Sermon on the 7th Sunday after the Resurrection of the Lord [2025]

Hristos has ascended!

My beloveds[1],

between the Ascension of the Lord and Pentecost, the Holy Apostles stood in waiting. In waiting full of prayer. Because the Lord’s command was this: „But you stay in the city of Jerusalem [ὑμεῖς δὲ καθίσατε ἐν τῇ πόλει Ἱερουσαλήμ], until you are clothed [with] power from height [ἕως οὗ ἐνδύσεσθε δύναμιν ἐξ ὕψους]!” [Lucas 24, 49, BYZ]. And the power from height, the divine one, is precisely the glory of God, which they received on the day of Pentecost[2].

The Lord ascended into heaven while He was blessing them [Lk. 24, 50-51, BYZ], and they worshiped Him [Lk. 24, 52] as the incarnate Son of God, because they understood that He carries His humanity in the Trinity. And after He ascended into heaven, they „returned to Jerusalem with great joy [ὑπέστρεπεσαν εἰς Ἱερουσαλὴμ μετὰ χαρᾶς μεγάλης] and were always in the temple [καὶ ἦσαν διὰ παντὸς ἐν τῷ ἱερῷ], praising and blessing God [αἰνοῦντες καὶ εὐλογοῦντες τὸν Θεόν][Lk. 24, 52-53, BYZ]. Because they waited with faith for the promise of the Lord! And His promise was full of joy, of fulfilling joy. That is precisely why they waited with faith for the promise, praising God[3].

We, who have received the promise and have been filled with the glory of God, stand in the same expectation: full of faith, of holy joy. But we no longer wait for the Ghost of God, Who is in us together with the Father and the Son through Their eternal glory, but we await the second coming of the Lord into glory. Our expectation is eschatological, it is an expectation of the eternal, because we wait for the will of the triune God to be done as in heaven, so on earth. And we relive Pentecost with joy, having His glory within us, but we wait for His Emperordom to encompass all, because the whole creation will be transfigured by the glory of God at His second coming into glory[4].

The entire life of the Church is eschatological. Because the life of the Church is a foretaste of the Emperordom of God. And whoever lives eschatologically does not want to eternalize on earth, but wants to move from death to life, from earthly life to heavenly. Therefore, the life on earth is a wandering, while the Emperordom is our true stability. But our bodily wandering on earth does not mean inner instability, but, on the contrary, a ghostual life full of joy and prayer, of good deeds and openness to people. Because our eschatological expectation is dynamic and personalizing, because it is a life of holiness, it is the life with the Lord, awaiting His coming as our fulfillment and that of all creation[5].

The social utopias are non-eschatological. They promise an earthly Paradise, they promise us everything on earth, now, in the present moment. The consumerism is the fashion that eats up a lot of our time, because we like to think that we need a lot of things. But, in fact, we need the bare essentials, few things, i.e. those that we use daily. And we throw away a lot of what we buy, we throw it away without blinking, because we no longer have a natural relationship with things, but a commercial, distant one[6].

But the christian, the one who lives eschatologically, does not live distantly from the surrounding things and people, but in communion with everyone and everything. We do not spoil the environment, we are not indifferent to the surrounding things, but we bless and sanctify and protect everything around us, because we prepare ourselves for the transfiguration of the world and not for its abolition. The spiritual life that we live is a life of continuous transfiguration. And what we live in ourselves spreads around us, because the grace of God in us penetrates everything around us[7].

And the glory of God is in us because we receive it through all the service of the Church. And it remains in us, because we are full of prayer and love and forgiveness. We always live with God because we live His will as our will and to be with Him means to always wait for Him. To wait for His will with us[8].

In today’s Evangel, the Lord tells us that we must receive His words [τὰ ῥήματα], in order to believe in Him [Ioannis 17, 8, BYZ]. His words mean His will. And to receive His will means to live with Him, because He comes to us and remains with us. Because the faith is not ideology, but life. It is the life with God. It is the daily life with God. Because the christian life is our daily fulfillment, as long as we are with Him always and He is in us through His glory and strengthens us and supports us into everything[9].

To live randomly is not to live, but to die. Because the life without Life, without God, is death and not life. But in order to realize that you are spiritually dead, you must believe in Him, receive His light, receive the understanding of your own life. And then you’ll be terrified! Because you will see that every sin of yours has killed you, that you are a dead man compared to His Saints, to the ever-living[10].

The greatness of the christian life consists in its examples, in the Saints of God. They are our existential paradigms. They are our examples to follow. Until you live next to the Saints, you will believe that all people are sinners, that they are all one water and one earth. But when you meet at least one Saint in this life, you will realize what an enormous difference there is between his life and your life. Because he is full of the glory of God and holiness, and you are full of lies and false expectations[11].

Everything that has nothing to do with God is an illusory expectation. Any self-deception is utopian. Because God’s truth is our fulfillment and everything He has told us will truly come true. And to believe in God means to wait for the fulfillment of His will. To wait with holy hope, with great joy. Because He who promised us everything will do everything and everything will be as He wills[12].

For no one is better, nor wiser, nor more loving than God. No one wants our good more than He does. Therefore, whoever waits for His will, waits well, waits christianly, because He will do His will in all of us. And the christianly expectation has nothing to do with panic or boredom, because our life with God is full of ghostual beauty and holiness[13].

Therefore, my beloveds, to wait on the Lord means to wait for His will with us. To wait for His will means to always accept His will. For we must always change according to His will, and not He according to us. To accept His will means to always trust in Him. Because He knows beyond everything we glimpse. Amin[14]!


[1] Started at 5.55, in day of monday, on 26 may 2025. Cloudy sky, 11 degrees, wind of 2 km/h.

[2] Hristos S-a înălțat! Iubiții mei, între Înălțarea Domnului și Cincizecime, Sfinții Apostoli au stat în așteptare. În așteptare plină de rugăciune. Pentru că porunca Domnului a fost aceasta: „Iar voi ședeți în cetatea Ierusalimului [ὑμεῖς δὲ καθίσατε ἐν τῇ πόλει Ἱερουσαλήμ], până ce aveți să vă îmbrăcați [cu] putere dintru înălțime [ἕως οὗ ἐνδύσησθε δύναμιν ἐξ ὕψους]!” [Lucas 24, 49, BYZ]. Iar puterea dintru înălțime, cea dumnezeiască, e tocmai slava lui Dumnezeu, pe care au primit-o în ziua Cincizecimii.

