ne oferă întregul timp ca un prilej de declarare a noastră pentru Dumnezeu sau contra Lui, făcând în ea un prilej de a împlini sau nu voia Lui, de a veni sau nu în apropiere de El, de a creşte sau nu în asemănarea cu El” .
Credinţa ortodoxă priveşte „taina timpului” cu deosebită responsabilitate, dar şi cu optimism. Ea înţelege dinamic şi ontologic fiecare clipă a vieţii prezente, considerându-o o potenţială clipă a ridicării din păcat, a mântuirii noastre, o şansă divină a răscumpărării păcatului, un timp al ridicării, o şansă de rodire şi valo-rificare a darurilor primite de la Dumnezeu, o clipă nu a căderii spre moarte şi neant, ci a înălţării către adevărata viaţă, cea veşnică şi fericită .
Lipsită de o astfel de înţelegere, considerată o sumă de momente fără o fina-litate cu adevărat pozitivă, duhovnicească, un eşec al fiinţării noastre, un dezno-dământ tragic, viaţa însăşi este lipsită de semnificaţie şi motivaţie. Înţeleasă însă duhovniceşte, ca timp al mântuirii şi desăvârşirii, ea devine anticipare a vieţii veşnice, a fericirii netrecătoare.
Omul are datoria de a trage concluzii ajutătoare în mântuire din fiecare clipă a vieţii sale, fie că este vorba de una care marchează evenimente şi întâmplări pozitive din viaţa sa, fie de unele ce înregistrează clipe dureroase ale unei existenţe tulburătoare. De aceea, Părintele Stăniloae subliniază ideea Sfântului Maxim Mărturisitorul, potrivit căreia timpul ne este de folos mai ales atunci când suportăm necazurile legate de el, în loc să alergăm după plăcerile efemere, ce se pot împlini în timp. Timpul trebuie să ne „ocazioneze” o creştere spirituală, fie că aceasta se realizează prin experienţe pozitive, fie prin evenimente dureroase, palpitante .
Aşadar, sensul general al lumii şi al istoriei este acela de a oferi posibilitatea unei cât mai depline lămuriri, verificări şi încadrări în experienţa universal-umană a adevărului Revelaţiei .
Ample referiri la sfârşitul lumii, al timpului şi al istoriei aflăm în lucrarea Iisus Hristos sau restaurarea omului. Mai întâi de toate, se arată că adevăratul sens al lumii şi al istoriei este mântuirea, căci doar cu un astfel de scop, ele au sens.
În lumea prezentă şi în istoria umanităţii, se suprapun trei planuri ale realităţii: planul relaţiilor juridice dintre oameni sau al ordinii sociale (Statul); şi planul comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii – Biserica. Istoria poate fi formată şi numai din primele două planuri, dar atunci este lipsită de sens, pentru că a trăi după legile naturii şi într-o anume orânduire socială şi politică nu poate fi adevăratul rost şi adevărata finalitate a omului şi a lumii. Scopul istoriei, spune Părintele Stăniloae, este Biserica, împărăţia harului, conducătoare spre viaţa veş-nică. Ea este ţinta întregii vieţi pământeşti.
Şi, într-o vreme de mare tulburare şi zbucium, teologul român, care avea să plătească mai târziu cu propria sa libertate, face o privire critică asupra Statului, a orânduirilor sociale vremelnice, arătând că sunt lipsite de sens, dacă nu se vor împlini în planul şi orânduirea superioară, a harului, în Biserică. Statul este doar o precondiţie pentru Biserică. „Biserica, arată Părintele Stăniloae, nu va nega niciodată legitimitatea Statului, în principiu. Dar va căuta să ridice pe orice om la o astfel de stare, încât pentru el Statul să fie oarecum depăşit, să împlinească fără sila Statului, ca un minimum, tot ce poate cere el.
Când toţi oamenii ar ajunge la această stare, devenind membri desăvârşiţi ai Bisericii, purificaţi total de păcat şi la capacitate de comuniune deplină cu Dumnezeu şi între ei, Statul ar dispare de la sine, nu ca desfiinţat prin pro-pagandă sau combatere externă, ci absorbit cu fiinţa lui, care e ordinea echitabilă, în fiinţa Bisericii.
Dar pe pământ nu se va ajunge niciodată la o astfel de stare. Chiar dacă toţi oamenii ar deveni creştini, înşişi creştinii ca oameni pământeşti trec prin diferite faze ale vieţii, care atestă nedesăvârşirea lor. Toţi avem lipsă de Stat, chiar dacă suntem şi în Biserică. Amândouă aceste ordini de viaţă ne ajută, Statul prin silă, Biserica prin har, să ne menţinem şi să progresăm în desăvârşire” .
Biserica este „corabia în care înaintează credincioşii spre această stare de fii ai Tatălui ceresc şi de fraţi ai Fiului făcut om şi jertfit pentru ei. Ea e Împărăţia anticipată a Sfintei Treimi” . Convingerea de nezdruncinat a teologului român este că, indiferent de valurile istoriei, care izbesc această corabie şi de tulburările ce pot exista în interiorul ei, ea este condusă spre mările liniştite ale fericirii, spre ţărmul iubirii, de către Cârmaciul ei – Hristos Domnul.
La întrebarea „când se va termina istoria sau când va fi sfârşitul lumii?”, Părintele arată că nu poate fi vorba de o determinare exactă a momentului final, căci aceasta rămâne o taină ascunsă omului. Ceea ce se poate preciza este, mai degrabă, posibilul mod în care ar putea avea loc acesta. Sfârşitul lumii poate însemna, potrivit Părintelui Stăniloae, un sfârşit al posibilităţilor ei.