[3] Domnul S-a înălțat la cer în timp ce îi binecuvânta [Lc. 24, 50-51, BYZ], iar ei I s-au închinat Lui [Lc. 24, 52] ca Fiului lui Dumnezeu întrupat, pentru că au înțeles că El Își duce umanitatea Sa în Treime. Și după ce El S-a înălțat la cer, ei „s-au întors întru Ierusalim cu bucurie mare [ὑπέστρεψαν εἰς Ἱερουσαλὴμ μετὰ χαρᾶς μεγάλης] și erau pururea în[tru] templu [καὶ ἦσαν διὰ παντὸς ἐν τῷ ἱερῷ], lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu [αἰνοῦντες καὶ εὐλογοῦντες τὸν Θεόν]” [Lc. 24, 52-53, BYZ]. Pentru că așteptau cu credință făgăduința Domnului! Și făgăduința Lui era plină de bucurie, de bucurie împlinitoare. Tocmai de aceea ei așteptau cu credință făgăduința, lăudându-L pe Dumnezeu.

[4] Noi, cei care am primit făgăduința și am fost umpluți de slava lui Dumnezeu, stăm în aceeași așteptare: plină de credință, de bucurie sfântă. Dar nu mai așteptăm pe Duhul lui Dumnezeu, Care e în noi dimpreună cu Tatăl și cu Fiul prin slava Lor cea veșnică, ci așteptăm a doua venire a Domnului întru slavă. Așteptarea noastră este eshatologică, este o așteptare a celor veșnice, pentru că noi așteptăm ca să se facă voia Dumnezeului treimic precum în cer, așa și pe pământ. Și retrăim Cincizecimea cu bucurie, având slava Lui în noi, dar așteptăm ca Împărăția Lui să cuprindă toate, pentru că întreaga creație va fi transfigurată de slava lui Dumnezeu la a doua Sa venire întru slavă.

[5] Întreaga viață a Bisericii este eshatologică. Pentru că viața Bisericii e o pregustare a Împărăției lui Dumnezeu. Și cine trăiește eshatologic nu vrea să se eternizeze pe pământ, ci vrea să se mute de la moarte la viață, de la viața pământească la cea cerească. De aceea, viața pe pământ e o pribegie, pe când Împărăția este adevărata noastră stabilitate. Dar pribegia noastră trupească pe pământ nu înseamnă și instabilitate interioară, ci, dimpotrivă, viață duhovnicească plină de bucurie și de rugăciune, de fapte bune și de deschidere față de oameni. Pentru că așteptarea noastră eshatologică e dinamică și personalizatoare, pentru că e viață de sfințenie, e viața cu Domnul, așteptând venirea Lui ca pe împlinirea noastră și a întregii creații.

[6] Utopiile sociale sunt non-eshatologice. Ele promit un Paradis pământesc, ne promit totul pe pământ, acum, în clipa de față. Consumerismul e moda care ne mănâncă o mare parte din timp, pentru că ne place să credem că avem nevoie de foarte multe lucruri. Dar, în fapt, noi avem nevoie de strictul necesar, de puține lucruri, adică de acelea pe care le folosim zilnic. Și aruncăm multe din cele pe care le cumpărăm, le aruncăm fără să clipim, pentru că nu mai avem o relație firească cu lucrurile, ci una comercială, distantă.

[7] Dar creștinul, cel care trăiește eshatologic, nu trăiește distant față de lucrurile din jur și față de oameni, ci în comuniune cu toți și cu toate. Noi nu stricăm mediul ambiant, nu suntem indiferenți față  de lucrurile din jur, ci binecuvântăm și sfințim și protejăm toate cele din jurul nostru, pentru că noi ne pregătim pentru transfigurarea lumii și nu pentru desființarea ei. Viața duhovnicească pe care o trăim e o viață a transfigurării continue. Iar ceea ce trăim în noi înșine se răspândește și în jurul nostru, pentru că harul lui Dumnezeu din noi pătrunde în toate cele din jurul nostru.

[8] Și slava lui Dumnezeu e în noi pentru că o primim prin toată slujirea Bisericii. Și ea rămâne în noi, pentru că suntem plini de rugăciune și de iubire și de iertare. Trăim mereu cu Dumnezeu pentru că trăim voia Lui ca voia noastră și a fi cu El înseamnă a-L aștepta mereu. A-I aștepta voia Lui cu noi.

[9] În Evanghelia de azi, Domnul ne spune că trebuie să primim cuvintele [τὰ ῥήματα] Lui, pentru ca să credem în El [Ioannis 17, 8, BYZ]. Cuvintele Lui înseamnă voia Lui. Și a primi voia Lui înseamnă a trăi cu El, pentru că El vine la noi și rămâne cu noi. Pentru că credința nu e ideologie, ci viață. E viața cu Dumnezeu. E viața de zi cu zi cu Dumnezeu. Pentru că viața creștină e împlinirea de zi cu zi a noastră, atâta timp cât noi suntem cu El mereu și El este în noi prin slava Lui și ne întărește și ne sprijină întru toate.

[10] A trăi la întâmplare nu înseamnă a trăi, ci a muri. Pentru că viața fără Viață, fără Dumnezeu, e moarte și nu viață. Dar pentru ca să îți dai seama că ești mort sufletește trebuie să crezi în El, să primești lumina Lui, să primești înțelegerea propriei tale vieții. Și atunci te vei îngrozi! Pentru că vei vedea că orice păcat al tău te-a omorât, că tu ești un mort în comparație cu Sfinții Lui, cu cei pururea vii.

[11] Măreția vieții creștine constă în exemplele sale, în Sfinții lui Dumnezeu. Ei sunt paradigmele noastre existențiale. Ei sunt exemplele noastre de urmat. Până nu trăiești pe lângă Sfinți vei crede că toți oamenii sunt păcătoși, că toți sunt o apă și un pământ. Dar când vei întâlni măcar un Sfânt în această viață, îți vei da seama ce diferență enormă este între viața lui și viața ta. Pentru că el e plin de slava lui Dumnezeu și de sfințenie, iar tu ești plin de minciuni și de așteptări false.

[12] Tot ceea ce n-are de-a face cu Dumnezeu e o așteptare iluzorie. Orice mințire de sine e utopică. Pentru că adevărul lui Dumnezeu e împlinirea noastră și tot ceea ce El ne-a spus se va împlini cu adevărat. Și a crede în Dumnezeu înseamnă a aștepta împlinirea voii Sale. A aștepta cu nădejde sfântă, cu bucurie mare. Pentru că Cel care ne-a făgăduit nouă toate le va face pe toate și toate vor fi după cum El voiește.

[13] Căci nimeni nu e mai bun, nici mai înțelept, nici mai iubitor ca Dumnezeu. Nimeni nu ne vrea binele mai mult decât El. De aceea, cine așteaptă voia Lui, așteaptă bine, așteaptă creștinește, pentru că El Își va face voia Lui în noi toți. Și așteptarea creștinească n-are nimic de-a fac cu panica sau cu plictiseala, pentru că viața noastră cu Dumnezeu e plină de frumusețe duhovnicească și de sfințenie.

[14] Așadar, iubiții mei, a aștepta pe Domnul înseamnă a aștepta voia Lui cu noi. A aștepta voia Lui înseamnă a accepta mereu voia Lui. Căci noi trebuie să ne schimbăm mereu după voia Lui și nu El după noi. A accepta voia Lui înseamnă a te încrede mereu în El. Pentru că El cunoaște dincolo de tot ceea ce noi întrezărim. Amin!

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [169] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

10. „Și a zidit Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam întru femeie” pentru Sine. „Și a adus-o pe ea”, pe care a înălțat-o pentru Sine, „către Adam”[1]. Desigur, aceasta s-a întâmplat după ce Adam s-a trezit din somn, cu toate că nu este scris: Și Domnul Dumnezeu l-a trezit pe Adam și a adus-o pe femeie către el. [Dar] Biserica a venit la Hristos după învierea Lui. Credinciosul are o descoperire limpede a acestui fapt în Evanghelii. Abia după ce El a înviat din morți, Hristos a dat această poruncă Apostolilor: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le pe ele în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”[2].

VII. 1. Mergeți și adunați-i pe copiii Mei care au fost risipiți[3], mădularele Mele, care au fost împrăștiate. Adunați trupul Meu, care a fost împărțit. Strângeți la un loc oasele Mele, care au fost dezarticulate. Aduceți coasta care a fost separată de Mine înapoi la Mine! Chemați-o la Mine pe femeia care a fost luată în robie! Zidiți-o iarăși ca mireasă a Mea, Biserica! Eu sunt Piatra tăiată fără mâini din muntele cel sfânt[4] – strângeți împreună pentru Mine acele pietre despre care a zis Isaias: „pietrele cele sfinte sunt rostogolite pe pământul Său”[5].

Coasta a fost zidită din ele întru Biserica lui Hristos. Iar noi, mădularele Sale, apropiate trupului Său, am fost aduse împreună. Și noi, oasele Sale, am fost legate împreună întru unime cu El și unitate a credinței.

Când Dumnezeu Tatăl a adus-o la El[6], după ce El S-a trezit din morți, al doilea Adam a văzut coasta Sa[7] zidită atât de frumos de către Dumnezeu întru Biserică, de un singur trup al Lui și al miresei[8]. Și a zis: „Acum, aceasta [este] osul din oasele Mele și trupul din trupul Meu!”[9].

2. Dacă cineva vede aceste cuvinte în sine doar în lumina literei, atunci foarte multe pasaje apar incongruente și contrare lucrurilor. Spre exemplu, doar atâta timp cât părți ale trupului sunt unite cu trupul, putem spune despre fiecare dintre ele: „Acum, aceasta [este] osul din oasele Mele și trupul din trupul Meu!”[10]. Dar dacă, pentru un motiv anume, există o despărțire și o îndepărtare a unui mădular de trup, atunci acest cuvânt nu are sens: „Acum, aceasta [este] osul din oasele Mele și trupul din trupul Meu!”. Ci mai degrabă [ar trebui să se zică]: Aceasta a fost odinioară osul din oasele Mele și trupul din trupul Meu! Acum nu mai este osul Meu, nu mai este trupul Meu. A fost despărțit, îndepărtat, separat și înstrăinat de oasele Mele și de trup.

Dar aici se spun cele dimpotrivă despre coasta de necrezut și uimitoare a Celui numit Adam. Mai înainte de luarea și despărțirea coastei, care a fost luată și îndepărtată de trupul Său, nu zicem că aceasta a fost os din oasele Sale și trup din trupul Său. Dar după ce a fost luată – cu adevărat, după ce s-a născut din El și a devenit ca trupul Său[11] – a fost adusă la El și atunci zice: „Acum, aceasta [este] osul din oasele Mele și trupul din trupul Meu!”[12], deoarece a avut un început asemănător.


[1] Fac. 2, 22.

[2] Mt. 28,19; Mc. 16, 15.

[3] Cf. In. 11, 52.

[4] Cf. Dan. 2, 45.

[5] Zah. 9, 16.

[6] Cf. Fac. 2, 22.

[7] Cf I Cor. 15, 45.

[8] Cf. Ef. 3, 6.

[9] Fac. 2, 23.

[10] Ibidem.

[11] Cf. Col. 1, 24.

[12] Fac. 2, 23.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [168] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

IX. Cartea a noua a Exaimeronului
Aceasta este cartea a noua a aceluiași autor

6. Este, de asemenea, posibil, ca cele două coaste ale lui Hristos, al doilea Adam, să vorbească despre dumnezeirea și despre umanitatea Sa. Una, adică trupul Său, a fost subjugată și cucerită de somnul morții. Însă dumnezeirea Sa nu a fost subjugată și nici cucerită de somnul morții. Era mai înaltă decât coasta trupului, care e așezată dedesubt, pe care Dumnezeu a luat-o și a zidit-o întru femeie, Biserica. „Și a plinit trupul” lui Hristos „pentru ea”[1].

Împărtășindu-Și dumnezeirea nouă, a luat trupul nostru în schimb. David, strigând împotriva iudeilor, a grăit către Dumnezeu despre acest schimb: „au ocărât schimbarea unsului Tău”[2]. Adică: au batjocorit trupul Fiului Tău.

7. „Și a pus”/ a turnat/ a aruncat „Domnul Dumnezeu extaz în Adam și a adormit. Și a luat una [din] coastele sale”[3].