Lumea şi istoria vor lua sfârşit atunci când vieţuirea în ele nu va mai putea oferi nici o perspectivă, ca urmare a epuizării tuturor posibilităţilor de progres sau dimpotrivă, de cădere. Apocalipsa mare, precum şi cea mică, se arată, precum şi zbuciumata experienţă a omenirii pledează pentru o împreunare a celor două cauze, în sensul că o dată cu trecerea timpului, lupta dintre Hristos şi urmaşii Lui, pe de o parte, şi satana cu adepţii şi slujitorii lui, pe de alta, va deveni tot mai cruntă, până la dezlegarea ei în favoarea Binelui suprem. În popor, precizează Părintele, există ideea că odată şi odată, Dumnezeu nu va mai îngădui răutatea, punându-i capăt. Aceasta nu înseamnă o intervenţie neîntemeiată a lui Dumnezeu, pentru că oamenii înşişi vor pune sfârşit lumii, prin luptele lor generalizate împotriva celor buni .
Prin această concepţie, subliniază teologul român, „doctrina ortodoxă se vădeşte ca cea mai conformă cu solidaritatea omenirii şi cu unitatea istoriei” . Ea consideră că la originea lumii se află iubirea Sfintei Treimi, iar istoria e lăsată de Sfânta Treime ca drum al creşterii oamenilor în dragoste, sfârşitul ei fiind dragostea eternă şi fericită în unirea desăvârşită cu Sfânta Treime .
În concluzie, lumea a apărut în timp şi, în mod similar, viaţa omului este un timp al graţiei, pe care acesta trebuie să-l folosească spre progresul său du-hovnicesc, responsabil şi din perspectiva pregătirii unei veşnicii fericite. „Timpul trecător, concluzionează Părintele Profesor, are uriaşa lui valoare tocmai prin calitatea ce i s-a dat de stadiu trecător, dar pregătitor al modului eternităţii noastre. Dacă n-ar urma după el nimic, n-ar avea nici o valoare, nu ne-ar angaja la nici o faptă de mare efort, de mare seriozitate şi oboseală, de decizii grele, chiar de renunţare prin jertfă la viaţa în el. Dar calitatea clipelor de momente grele scurte în care ne decidem eternitatea, ne dau puterea de decizii cu caracter absolut în ele, de decizii cu adevărat eroice” .
Lumea – operă a iubirii infinite, a bunătăţii nesfârşite şi a atotînţelepciunii dumnezeieşti
Tot ceea ce există, cu excepţia răului şi a formelor pe care acesta le îmbracă, este expresie a atotînţelepciunii şi iubirii infinite a lui Dumnezeu. Lumea şi tot ceea ce există în ea sunt expresii ale iubirii Sale desăvârşite, ale bunăvoirii Sale de a împărtăşi şi altora – lucruri şi fiinţe – iubirea Sa supraabundentă . Lumea e creată din iubire şi potrivit sfatului dumnezeiesc, iubirea şi înţelepciunea stau la baza actului de creaţie a lumii.
Părintele Stăniloae subliniază un mare adevăr, şi anume că, potrivit credinţei creştine, lumea şi materia care stă la baza ei, nu sunt rele, ci neutre spiritual, au o valoare pozitivă – aceea de a deveni suport al unei vieţi spirituale înalte. Nici lumea, nici materia şi nici trupul omului, partea materială din constituţia umană, nu sunt rele în fiinţa lor, aşa cum învăţaseră platonicii, gnosticii şi maniheii, ci au orientare pozitivă.
Tot ceea ce a creat Dumnezeu este bun şi chiar dacă s-au înstrăinat de Izvorul Binelui absolut – Dumnezeu, păstrează încă pecetea acestui Bine suprafiinţial. Căderea le-a alterat, dar nu le-a distrus iremediabil. Ele nu mai sunt nici bune şi desăvârşite prin ele însele, ca unele ce au căzut din starea primordială, dar nu pot fi socotite nici rele prin excelenţă, ci neutre şi bivalente.
Prin asceză, înduhovnicire, ele reactualizează bunătatea creaţională. Prin egoism şi lipsă de discernământ, ele devin medii, unelte şi surse ale unei căderi şi mai grele, rupându-se şi înstrăinându-se de Creatorul lor şi al tuturor.
Creştinismul a reabilitat, astfel, cu adevărat, materia şi lumea, arătând că ele nu sunt nici temniţă, nici „vale a plângerii”, ci suportul fizic al vieţii duhovniceşti, cadrul material, spaţiul fizic al existenţei, Împărăţia lui Dumnezeu, inaugurată încă de acum şi de aici, Biserică şi rai potenţial, mediu de pregătire a „pământului nou şi a cerului nou” (II Petru 3, 13), prin transfigurarea, pnevmatizarea materiei şi a lumii, în întregime.
Lumea se justifică în calitatea ei de operă a iubirii dumnezeieşti, dăruită fiinţei umane raţionale. Atât crearea ei, cât şi restaurarea ei ontologică, în Hristos, sunt lucrări ale unui Dumnezeu iubitor. Numai iubirea are puterea de a da un sens real. Dumnezeu a creat lumea din iubire şi aşteaptă şi din partea omului răspuns la această iubire fără egal a Sa. „Credinţa creştină, spune Pă-rintele Stăniloae, afirmă că Dumnezeu a ales totuşi crearea lumii şi coborârea la ea, până la jertfa pentru ea, pentru că chiar existenţa într-o nedeplină participare la Dumnezeu e mai bună decât non-existenţa” . Cunoscând că lumea va cădea din starea iniţială, Dumnezeu a preferat, totuşi, să o aducă la fiinţă, chiar dacă ea se înstrăinează progresiv de Creatorul ei, neparticipând la El, decât să o lase în non-existenţă. Fiecare păcat al omului constituie o nouă ofensă adusă de creaturi Creatorului, o nouă rană şi o nouă răstignire a Fiului Omului. Prin fiecare păcat al nostru nu facem altceva decât să înfigem iarăşi cununa de spini şi cuiele crucii pe fiinţa Mântuitorului. Prin relele noastre, Îl răstignim, nedrept şi necuvenit, inutil şi spre osândă, a infinita oară, pe Domnul Hristos. El, însă, cu o iertare ne-sfârşită, izvorând dintr-o iubire răstignită, dar care îşi păstrează veşnic infinitatea ei, încă ne mai iartă, încă ne mai cheamă şi încă ne mai aşteaptă să ne împărtăşim din ea, să devenim parte a acestui dialog al iubirii şi iertării, să ne odihnim în oceanul nesfârşit al iubirii dumnezeieşti.