Prin aceasta învățăm că, prin moartea lui Hristos, Biserica (coasta) a fost făcută și adusă la lumină. Și, de aceea, când Hristos a fost împuns în coastă după moartea Sa, a izvorât sânge și apă[4]. Aceasta este taina și renașterea Bisericii, prin foc și apă[5]. Și nu a fost rănit în cealaltă coastă. Ce a împiedicat mânia iudeilor ca să rănească amândouă părțile Domnului? [Nimic, ci] a fost astfel ca tu să înțelegi că coasta iudeilor nu a văzut harul tainei izvorârii. De aceea, Domnul a fost rănit într-o singură coastă[6]. Și Dumnezeu Cuvântul a luat o coastă[7], de vreme ce S-a întrupat dintr-o Maică, fără bărbat, mai presus de fire.

8. „Și a plinit trupul”, nu dintr-o sămânță, „pentru ea”, coasta care fusese luată din Adam. „Și a zidit Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam întru femeie”[8].

După ce a zis că „a zidit Domnul Dumnezeu coasta”[9], marele Climis a pus un punct. Și apoi a început următorul verset: „Pe aceasta a luat-o din Adam întru femeie”[10]. Cu adevărat, mi se pare că Climis a acordat multă atenție evlavioasă acestei citiri. Teodotion a stabilit aceeași punctuație pentru același fragment. Încât poate fi citit astfel: „Și a zidit Domnul Dumnezeu”, a împodobit, a strălucit și a sfințit „coasta” din trup. „Pe aceasta a luat-o din Adam întru femeie” pentru el, adică Biserica[11]. Și către ea strigă Pavlos: „V-am logodit pe voi unui Bărbat, [ca] să vă arăt fecioară curată”[12]. De aceea și Dumnezeu, fiind nuntit și unit cu această coastă, a zis prin Profet către sinagoga adulteră: Eu nu mai sunt bărbatul tău și tu nu mai ești femeia mea![13].

9. Vrei să înveți despre zidirea acestei coaste, care odinioară fusese dezgolită și nelegată și apoi a fost unită lui Dumnezeu?[14]. Ascultă-L [pe Cel ce este] Piatra din capul unghiului[15], Temelia care nu poate fi clătinată[16], Hristos, care S-a unit cu ea. El a zis: „pe această piatră/ stâncă Îmi voi zidi Biserica Mea și porțile Iadului nu o vor copleși/ învinge pe ea”[17]. A fost zidită pe temelia credinței Profeților și Apostolilor[18] și pe temelia faptelor/ lucrărilor bune ale Atotînțeleptului Ziditor[19].

Și când  fost această coastă zidită ca Biserică? Este clar: când a fost părăsită cealaltă coastă și templul iudaic distrus, pentru a doua oară. Numele Protopărintelui Adam arată limpede, mai înainte, aceasta: că templul a fost ca o coastă a lui Adam Hristos. Numele lui Adam, când este numărat, dă numărul 46. A durat 46 de ani reconstruirea templului iudaic, pe care romanii apoi l-au distrus[20].


[1] Fac. 2, 21-22.

[2] Ps. 88, 52.

[3] Fac. 2, 21.

[4] Cf. In. 19, 34.

[5] Cf. Ps. 65, 12.

[6] Cf. In. 19, 34.

[7] Cf. Fac 2. 21.

[8] Fac. 2, 21-22.

[9] Fac. 2, 22.

[10] Fac. 2, 22.

[11] Fac. 2, 22.

[12] II Cor. 11, 2.

[13] Cf. Osie 2, 4.

[14] Cf. Is. 54, 1; Gal. 4, 27;

[15] Cf. 117, 22; Is. 28, 16; Ef. 2, 20; I Petr. 2, 6.

[16] Cf. Is. 28, 16; Mt. 7, 24-25; Lc. 6, 47-48; I Cor. 3, 11.

[17] Mt. 16, 18.

[18] Cf. Ef. 2, 20.

[19] Cf. I Cor. 3, 10.

[20] Cf. In. 2, 20.

Sermon on the Ascension of the Lord [2025]

Hristos has ascended!

My beloveds[1],

when people leave us, when they cut off communion with us, they go to leave us alone. But the Lord, ascending to heaven, does not ascend in order to leave us alone, but in order to descend into us, at Pentecost, together with the Father and the Holy Ghost, when the first community of the Church received the uncreated glory of our triune God. For the Lord’s message to His Disciples, on the day of His Resurrection, was this: „I ascend to My Father and your Father [Ἀναβαίνω πρὸς τὸν Πατέρα Μου καὶ Πατέρα ὑμῶν], and to My God and your God [καὶ Θεόν Μου καὶ Θεὸν ὑμῶν]” [Ioannis 20, 17, BYZ]. And the Son ascends into the Trinity with His humanity, so that He may be our „faithful Archiereus [into] things toward God [καὶ πιστὸς Ἀρχιερεὺς τὰ πρὸς τὸν Θεόν], into the atonement of the sins of the people [εἰς τὸ ἱλάσκεσθαι τὰς ἁμαρτίας τοῦ λαοῦ]” [Heb. 2, 17, BYZ][2]. For our Archiereus is in the Trinity and not on earth, therefore He is our Savior together with the Father and the Holy Ghost.

The Son ascends our humanity into Trinity, in order to descend ghostually, together with the Father and the Holy Ghost, into ourselves. He ascends with His humanity into Trinity so that there may be no more distance between God and man. And He descends into man at Pentecost, together with the Father and the Holy Ghost, through Their eternal glory, so that man may become a ghostual heaven, a theological dwelling place of God, a holy church of His. So that all believers may be one, as the triune God is one, and so that His peace may dwell in all His believers[3].

Human institutions are created from the top down, from employers to employees, the employees being paid to do their work. The country’s legislation is their legislation. The Lord’s faithful were one, they were a special community, because they shared the life with the Lord and His teaching, and they awaited the Lord’s promise: that He would send them the Holy Ghost. And His faithful ones had been called and desired by Him, they had been changed by His presence and teaching, and at Pentecost they awaited the Ghost in common, in community, as a ghostual brotherhood. Therefore, when each of them received the Holy Ghost, i.e. the glory of the Ghost, each one was aware that the triune God began to dwell in him through His glory and that God now leads them from within, from within themselves. Because they were with Him and He with them, with each one separately and with all together[4].

Employees of a supermarket must not have a common denominator, they must not be friends, but they must behave like model employees. But, in the Church, we all have the same Ghost, we all live with God’s grace within us, meaning we have a common denominator. For our common denominator is God. Because He is the foundation of the Church and not people. His will is our will. That is precisely why the relationship with God means our churchly life, because the Church means the life of God together with people. And because the Church means co-participation at the life of God, that is why the Church is divine-human. Because it is made up of God and people[5].