Din această cauză şi cunoscând, în atotînţelepciunea Sa, întregul itinerariu al umanităţii, de la creaţie, până la eshaton, a creat-o, pentru a lua parte la acest dialog al iubirii şi dăruirii.
Dumnezeu Iubire este originea, cauza, vocaţia, scopul şi împlinirea lumii, „La începutul creaţiunii, argumentează Părintele Dumitru Stăniloae, stă iubirea care e totodată ţinta ei. Făptura umană, ca produs al iubirii treimice, trebuie să crească în iubire, pentru a se odihni deplin în iubirea treimică. De aceea nu-L căutăm pe Dumnezeu în trecutul nostru, ci în viitorul nostru; nu-L căutăm ca origine, ci ca ţintă” . De aceea, unde e iubire, nu este mărginire sau limitare, ci sens infinit şi adevărat.
Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop precis, în aceasta constând şi sensul ei înalt. A creat-o din bunătate şi spre participare. „Dumnezeu – spune Părintele Stăniloae – creează lumea şi timpul şi rămâne în legătură cu ea prin voinţa Lui, pentru un dialog cu fiinţele conştiente, pe care vrea să le conducă la deplina comuniune cu Sine. În acest scop, lumea a fost făcută pentru ca omul să se poată folosi de ea în creşterea lui în comuniunea cu Dumnezeu” .
Scopul precis al creării ei este de a ajunge la o participare deplină la această iubire, la comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu sau, cum subliniază Părintele Profesor, „lumea slujeşte ridicării noastre la sensul nostru ultim sau la obţinerea plenitudinii noastre în comuniunea cu Dumnezeu Cel personal, prin raţionalitatea ei flexibilă şi contingentă, prin sensurile pe care omul le poate urmări prin ea” .
Scopul lumii este îndoit: fizic şi spiritual, material şi duhovnicesc. Precum omul este o sinteză armonioasă a lumii, iar lumea o prelungire şi multiplicare a elementului material, comun şi omului, şi precum omul este fiinţă duală, dihotomică, alcătuit din trup material şi suflet de natură spirituală, la fel şi lumea trebuie să împlinească această dublă nevoie de împlinire a omului: în plan material şi în plan duhovnicesc.
Astfel, Dumnezeu a dat omului lumea atât pentru viaţa biologică a lui – şi aceasta este justificarea ei fizică, materială – dar şi pentru exersarea lui spirituală – aceasta constituind finalitatea ei duhovnicească.
Aşa cum a fost ea creată, lumea era bună, un ecou al lucrării creatoare a Dumnezeului Celui iubitor. Ea a fost adusă la existenţă ca „o unitate armonioasă de către Sfânta Treime, prin Fiul şi Cuvântul cel Unul Născut al Tatălui” .
Părintele Stăniloae subliniază această învăţătură a Părinţilor filocalici (Calist Catafygiotul), arătând, totodată, ca şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, că lumea, în starea ei primordială, era un rai şi o biserică, al cărei preot era omul. Creaţia, lumea, cosmosul sunt o podoabă ce mărturisesc despre perfecţiunea dumneze-iască, o armonie, ce conduce spre desăvârşirea divină. „Tot universul, arată Pă-rintele Profesor, este o uriaşă muzică generală, formată din nenumărate melodii ale părţilor, iar în om se reflectă această muzică în mod deosebit prin afectivitatea lui conştientă. Totul e un imn de laudă nesfârşit de bogat şi de variat, produs de Dumnezeu şi adresat lui Dumnezeu” .
Chiar şi după cădere, lumea îşi păstrează caracterul ei relaţional şi conţinutul ei de dar divin, ceea ce implică din partea omului discernământ şi responsabilitate faţă de toate componentele ei. „Chiar aşa căzută, creaţia rămâne darul lui Dumnezeu. Dar atârnă de noi ca să ne folosim de acest dar spre binele nostru sau spre pierderea noastră (…). Creaţia nu a devenit nici prin cădere un rău sau un bine unilateral fatal, ci ea se păstrează ca o unealtă care poate fi folosită spre bine sau spre rău de libertatea noastră. Dumnezeu a lăsat totul la decizia noastră. E marea cinste ce ne-a dat-o, cinste care implică şi o mare responsabilitate şi un mare risc. De noi depinde să descoperim măreţia creaţiunii şi generozitatea lui Dumnezeu faţă de noi, prin ea, putând ajunge prin ea la îndumnezeire sau să o facem un prilej de hulă împotriva lui Dumnezeu şi să cădem prin ea în osândă veşnică” .
Creaţia – „dar dumnezeiesc” şi „sacrament general”
Pentru spiritualitatea ortodoxă, al cărei mărturisitor Părintele Stăniloae este, natura, creaţia, cosmosul sau lumea au un rol fundamental în perspectiva vieţii prezente şi viitoare, în planul mântuirii şi al eshatologiei. Lumea şi timpul, locul sau spaţiul şi durata vieţii acesteia constituie coordonatele esenţiale ale existenţei creştine. Mântuirea este imposibilă fără aceste două dimensiuni ontologice.