The genuine perspective of the Church is when faithful people listen to God unceasingly from within their relationship with Him. The personal relationship with God is what ensures our clear understanding of the life of the Church and the world in which we live. Because we must wait moment by moment for God’s will with us and with the world and we must not think that we know His will until we receive it from Him. Therefore, we must live in prayer and holiness, as living members of the Church, as His servants, so that we may be capable of His revelation. Because His revelation in our lives means our true knowledge[6].

Living with the Lord, the first christian community continually changed its understanding, enriched it, according to His revelations. Later, after He rose and ascended to heaven, and then after Pentecost, the revelations of God in their lives continually changed their perspective on their lives. Because they went where they were sent by the Lord, they did His will with all the risks, they spoke as He taught them. Because they lived from now on with the Lord in themselves and waited unceasingly for His will, receiving it with the greatest humility and love[7].

But when people become institutionalized, they ossify internally, they lose their zeal for faith, because they no longer remain open to the will of God. When you no longer wait for His will with you, you begin to be no longer a believer, but an employee of the Church. But an employee serves because he is paid and not because he is faithful to the Lord. For His faithful serve Him as He wills and not in indifference to Him. And when people say that only some Priests have grace, they do not refer to grace, but to their zeal for serving the Lord. To the fact that they are truly His Servants and not the faded and indifferent employees of the Church[8].

But when the Lord ascended into heaven, two Holy Angels came and revealed to us the similarity between His Ascension and His second coming in glory. And the similarity is His humanity. For they said to the Holy Apostles: „Galilean men, why do you stand looking into heaven? This Iisus, Who was taken up from you into heaven, will so come [οὕτως ἐλεύσεται], in the same way as you saw Him go into heaven” [A. Ap. 1, 11, BYZ]. And the great mystery which we have now discovered is that His humanity, though fully transfigured by its ascension into the Trinity, will never be abolished, because the Lord will be seen at His second coming in the flesh as God and man. Therefore He is our eternal Archiereus, Who „can [and] to those who are tempted to help them [δύναται τοῖς πειραζομένοις βοηθῆσαι]” [Heb. 2, 18, BYZ][9].

The mystery of His Ascension is that He ascends in order to ghostually descend to us. The mystery of Pentecost is that He began to descend into us from Pentecost. And therefore, my beloveds, the Lord is not far from us, but with us always. He is not in heaven and we on earth, but He, the One from heaven, is in us through His glory and makes us, those on earth, live on earth as in heaven. And this, because He is in us and with us always[10].

And He is in us, so that every moment of our salvation may be a great joy and fulfillment. Because we know that He is with us and helps us in everything and rests us through His eternal glory. Amin[11]!


[1] Started at 8.13, in day of friday, on 23 may 2025. Sun, 18 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Hristos S-a înălțat! Iubiții mei, când oamenii ne părăsesc, când întrerup comuniunea cu noi, ei pleacă pentru ca să ne lase singuri. Însă Domnul, înălțându-Se la cer, nu Se înalță pentru ca să ne lase singuri, ci pentru ca să coboare în noi, la Cincizecime, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, atunci când prima comunitate a Bisericii a primit slava necreată a Dumnezeului nostru treimic. Căci mesajul Domnului către Ucenicii Săi, din ziua Învierii Sale, acesta a fost: „Mă sui către Tatăl Meu și Tatăl vostru [Ἀναβαίνω πρὸς τὸν Πατέρα Μου καὶ Πατέρα ὑμῶν], și Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru [καὶ Θεόν Μου καὶ Θεὸν ὑμῶν]” [Ioannis 20, 17, BYZ]. Și Fiul Se suie în Treime cu umanitatea Sa, pentru ca El să ne fie „Arhiereul cel credincios [întru] cele către Dumnezeu [καὶ πιστὸς Ἀρχιερεὺς τὰ πρὸς τὸν Θεόν], întru ispășirea păcatelor poporului [εἰς τὸ ἱλάσκεσθαι τὰς ἁμαρτίας τοῦ λαοῦ]” [Evr. 2, 17, BYZ]. Căci Arhiereul nostru este în Treime și nu pe pământ, de aceea e Mântuitorul nostru dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

[3] Fiul urcă umanitatea noastră în Treime, pentru ca să coboare duhovnicește, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în noi înșine. El urcă cu umanitatea Sa în Treime pentru ca să nu mai fie nicio depărtare între Dumnezeu și om. Și El coboară în om la Cincizecime, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor cea veșnică, pentru ca omul să se facă un cer duhovnicesc, un locaș teologic al lui Dumnezeu, o biserică sfântă a Lui. Pentru ca toți cei credincioși să fie una, după cum Dumnezeul treimic este unul, și pentru ca pacea Lui să locuiască în toți cei credincioși Lui.

[4] Instituțiile umane se creează de sus în jos, de la patroni spre angajați, angajații fiind plătiți să își facă munca lor. Legislația țării este legislația lor. Cei credincioși ai Domnului erau una, erau o comunitate aparte, pentru că aveau în comun viața cu Domnul și învățătura Lui, și ei așteptau făgăduința Domnului: că le va trimite pe Duhul Sfânt. Și cei credincioși Lui fuseseră chemați și doriți de către El, fuseseră schimbați de prezența și învățătura Lui, iar la Cincizecime ei așteptau pe Duhul în comun, în comunitate, ca o frăție duhovnicească. De aceea, când au primit fiecare dintre ei pe Duhul Sfânt, adică slava Duhului, fiecare a fost conștient că în el a început să locuiască Dumnezeul treimic prin slava Lui și că Dumnezeu îi conduce acum din interior, din ei înșiși. Pentru că ei erau cu El și El cu ei, cu fiecare în parte și cu toți la un loc.

[5] Angajații unui supermarket nu trebuie să aibă un numitor comun, nu trebuie să fie prieteni, ci trebuie să se comporte ca niște angajați model. Însă, în Biserică, noi toți avem același Duh, trăim cu toții având în noi harul lui Dumnezeu, adică avem un numitor comun. Căci numitorul nostru comun e Dumnezeu. Pentru că El este fundamentul Bisericii și nu oamenii. Voia Lui este voia noastră. Tocmai de aceea, relația cu Dumnezeu înseamnă viața noastră bisericească, pentru că Biserica înseamnă viața lui Dumnezeu împreună cu oamenii. Și pentru că Biserica înseamnă coparticipare la viața lui Dumnezeu, de aceea Biserica e divino-umană. Pentru că e formată din Dumnezeu și din oameni.