Creaţia este, în termenii Sfântului Maxim Mărturisitorul, pe care îl pune în valoare Părintele Stăniloae, „laboratorul” (ergastirion) în care omul îşi lucrează şi pregăteşte fericirea sau osânda veşnică. Este mediul în care omul îşi făureşte fie mântuirea, urcându-i variatele trepte, pe calea raţiunilor ei dumnezeieşti, fie osânda veşnică, atunci când omul se împleticeşte şi se împiedică în explorarea învelişului ei material, producător de aparentă plăcere pentru trup, dar, în acelaşi timp, de profundă şi adâncă durere pentru suflet.
Delimitând concepţia ortodoxă asupra lumii, Părintele Stăniloae pleacă, în introducerea sa la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul, de la distincţia între felul răsăritean şi cel apusean de a înţelege raportul dintre Dumnezeu şi lumea creată. „Răsăritul creştin, arată Părintele Profesor, a văzut problema raportului între Dumnezeu şi lume într-un fel mai complex decât Occidentul. El a avut în doctrina energiilor necreate, indiferent că le-a numit aşa sau altfel, o soluţie prin care, pe de o parte, e menţinută transcendenţa lui Dumnezeu, pe de alta a recu-noscut o întâlnire între Dumnezeu şi creaturi, un acces al creaturilor la Dumnezeu. De aici vine oscilaţia permanentă a Occidentului între cele două ex-tremităţi simpliste: separarea între Dumnezeu şi lume, în teologie, identificarea lumii cu Dumnezeu, în filosofie şi mistică” .
Atunci când tratează problema lumii dintr-o perspectivă duhovnicească şi ascetică, Părintele Stăniloae numeşte creaţia, în conformitate şi continuitate faţă de scrierile Sfinţilor Părinţi, „lume” şi o consideră o „arenă”, un „stadion”, loc al războiului nevăzut, loc de exersare spirituală, drum spre rai sau cale spre iad.
Însă, precum am văzut deja, lumea aceasta materială are o înaltă vocaţie duhovnicească. Ea nu se poate împlini şi nu îşi poate atinge cu adevărat vocaţia sa decât în planul spiritual şi cu ajutorul stăpânului ei – omul. Ea a fost rai primordial şi biserică extinsă şi de aceea îşi împlineşte scopul ei creatural redo-bândind aceste calităţi sau însuşiri, pierdute prin cădere.
De la Sfântul Maxim Mărturisitorul, a cărui Mistagogie a tradus-o, Părintele Stăniloae a preluat această idee de lume ca Biserică în extensiune. Planul Bisericii şi cel al lumii se interferează, ceea ce îl determină pe Părintele Stăniloae să descopere o „lume a Bisericii” şi o lume „din afara Bisericii”. Lumea Bisericii este alcătuită din patru categorii de oameni, iar lumea din afara ei, de trei.
Criteriul de identificare a acestor categorii îl constituie ideea de dreptate omenească şi de justiţie divină. Din această perspectivă, în lumea Bisericii sunt identificate: o treaptă mai coborâtă de moralitate, identică unui inactivism moral şi social, a celor care cred în învăţătura creştină, fără a încerca să o întrupeze, fără o implicare morală într-un program de viaţă creştin. O altă categorie este a celor ce caută să înlăture nedreptăţile şi păcatele pe care le observă în lume, sperând că pentru suferinţa lor şi a celor nedreptăţiţi vor obţine dreptate şi răsplată în lumea viitoare. O a treia categorie, identificată de Părintele Stăniloae şi fiind specifică epocii contemporane, este a celor care încearcă să înlăture toate aceste nedreptăţi şi inegalităţi, implicându-se în viaţa socială. Cea de-a patra categorie a lumii Bisericii cuprinde pe cei înaintaţi în virtute, în desăvârşire, pe sfinţi, care s-au ridicat deasupra lumii şi injustiţiilor ei, care au depăşit lipsa de iubire şi de ajutor între oameni, trăind deja anticipativ bucuriile duhovniceşti ale Împărăţiei lui Dumnezeu, în comuniunea supremă cu Dumnezeu, Izvorul iubirii şi al dăruirii.
Corespunzător acestor stări ale membrilor Bisericii, există trei categorii ale lumii din afara Bisericii. Fără a explica sau a caracteriza în detaliu aceste categorii, Părintele Stăniloae le identifică astfel: prima, inferioară celei dintâi categorii a lumii Bisericii, care nu este conştientă de un anumit relativism al lumii şi al formelor vieţii sociale. A doua, formată din cei ce suferă, care este destul de deschisă reformelor, dar nu se angajează într-o luptă contra separărilor şi contra înlăturării inegalităţilor sociale, din diferite cauze (comoditate, frică etc.). A treia categorie este a celor ce se angajează în această luptă cu nedrep-tăţile, în vederea creării unor noi structuri ale societăţii, o societate pe care ei o speră a fi mai dreaptă şi mai bună .
Atât lumea, cât şi Biserica participă la dinamismul celeilalte, prin categoriile ei, întrucât categoriile uneia sunt şi membrii celeilalte. Vocaţia Bisericii este, însă, mult mai largă şi mai înaltă, ea având menirea de a „îmbiserici” lumea, de a ajuta membrii ei să redescopere şi să actualizeze caracterul eclesial şi paradisiac al creaţiei, să-şi manifeste calitatea sa de „mare sacrament al iubirii lui Dumnezeu”.
Iată cum explică teologul român, într-un pasaj mai larg vocaţia Bisericii în lume şi printre oameni: „Ca atare, Biserica este chemată să manifeste caracterul ei euharistic nu numai în interiorul ei, ci şi în raporturile cu lumea în general. Ea e chemată nu numai să descopere rostul de daruri al lucrurilor şi al faptelor între fiii săi, şi ca prin ele să-L arate pe Dumnezeu ca Dăruitor prim, deci ca izvor al iubirii, şi pe creştini ca dăruitori secunzi ai lucrurilor şi ai faptelor săvârşite asupra lucrurilor pentru alţii, ci să-i ridice de la rolul de daruri şi dăruitori pentru alţii, acela de autodăruitori întreolaltă şi lui Dumnezeu, sau lui Hristos. Ea e chemată nu numai să arate că înăuntrul ei domneşte iubirea dăruirii reciproce personale prin lucruri şi prin fapte, ci să-i facă să simtă şi în raporturile lor cu ea că este o comunitate a iubirii şi ca atare din ea iradiază în toate părţile iubirea, întrucât membrii ei se dăruiesc tuturor pe ei înşişi prin tot ce dăruiesc şi săvârşesc” .
Restaurându-o în raţiunile ei ontologice, fiinţa umană, şi ea înduhovnicită covârşitor, redescoperă „sacramentalitatea obiectivă a creaţiei” , o înţelegere ca pe un „sacrament general” , ca pe „darul culminant al lui Dumnezeu” , al cărui centru este Hristos. Creaţia devine astfel „un cuvânt sau o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om, într-o înaintare continuă” .
The World and its rationality in the vision
of Father Prof. Dumitru Stăniloae
The paper „The World and its rationality in the vision of Fr. Prof. Dumitru Stă-niloae” written by Fr. Conf. Dr. Ioan Teşu is an analysis of the main aspects of Father Stăniloaeă’s theology concerning creation and oikonomy. We are led into a thorough examination of his new approaches in the theology of creation, and also the continuity between Stăniloae and the patristic theology of Sf. Maximus the Confessor, St. Gregory of Nyssa a.s.o. We encounter the creative spirit of investigation but also the fidelity of Fr. Stăniloae toward the Fathers of the Church.
The world is seen – as all the Fathers do – as an icon of Godă’s beauty and wisdom. There is a „Mystery of the world” which means an apophatic perspective of every real approach of the Mystery of God Himself. The main relations between world and time come to whiteness the miracle of living but also bring a new responsibility for the Christian people. All history is a plan of Godă’s goodness and the human being is called to share in the mystery of God, to partake the eternal life and to taste the joy of the Kingdom.
The entire theology of Father Stăniloae stands in the mystery of ‘theosis’ – deification, the process of union with Christ through the Holy Spirit in the Church.
The world is a work of the infinite love of God, so it has love as principle of living. In the same time, the creation is a ă’divine Giftă’ and a ă’General Sacramentă’ for the human being in Fr. Stăniloae’s view. The vocation of the Church is then to unite all humanity in Christ and to bless the entire creation and to bring it as a sacrifice of Praise to God, the Maker and the Goal of everything.
Note:
Vezi bibliografia sistematică în volumul Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Editura şi tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, p. 16-68.
Vezi lucrările mai recente, unele publicate în limba română: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Spaţiul nemuririi sau eternizarea umanului în Dumnezeu în viziunea teologică şi spirituală a Părintelui Stăniloae, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994; Maciej Bielawski, Părintele Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, traducere şi cuvânt înainte: Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998; Marc-Antoine Costa de Beuare-gard, Le Cosmos et la Croix, în volumul Dumitru Stăniloae: Tradition and Modernity în Theology. Edited by Lucian Turcescu, The Center for Romanian Studies, Iaşi, Oxford, Palm Beach, Portland, 2002; Nicolae Moşoiu, Taina prezenţei lui Dumnezeu în viaţa umană. Viziunea creatoare a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, 2002; Silviu Eugen Rogobete, O ontologie a iubirii. Subiect şi Realitate Personală supremă în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, Polirom, 2001.
Vezi Maciej Bielawski, op. cit., p. 211.
Nota 345, la Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, în volumul Preot Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 450.
Nota 690, la Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 482.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediţia a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 130.
Nota 311, la Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia…, vo-lumul IX, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 163.
Nota 1149, la Avva Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia…, volumul IX, p. 587.
Nota 52, la Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 59.
Nota 119, la op. cit., p. 104.
Nota 380, la A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, în Filocalia…, volumul VIII, p. 176-177.
Drd. Dan Ilie Ciobotea, Timpul şi valoarea lui pentru mântuire, în „Ortodoxia”, XXIX (1977), nr. 2, p. 200.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 250-251.
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului¸ ediţia a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 409.
Ibidem, p. 407-408.
Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 6.
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului…, p. 419.
Ibidem, p. 413.
Idem, Spiritualitate şi comuniune…, p. 11.
Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă…, p. 220.
Vezi Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în „Studii Te-ologice”, XXII (1970), nr. 5-6, p. 333-355.
Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 282.
Introducere, la Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul. Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 41.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, volumul I, p. 230.
Ibidem, p. 234.
Idem, Chipul nemuritor…, p. 258.
Idem, Spiritualitate şi comuniune…, p. 428.
Nota 1212, la Avva Dorotei, op. cit., p. 636.
Vezi Diac. asist. Ioan Caraza, – coordonată esenţială a teologiei Părintelui Stăniloae, în „Ortodoxia”, XLV (1993), nr. 3-4, p. 108-112.
Introducerea la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua…, p. 35.
Pr. Prof. D. Stăniloae, Dinamica creaţiei în Biserică, în „Ortodoxia”, XXIX (1977), nr. 3-4, p. 288-290.