[6] Perspectivă genuină a Bisericii e când oamenii credincioși ascultă neîncetat de Dumnezeu din interiorul relației cu El. Relația personală cu Dumnezeu e cea care ne asigură înțelegerea clară a vieții Bisericii și a lumii în care trăim. Pentru că noi trebuie să așteptăm clipă de clipă voia lui Dumnezeu cu noi și cu lumea și nu trebuie să credem că știm voia Lui până ce nu o primim de la El. De aceea, trebuie să trăim în rugăciune și în sfințenie, ca mădulare vii ale Bisericii, ca slujitori ai Lui, pentru ca să putem fi capabili de revelarea Lui. Pentru că revelarea Lui în viața noastră înseamnă adevărata noastră cunoaștere.

[7] Trăind cu Domnul, prima comunitate creștină și-a schimbat în mod continuu înțelegerea, și-a îmbogățit-o, pe măsura revelațiilor Lui. Mai apoi, după ce El a înviat și S-a înălțat la cer, și apoi după Cincizecime, revelațiile lui Dumnezeu în viețile lor le-a schimbat neîncetat perspectiva asupra vieții lor. Pentru că ei mergeau unde erau trimiși de către Domnul, ei făceau voia Lui cu toate riscurile, ei vorbeau după cum El îi învăța. Pentru că ei trăiau de acum împreună cu Domnul în ei înșiși și așteptau neîncetat voia Lui, primind-o cu cea mai mare smerenie și iubire.

[8] Dar când oamenii devin instituționali ei se osifică interior, își pierd râvna pentru credință, pentru că nu mai stau deschiși spre voia lui Dumnezeu. Când nu mai aștepți voia Lui cu tine, începi să nu mai fi credincios, ci un angajat al Bisericii. Dar un angajat slujește pentru că e plătit și nu pentru că e credincios Domnului. Căci credinciosul Lui Îi slujește după cum El voiește și nu în indiferență față de El. Și când oamenii spun că doar unii Preoți au har, nu se referă la har, ci la râvna lor pentru slujirea Domnului. La faptul că ei sunt în mod real Slujitorii Lui și nu angajații șterși și indiferenți ai Bisericii.

[9] Dar când Domnul S-a înălțat la cer, doi Sfinți Îngeri au venit și ne-au revelat asemănarea dintre Înălțarea Lui și a doua Sa venire întru slavă. Și asemănarea este umanitatea Lui. Pentru că ei le-au spus Sfinților Apostoli: „Bărbaților galileieni, de ce ați stat privind spre cer? Acesta, Iisus, Cel care a fost ridicat de la voi întru cer, așa va [și] veni [οὕτως ἐλεύσεται], în ce fel l-ați văzut pe El mergând întru cer” [F. Ap. 1, 11, BYZ]. Și marea taină pe care am aflat-o acum e aceea că umanitatea Sa, deși transfigurată în mod deplin prin urcarea ei în Treime, nu va fi desființată niciodată, pentru că Domnul va fi văzut la a doua Sa venire în trup ca Dumnezeu și om. De aceea El este Arhiereul nostru cel veșnic, Care „poate [și] celor care sunt ispitiți să le ajute [δύναται τοῖς πειραζομένοις βοηθῆσαι]” [Evr. 2, 18, BYZ].

[10] Taina Înălțării Sale e că El Se înalță pentru ca să coboare duhovnicește la noi. Taina Cincizecimii e că El a început să coboare în noi de la Cincizecime. Și de aceea, iubiții mei, Domnul nu este departe de noi, ci cu noi pururea. El nu este în cer și noi pe pământ, ci El, Cel din cer, e în noi prin slava Lui și ne face pe noi, pe cei de pe pământ, să trăim pe pământ ca în cer. Și aceasta, pentru că El este în noi și cu noi pururea.

[11] Și El este în noi, pentru ca fiecare clipă a mântuirii noastre să fie o mare bucurie și împlinire. Pentru că știm că El e cu noi și ne ajută pe noi întru toate și ne odihnește pe noi prin slava Sa cea veșnică. Amin!

Epistola I către Corintiini, cap. 6, cf. BYZ

1. Îndrăznește cineva [dintre] voi, având lucru împotriva altuia, a fi judecat înaintea celor nedrepți și nu înaintea celor Sfinți?

2. Nu ați cunoscut că Sfinții vor judeca lumea [Οὐκ οἴδατε ὅτι οἱ Ἅγιοι τὸν κόσμον κρινοῦσιν]? Și dacă în[tru] voi este judecată lumea [Καὶ εἰ ἐν ὑμῖν κρίνεται ὁ κόσμος], nevrednici sunteți de judecățile cele mai mici?

3. Nu ați cunoscut că îi vom judeca pe îngeri [Οὐκ οἴδατε ὅτι ἀγγέλους κρινοῦμεν]? Cu cât mai mult pe cele ale vieții?

4. Așadar, [pentru] cele ale vieții, dacă [este] să aveți judecăți, pe cei disprețuiți din Biserică, pe aceia îi așezați[1].

5. Spre rușinea voastră zic. Astfel, nu este înțelept în[tre] voi niciunul, care va putea să judece în mijlocul fratelui său,

6. ci [căci] frate cu frate este judecat, dar aceasta la cei necredincioși?

7. Așadar, acum toată înfrângerea [ἥττημα][întru] voi este, că[ci] judecăți aveți cu voi[2]. Pentru ce nu [voiți] mai degrabă să fiți nedreptățiți [Διὰ τί οὐχὶ μᾶλλον ἀδικεῖσθε]? Pentru ce nu [voiți] mai degrabă să fiți jefuiți [Διὰ τί οὐχὶ μᾶλλον ἀποστερεῖσθε]?

8. Ci voi nedreptățiți și jefuiți, și acestea pe frați.

9. Sau nu ați cunoscut că nedrepții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu [Ἢ οὐκ οἴδατε ὅτι ἄδικοι Βασιλείαν Θεοῦ οὐ κληρονομήσουσιν]? Nu fiți amăgiți! Nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici efeminații [μαλακοί[3]], nici homosexualii [ἀρσενοκοῖται],

10. nici avarii, nici hoții, nici bețivii, nici bârfitorii [λοίδοροι], nici răpitorii [nu] vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

11. Și unii [ca] aceștia erați. Dar v-ați spălat, dar ați fost sfințiți, dar ați fost îndreptați în numele Domnului Iisus și în Duhul Dumnezeului nostru.

12. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite [πάντα μοι ἔξεστιν], dar eu nu voi fi stăpânit de ceva [ἀλλ᾽ οὐκ ἐγὼ ἐξουσιασθήσομαι ὑπό τινος].

13. Mâncărurile [sunt] ale pântecelui și pântecele [este] al mâncărurilor. Dar Dumnezeu și pe acesta și pe acestea le va nimici. Dar trupul nu [este] al curviei [Τὸ δὲ σῶμα οὐ τῇ πορνείᾳ], ci al Domnului [ἀλλὰ τῷ Κυρίῳ], și Domnul [este] al trupului [καὶ ὁ Κύριος τῷ σώματι].

14. Dar Dumnezeu și pe Domnul L-a înviat și pe noi ne va învia prin puterea Sa.

15. Nu ați cunoscut că trupurile voastre este [sunt] mădularele lui Hristos [Οὐκ οἴδατε ὅτι τὰ σώματα ὑμῶν μέλη Χριστοῦ ἐστιν]? Așadar [οὖν], am luat mădularele lui Hristos [ca] să le fac mădularele curvei [ἄρας τὰ μέλη τοῦ Χριστοῦ ποιήσω πόρνης μέλη]? Să nu fie [Μὴ γένοιτο]!

16. Nu ați cunoscut că cel care este alipit curvei un trup este [Οὐκ οἴδατε ὅτι ὁ κολλώμενος τῇ πόρνῃ ἓν σῶμά ἐστιν][4][cu ea]? „Căci vor fi”, zice, „cei doi într-un trup”.

17. Dar cel care este alipit Domnului un duh este [Ὁ δὲ κολλώμενος τῷ Κυρίῳ ἓν πνεῦμά ἐστιν][cu El].

18. Fugiți de curvie [Φεύγετε τὴν πορνείαν]! Tot păcatul pe care are să-l facă omul afară din trup este [Πᾶν ἁμάρτημα ὃ ἐὰν ποιήσῃ ἄνθρωπος ἐκτὸς τοῦ σώματός ἐστιν], dar cel care curvește, întru trupul său păcătuiește [ὁ δὲ πορνεύων, εἰς τὸ ἴδιον σῶμα ἁμαρτάνει].

19. Sau nu ați cunoscut că trupul vostru este templul Sfântului Duh [Ἢ οὐκ οἴδατε ὅτι τὸ σῶμα ὑμῶν ναὸς Ἁγίου Πνεύματός ἐστιν], al Celui din voi [τοῦ ἐν ὑμῖν], pe Care Îl aveți de la Dumnezeu [Οὗ ἔχετε ἀπὸ Θεοῦ]? Și nu sunteți ai voștri,

20. căci ați fost cumpărați de preț [ἠγοράσθητε γὰρ τιμῆς][cu preț]. De aceea [δὴ], slăviți-L pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru [δοξάσατε τὸν Θεὸν ἐν τῷ σώματι ὑμῶν καὶ ἐν τῷ πνεύματι ὑμῶν], care este [sunt] ale lui Dumnezeu [ἅτινά ἐστιν τοῦ Θεοῦ]!


[1] Ca să le judece.

[2] E o mare înfrângere duhovnicească a voastră pentru că vă judecați pentru lucruri trecătoare. Pentru că voi ar trebui să aveți griji sfinte și nu pământești.

[3] Cf. Gingrich Greek Lexicon 4082, apud BW 10, μαλακός de la I Cor. 6, 9 înseamnă „the passive partner in a same-sex relationship [partenerul pasiv într-o relație de același sex]”, un homosexual pasiv.

[4] Este un trup cu ea, pentru că s-a unit trupește cu ea.

Epistola I către Corintiini, cap. 5, cf. BYZ

1. Printre altele este auzit în[tre] voi [a fi] curvie, și o astfel de curvie ce în nici[unul dintre] neamuri [nu] este numită, astfel încât cineva a avea femeia tatălui [său].

2. Iar voi semețiți sunteți și nu ați plâns mai degrabă, pentru ca să fie ridicat din mijlocul vostru cel care a făcut lucrul acesta.

3. Căci eu, deși lipsind [cu] trupul, dar fiind de față [cu] duhul, deja am judecat ca fiind de față [ἤδη κέκρικα ὡς παρών], pe cel [care] astfel aceasta a făcut:

4. în[tru] numele Domnului nostru Iisus Hristos, voi și al meu duh, ați fost adunați împreună, împreună cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos,

5. [ca] să dați pe un astfel [de om] lui Satanas[1] spre pieirea trupului [παραδοῦναι τὸν τοιοῦτον τῷ Σατανᾷ εἰς ὄλεθρον τῆς σαρκός], pentru ca duhul să fie mântuit în ziua Domnului Iisus [ἵνα τὸ πνεῦμα σωθῇ ἐν τῇ ἡμέρᾳ τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ][2].

6. Nu [este] bună lauda voastră! Nu ați cunoscut că puțin aluat dospește toată frământătura?

7. Curățiți aluatul cel vechi, pentru ca să fiți frământătura cea nouă, precum sunteți cei fără de aluat! Căci și Paștiul nostru [Καὶ γὰρ τὸ Πάσχα ἡμῶν], Hristos [Χριστός], pentru noi a fost înjunghiat [ὑπὲρ ἡμῶν ἐτύθη];

8. astfel încât să prăznuim, [dar] nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleniei, ci cu azimele curăției și ale adevărului.

9. V-am scris vouă în epistolă a nu vă amesteca cu curvarii [μὴ συναναμίγνυσθαι πόρνοις];

10. dar nu [v-am spus să nu vă amestecați] cu desăvârșire [cu] curvarii lumii acesteia sau [cu] lacomii sau [cu] răpitorii sau [cu] închinătorii la idoli; deoarece trebuie [ar fi trebuit] astfel să ieșiți din lume.

11. Ci acum v-am scris vouă a nu mă amesteca, dacă vreun frate are să fie numit curvar sau lacom sau închinător la idoli sau ocărâtor sau bețiv sau răpitor; [cu] un astfel de [om] nici a [nu] mânca împreună [τῷ τοιούτῳ μηδὲ συνεσθίειν].