Idem, Creaţia ca dar şi tainele Bisericii, în „Ortodoxia”, XXVIII (1976), nr. 1, p. 24.
Ibidem, p. 11.
Ibidem, p. 10.
Ibidem, p. 11.
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. I, p. 234.
Articol publicat în rev. Teologie şi viaţă, nr. 9-12/2002
…………………………………………………………………………..
Pr. Dorin
Cine sunt orbii? Predică la duminica vindecării orbului din naştere ( In. 9, 1-38/ F. Ap. 16, 16-34)
Iubiţii mei fraţi şi surori întru Domnul,
minunea de astăzi, ca şi întâlnirea cu Sfânta Fotini de duminica trecută, prilejuiesc din partea Domnului două mărturisiri private, în amble cazuri El mărturisind despre Sine că este Hristosul. Tocmai de aceea sunt şi puse după Paşti aceste Evanghelii ca să autentifice faptul că Hristos Cel înviat este Mesia, este Cel care trebuia să vină şi să mântuiască pe poporul Său, adică Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Primul amănunt pe care doresc să îl subliniez acum e acela că Hristos vindecă pe orb cu propriul Său scuipat şi cu tina pământului (cf. v. 6). Deşi El putea să vindece cu cuvântul, de departe, fără ca nimeni să nu Îl vadă fizic, în trup, El preferă în acest caz să amestece pământul cu scuipatul Său cel dumnezeiesc şi să vindece pe orb. În teologia ortodoxă acest gest al Domnului este un fundament pentru Sfintele Taine pe care El le-a instituit.
Acest gest arată că materia, creată de Dumnezeu este proprie harului, că ea e penetrată de har şi că prin ulei sfinţit se vindecă la Sfântul Maslu bolnavii, prin Sfântul Mir se dă Sfântul Duh celui botezat, prin pâinea şi vinul euharistic transfigurate primim pe Însuşi Domnul, prin apa sfinţită primim harul în fiinţa noastră şi prin binecuvântarea preoţească, cu mâna această zidită de Dumnezeu, se scurge în cei credincioşi viaţa veşnică la Sfânta Spovedanie şi ori de câte ori cereţi binecuvântarea noastră.
Materie nu este închisă harului, lui Dumnezeu, ci materia e deschisă, e un spaţiu penetrat de harul lui Dumnezeu. Icoana e plină de har, Sfintele Moaşte sunt pline de har, apa, mâncarea, hainele, casele, binecuvântate şi sfinţite, sunt pline de har… numai să ai ochi să vezi şi inimă să simţi toate acestea.
Cine sunt orbii? Nu cei care nu văd, pentru că s-au născut aşa, pentru că s-au născut bolnavi, ci cei care nu simt viaţa lui Dumnezeu în Biserica Sa şi pretutindeni în creaţia Sa. Sunt orbi cei care nu au milă, care nu simt iubire, care nu plâng şi nu se pătrund pentru nedreptate, care nu compătimesc şi care nu se sfinţesc ca să perceapă prezenţa plină de măreţie a lui Dumnezeu în oameni şi în lumea Sa.
Toţi suntem orbi mai mult sau mai puţin, pentru că toţi suntem păcătoşi. Iar cel care spune că nu are păcat nu e de la Dumnezeu, ci s-a înfrăţit cu demonii, care nu îşi văd căderea ci şi-o adulează.
Orbul e trimis la Siloam, e trimis la apa ascultării, e trimis să asculte şi să vadă. Se spală şi vede. Dar nu pentru că s-a spălat în Siloam vede, ci pentru că fusese atins de mâna Domnului, Care îndreaptă toate şi le face pe toate spre slava Sa şi pentru că făcuse ascultare.
Cel orb vine văzând (v. 7). Ce ipostază copleşitoare, plină de bucurie! Sfântul Simeon Noul Teolog numeşte pe orice creştin care nu vede slava lui Dumnezeu un om orb, pentru că nu a văzut lumina cea adevărată, cea nezidită şi veşnică a Treimii. Iar orbul acesta vine plin de bucurie, de încredere în acest Iisus pe care Îl apără înaintea fariseilor, în aşa fel încât e dat afară, cf. v. 34, (nu se înţelege dacă din sinagogă sau din templu) şi care se închină Lui (v. 38) crezând că El e Domnul.
Fostul orb are parrisia înaintea fariseilor, are îndrăzneala pe care o dau certitudinile din viaţa ta. Când ştii care e adevărul, când ştii din experienţă care e adevărul, atunci ai îndrăzneala pe care o dă experienţa, îndrăzneală care nu trebuie să devină obrăznicie şi nici bădărănie. Şi părinţii lui sunt cutezători şi abili, înţelepţi. O cutezanţă abilă, nu o cutezanţă trufaşă. Nu se iau la ceartă cu fariseii ci mărturisesc adevărul cu atenţia pe care ne-o dă înţelepciunea.
Insist pe acest detaliu. Apărarea credinţei nu se face cu versete, cu injurii, cu toporul, ci cu mărturia certitudinilor din viaţa noastră, cu evlavia şi adevărul adânc al vieţii Bisericii. Cei din afara Bisericii vin cu mofturi, vin cu degetul îndreptat către păcatele unuia sau ale altuia, vin cu preluări doctrinare după ureche, dar nu vor să vadă cum arată întreaga înţelegere a Scripturii şi a Tradiţiei Bisericii de la începutul lumii până astăzi. În faţa lor noi nu trebuie să venim cu alte cuvinte, încât să ne certăm toată ziua ca la uşa cortului, ci trebuie să venim cu conştiinţa noastră întru Duhul Sfânt, cu mărturiile şi certitudinile pe care le aduce viaţa noastră în Biserică.