12. Căci ce îmi [este] mie și pe cei din afară[3] a-i judeca? Nu îi judecați voi pe cei dinăuntru[4]?

13. Dar pe cei din afară[5] îi va judeca Dumnezeu [Τοὺς δὲ ἔξω ὁ Θεὸς κρινεῖ]. Și îl veți scoate pe cel rău dintre voi înșivă [Καὶ ἐξαρεῖτε τὸν πονηρὸν ἐξ ὑμῶν αὐτῶν][6].


[1] Am transliterat forma de N. Σατανᾶς. În text e forma de D.

[2] În ziua Judecății Sale.

[3] Din afara Bisericii. Pe cei păgâni.

[4] Pe cei dinăuntru Bisericii.

[5] Din afara Bisericii.

[6] Pe cel care a curvit cu mama sa.

Epistola I către Corintiini, cap. 4, cf. BYZ

1. Astfel să ne socotească pe noi omul: ca slujitori ai lui Hristos [ὡς ὑπηρέτας Χριστοῦ] și [ca] iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu [καὶ οἰκονόμους Μυστηρίων Θεοῦ]!

2. Iar cel rămas este cercetat în[tru] iconomii [Ὃ δὲ λοιπόν ζητεῖται ἐν τοῖς οἰκονόμοις], pentru ca vreunul să fie aflat credincios [ἵνα πιστός τις εὑρεθῇ].

3. Iar mie întru foarte puțin îmi este ca de către voi să fiu judecat sau de către o omenească [judecată] de zi [ἢ ὑπὸ ἀνθρωπίνης ἡμέρας], ci nici pe mine însumi [nu] mă judec.

4. Căci nimic [în] mine însumi [nu] am cunoscut[1], dar nu în aceasta am fost îndreptat; dar Cel care mă judecă pe mine este Domnul.

5. Astfel încât nu judecați ceva mai înainte de vreme, până ce are să vină Domnul, Care va și lumina cele ascunse ale întunericului [Ὃς καὶ φωτίσει τὰ κρυπτὰ τοῦ σκότους] și va arăta sfaturile inimilor [καὶ φανερώσει τὰς βουλὰς τῶν καρδιῶν]! Și atunci lauda fiecăruia va fi de la Dumnezeu.

6. Și pe acestea, fraților, le-am potrivit la mine și la Apollos[2] pentru voi, pentru ca în[tru] noi să învățați a nu gândi mai mult decât ce a fost scris [ἵνα ἐν ἡμῖν μάθητε τὸ μὴ ὑπὲρ ὃ γέγραπται φρονεῖν], pentru ca să nu vă îngâmfați unul pentru altul împotriva celuilalt.

7. Căci cine te alege pe tine? Și ce ai, pe care nu l-ai primit? Iar de l-ai și primit, de ce te lauzi ca și [când] nu l-ai primit?!

8. Acum sunteți îndestulați, acum v-ați îmbogățit, fără noi ați împărățit [χωρὶς ἡμῶν ἐβασιλεύσατε]; și măcar de ați împărățit, ca și noi [cu] voi împreună să împărățim.

9. Căci mi se pare că Dumnezeu pe noi, pe Apostoli, ne-a arătat ca pe cei din urmă osândiți la moarte [ἐσχάτους ἀπέδειξεν ὡς ἐπιθανατίους]; că[ci] teatru am fost făcuți lumii și îngerilor și oamenilor [ὅτι θέατρον ἐγενήθημεν τῷ κόσμῳ καὶ ἀγγέλοις καὶ ἀνθρώποις].

10. Noi: nebuni pentru Hristos, iar voi: înțelepți în[tru] Hristos. Noi: slabi, iar voi: tari. Voi: slăviți, iar noi: necinstiți.

11. Până [în] ceasul de acum și flămânzim, și însetăm, și goi suntem, și bătuți suntem, și pribegim,

12. și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre; ocărâți fiind, binecuvântăm; prigoniți fiind, răbdăm;

13. huliți fiind, mângâiem; ca gunoaiele lumii am fost făcuți [ὡς περικαθάρματα τοῦ κόσμου ἐγενήθημεν][3], murdăria tuturor până acum [πάντων περίψημα ἕως ἄρτι].

14. Nu rușinându-vă pe voi vă scriu acestea, ci ca pe copiii mei cei iubiți vă sfătuiesc.

15. Căci dacă [ar fi] să aveți zeci de mii de pedagogi în Hristos [Ἐὰν γὰρ μυρίους παιδαγωγοὺς ἔχητε ἐν Χριστῷ], totuși nu [aveți] mulți părinți [ἀλλ᾽ οὐ πολλοὺς πατέρας]; căci în Hristos Iisus, prin Evanghelie, eu v-am născut pe voi.

16. Așadar, vă rog pe voi, să-mi fiți următori mie!

17. Pentru aceasta l-am trimis [la] voi pe Timoteos[4], care este copilul meu cel iubit și credincios în Domnul, care vă va aduce vouă aminte căile mele cele în Hristos, precum pretutindeni, în toată Biserica, învăț.

18. Că[ci] și unii, nevenind eu către voi, au fost semețindu-se.

19. Dar voi veni degrabă către voi, dacă are să voiască Domnul [ἐὰν ὁ Κύριος θελήσῃ], și voi cunoaște nu cuvântul celor semețiți, ci puterea[5].

20. Căci nu în cuvânt [este] Împărăția lui Dumnezeu [Οὐ γὰρ ἐν λόγῳ ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ], ci în putere [ἀλλ᾽ ἐν δυνάμει][6].

21. Ce voiți [Τί θέλετε]? Cu toiagul să vin către voi [Ἐν ῥάβδῳ ἔλθω πρὸς ὑμᾶς] sau cu duhul iubirii și al blândeții [ἢ ἐν ἀγάπῃ πνεύματί τε πρᾳότητος]?


[1] Nu am conștiința că am păcătuit cu ceva.

[2] Am transliterat forma de N. Ἀπολλῶς. În text e forma de Ac.

[3] Raportarea oamenilor păcătoși față de Sfinții Apostoli a fost ca față de cei din urmă dintre oameni.

[4] Am transliterat forma de N. Τιμόθεος. În text e forma de Ac.

[5] Puterea cuvintelor lor.

[6] În puterea cea dumnezeiască, în slava Lui.

1 2 3 5