La cuvinte nu se răspunde cu cuvinte, ci cu fapte! La cuvinte insolente se răspunde cu parrisia, cu îndrăzneala pe care o aduce experienţa veridică în Biserică. Aşa face fostul orb şi părinţii acestuia: ei nu merg pe texte, ci vin cu adevărurile minunii, cu faptele petrecute.
Fariseii vin cu textul că ei ştiu că El e om păcătos. Aşa cum vin ereticii la noi şi spun că noi ne-am pierdut harul sau nu suntem Biserica lui Dumnezeu, pentru că aşa le-a spus pastorul nu ştiu care, de tristă amintire pentru amintirea Bisericii. Ei vin cu fraze. Acestor guri zvăpăiate, pe care Scriptura îi numeşte adesea porcii care rup gardul viei Bisericii şi strică via, pe cei slabi în credinţă, pe cei care nu sunt întăriţi în credinţa Bisericii una, care strică via lui Dumnezeu, pe Care El a strâns-o cu sângele Său, vin cu texte, pe când noi venim cu certitudini, cu minunile credinţei, cu Biserica care are Sfinţi şi în care Dumnezeu face minuni zilnice.
Mesajul trebuie să aibă acoperire. Biserica lui Dumnezeu nu e biruită de timp, nu e secătuită de oameni, nu a suferit transformări care au dus-o la apostazie, ci ea s-a desolidarizat de eretici în mod paşnic dar ferm, cu fermitate, în toate secolele, şi nu are filiale nici în romano-catolicism, nici în protestantism şi nici în bisericile de două secole sau de 3 ani.
În hotărârea dureroasă de la 1054, când partea de apus a Bisericii, căzând în erezie, s-a rupt de trupul Bisericii, există punct cu punct motivele pe care părinţii de atunci le-au avut pentru a anatematiza pe cei care s-au desprins de Biserică. Traducând textul latin al acestei hotărâri, după câte îmi aduc aminte, sunt înşiruite Filioque, abaterile de la cult şi de la alte aspecte tipiconale, printre care, unul era acela că preoţii din Apus începuseră să îşi taie barba şi părul, pentru ca să pară preoţi de altă factură, progresişti.
Postul în alte zile decât cele rânduite de Tradiţia Bisericii, erezia dogmatică intercalată în Crez, amănunte divergente de practica Bisericii una, toate arătau că în spatele schimbărilor era o mentalitate străină de cea tradiţională. Şi în partea noastră de răsărit, în Biserica Ortodoxă, au existat eretici după schisma din 1054 care au vrut o modernizare în esenţă a Bisericii, pentru că nu mai stăteau în asceza, în viaţa bisericească de zi cu zi şi în modul de a gândi al Părinţilor.
Şi se observă că atunci când oamenii nu mai sunt una cu tot ce spune Biserica, când există păreri personale mai importante decât unanimitatea sau majoritatea glasurilor Părinţilor într-o chestiune de credinţă, apare ideea că trebuie să schimbe ceva, că ce e numai place.
Fostul orb înfruntă pe cei orbi cu adevărul evident: cu minunea din viaţa lui dar şi cu adevărul credinţei. Argumentul său e zdrobitor:
„A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere” (In. 9, 30-32).
Argumentul credinţei e fapt, nu idee! Dacă Hristos a înviat, vom învia şi noi!: acesta e argumentul lui Pavel despre învierea morţilor. Argumentul lui are în spate certitudinea faptei şi nu vorbe în vânt. Dacă există Sfinţi şi există minuni reale, înseamnă că există şi dreapta credinţă. Dacă la Ierusalim vine foc din cer numai la ortodocşi, dacă Sfânta Agheasmă nu se împute deşi pare apă obişnuită, dacă Sfânta Împărtăşanie ne sfinţeşte în mod simţit, real, dacă demonii ies din oameni cu glas mare la rugăciunile de exorcizare, dacă Sfintele Icoane şi Sfintele Moaşte fac minuni, dacă ni se arată Sfinţii ca oameni vii şi care se roagă pentru noi, dacă există fapte şi nu vorbe, cine contestă Biserica Ortodoxă, ca nefiind Biserica lui Dumnezeu?
Nouă nu ne plac certurile nesfârşite de cuvinte, ci ne place ca viaţa să fie o icoană a credinţei. Dacă inima ta e plină de pacea Sfântului Duh şi dacă viaţa ta e plină de bucurie, atunci în tine e raiul şi acest rai e mărturia, e parrisia ta, e îndrăzneala ta în faţa oamenilor dar mai ales în faţa lui Dumnezeu.
Oamenii pot fi prostiţi, înşelaţi în aşteptările lor. În Apostolul de astăzi am auzit despre cum înşela dracul pe oameni din femeia cu duh pitonicesc, din cea care ghicea cu dracul, prin răutatea aceluia, dar se dădea de slujitoare a lui Dumnezeu (Fapte 16, 16-17). Cât era Sfântul Pavel de blând şi de aşezat, faptul că femeia tot se dădea de sfântă, l-a enervat într-o zi, l-a mâniat atât de mult, încât a scos pe drac din femeie (v. 18) şi la revedere! cu ghicitul.
Îmi aduc aminte, în acest context, de o dispută cu o adventistă când eu eram seminarist. Eram la vie, culegeam strugurii şi ea venise să vadă cum progresez cu citirea Scripturii. Ei dacă au numai Scriptura lui Cornilescu, tradusă ca vai de mama ei, şi o carte de imne traduse din engleză, credea că eu numai despre Scriptură învăţ toată ziua. Însă, avea dreptate, eu studiam Scriptura împreună cu Sfinţii Bisericii, fără să merg pe arătură, cum vreau şi cât îmi place. Şi vine şi mă ia la bani mărunţi cu sabatul, cu cât de hoţi sunt preoţii, cu cât de dreaptă este ea şi cât de prost e drumul pe care merg acum, pentru că Biserica Ortodoxă a intrat în tragedia veacurilor şi şi-a pierdut harul.
Femeia (băiatul ei a ajuns acum pastor advent şi îmi era prieten, ca şi acum de altfel) nu îşi dădea seama cât de penibilă este în aplombul ei şi se enerva că eu nu ripostam, după cum îi spusese ei pastorul, că trebuie să riposteze ortodocşii la astfel de mesaje. Ea avea texte şi se aştepta ca şi eu să vin cu texte, că ea îmi aduce altele şi o ţineam aşa toată săptămâna dacă nu toată viaţa. Şi când ea făcuse clăbuci la gură de atâta propovăduire, după ce mă ameninţase că mă duc în Iad, că sunt pe calea pierzării, că ajung şi eu un infractor al credinţei, ca şi preoţii mei, mă apropii de ea mai mult (ea era mai mică ca înălţime decât mine), îi pun mâna pe umărul drept, şi îi fac semnul Sfintei Cruci, aşa cum se închină un mirean, pe trupul ei.
Femeia nu numai că se panichează la gestul meu ci o cuprinde dârdâiala, se păleşte la faţă, amuţeşte deodată, tace brusc…şi simte să stea jos. Când se petrece acest gest, îi spun: „Tanti Maria (vedeţi: are numele Prea Curatei, poartă numele ei şi spune că Ea este o femeie oarecare!), dacă aş fi preot acum, unul din ăia pe care mata îi insulţi, ţi-aş pune epitrahilul pe cap şi ai vedea câţi draci ar ţipa din mata şi din credinţa matale”.
S-a ridicat, a tăcut, a plecat, nu ne-am mai salutat vreo câţiva ani, 7-8 ani, până într-o zi, când am intrat, preot fiind, la ei, în casa de adunare, nepoftit de nimeni, şi toţi au rămas mască. Se aşteptau să mă dau de ortodox la ei în casa de rugăciune şi să iasă scandal. Însă eu am intrat şi le-am zis: Slăvit să fie Domnul! (ştiam că lor le plac versetele psalmice, că tot se dau de apostoli şi de evanghelizatori) şi le-am cerut voie să particip la slujba lor. Bucuria lor era mai mult decât evidentă.
Prietenul meu de fotbal de odinioară dar şi de discuţii teologale era acum pastorul comunităţii şi era fiul Mariei, predicatoarea de care v-am vorbit. După mica lor slujbă, predică, şi după o cântare (toate la preţ de trei sferturi de oră) a venit momentul discuţiilor, la care m-au invitat şi pe mine. L-am lăsat pe colegul pastor să le propovăduiască despre starea paradisiacă, despre om, Scriptură…Nu a atacat puncte nevralgice (ceea ce am salutat în inima mea, dovedind bun simţ), ci a discutat, pentru prima dată, fără ira, fără mânie proletară.
I-am lăudat, le-am explicat ce spun Sfinţii noştri despre locurile grele din Scriptură despre care ei nu aveau habar şi i-am entuziasmat. Atunci, în inima ei, tanti Maria s-a împăcat cu mine. A venit la bunica mea şi m-a lăudat şi ea, pentru câte lucruri le-am spus şi pentru omul care am devenit. Pentru ei a fost o surpriză uluitoare să îi bage un ortodox în seamă şi, mai mult decât atât, să îi mai şi laude. Ei au mentalitate de minoritari, de asupriţi, de persecutaţi şi când faci un gest mai brutal se panichează, se scandalizează.
Deci, concluzia povestirii mele, e aceea că nu conving textele rupte din context, nu conving disputele, vorbele, ci conving faptele zdrobitoare, evidenţele. Despre o astfel de evidenţă îmi povestea cineva, care venise de la Mănăstirea cu pricina. Nişte maici ortodoxe de la o Mănăstire transilvană au fost atacate la un praznic ortodox de o ceată de neoprotestanţi cu duh evanghelizator, ca duhul pitonicesc din Faptele Apostolilor. Dânşii, evanghelizatorii plătiţi pe bani străini, au vrut să dărâme Icoana făcătoare de minuni a Prea Curatei scoasă în curtea mănăstirii spre închinare. Se pare că nu aveau forţe de ordine şi de pază.
Maicile s-au repezit la icoană ca să o apere şi în învălmăşeală aia, Sfânta Agheasmă dintr-o găleată, proaspăt făcută, s-a vărsat şi apa a atins pe unul dintre neoprotestanţi, care a avut o reacţie tulburătoare pentru el la simţirea apei sfinţite pe propria-i piele: a început să ţipe că îl arde. Maicile au fost încurajate de eveniment şi ceata de vreo 10-15 oameni a fost întâmpinată cu Sfânta Agheasmă, aruncată peste ei, în timp ce aceia fugeau ruşinaţi. Evident o minune adâncă în esenţă, deşi poate părea nostimă la suprafaţă!
Cine sunt orbii? Noi toţi, cei care stăm în afara adevărului şi în patimi de ruşine. Pentru noi nu trebuie texte, ci argumente faptice. Cine vrea să aibă argumente şi nu texte, nu doar texte, trebuie să aibă viaţa aceea de sfinţenie, care să debusoleze pe cei care îi stau înainte numai cu prezenţa lui. Căci dacă tăcerea din noi nu vorbeşte altora, atunci nimic nu ne poate schimba din propria noastră înşelare.
Fie ca Domnul să vă bucure în această sfântă zi, şi să ne dea să ne vedem, să ne vedem aşa cum suntem, pentru ca să nu mai ni se pară că suntem altfel. Acest lucru e mântuirea noastră: să ştim cum suntem şi cine suntem.