Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [41]

Frumusețea cerului înstelat e splendoare greu de descris în cuvinte: „Cerul duce stelele de vară/ Să nu ne fie cosmosul povară” (Mana).

Luna e o candelă a cărei aură trebuie să ne amintească nouă că viața și sfințenia ne vin de la Cel ce a înviat din morți: „Noapte de iarnă necuprinsă/ Candela lunii/ Plutește aprinsă/ Luna fără viață/ Altă frumusețe o răsfață/ Deșarta creatură/ A dobândit aură/ Să ne-aducă aminte/ Că-nvierea se dă/ În morminte” (Aură). Iar „În nopțile cu lună plină/ Mi-e poleit cu aur orice vis” și „se vede totul nu întru osândă”, pentru că luna e „candelă a milei luminândă” (Lună plină), atârnată de Dumnezeu spre bucuria oamenilor.

Poetul se aseamănă chiar pe sine cu o candelă vie și mereu arzătoare: „Ce mult mă doare sufletul/ De când nu sunt/ Decât o candelă mistuitoare/ La căpătâiul celuilalt pământ // De când pe arșița nendurătoare/ În miezul verii printre foi [printre frunzele pădurii, dar și printre foile de scris]/ Întrețin o pală de răcoare/ Până suna-va trâmbița de-apoi” (Autoportret).

Taina zidirii primordiale, „frumusețea lumilor de la-nceput” au păstrat-o, după căderea omului din Rai, puțini oameni care au mai fost plini de har, „prin care focul veșnic a trecut” și „cuvântul [lor] sta în veac nemuritor”. Dar când, după potop, oamenii pe de-o parte s-au înmulțit și pe de altă parte au început să trăiască foarte puțin, au ajuns să uite repede tradiția și învățătura adevărată: „Unde sunt mulți e gata să se piardă/ În graba mare ce avem mai sfânt/ [Odinioară] Era de-ajuns luceferii să ardă/ Să se străvadă celălalt pământ” (Strămoșii). Și îl vedem pe Ioan Alexandru că susține aici ceea ce am descoperit că și lui Eminescu îi era cunoscut din manuscrisele românești vechi (vechile cronografe bizantine, traduse  și la noi, în Mănăstiri), anume că cerul înstelat a constituit o carte, o biblie naturală pentru oamenii din vechime, când omenirea nu avea încă Biblie scrisă.

Luceferii arzând erau o mărturie scrisă cu litere de foc a faptului că există Paradisul etern, în care se vor bucura veșnic luceferii și toate stelele Bisericii, toți Sfinții. Și, după spusa Sfinților Părinți, cosmosul e în continuare pedagog către Hristos. Tocmai de aceea demonii se străduiesc să stâlcească și să schimonosească frumusețea creației lui Dumnezeu (am regăsit această temă și la Arghezi, dacă ne amintim).

Și tot într-o tradiție poetică vastă, care începe de la Sfântul Dosoftei și străbate poezia noastră romantică și modernă, se situează și comparația pădurii cu marea[1] (de fapt, Sfântul Dosoftei comparase marea cu pădurea, dar cred că Alexandru nu a fost câtuși de puțin confuz): „Pădurea este cealaltă mare/ Ce nu o știm decât după vânt/ Ținem de ea/ De stejarii celuilalt pământ” (Pădure) – celălalt pământ fiind Grădina Paradisului.

Marea este „mai veche decât țărna cu o zi” (conform referatului Facerii). Neodihnită și vuind neîncetat, „e-n spargere la margini și zdrobire/ Ca să-i rămână miezul preacurat”. Dar, oricât de nemărginită și zgomotoasă, „și ea e scoică-n ascultare/ De vuietele Logosului sfânt” (Marea) – ascultă de Creatorul ei. Căci, privind marea, poetul vede „Eternitatea cât ni-e de aproape/ Calcă Iisus cu umbra peste ape” (Chenoză). Marea e icoana nemărginirii, adică a veșniciei și nemuririi: ca să ne arate „Că frumusețea e nemuritoare/ Ni se întinde marea la picioare” (Frumusețe).

În primele secole creștine, interogați de autoritățile păgâne despre credința lor, Sfinții Mucenici răspundeau adesea, chintesențial, că ei cred în Dumnezeu „care a făcut cerul, pământul și marea”. Aceasta era mărturisirea lor de credință înaintea judecătorilor…

Însă volumul se numește Imnele Iubirii și pentru motivul că el conține multe poeme închinate iubirii: iubirii de Dumnezeu, iubirii de patrie, iubirii de soție, de părinți, de copii, de compatrioți, de strămoși, de pământ și mare, de cosmosul întreg. Sau Însuși Dumnezeului-Iubire, care naște în noi toată această iubire adâncă, complexă și nesfârșită și care ne învață că iubirea nu se termină niciodată și că în eternitate nu este loc decât pentru iubire nesfârșită, ca o rețea de fire nevăzute care pleacă de la Creator și unește toată creatura.

„Averea unui neam nepieritoare/ Stă în puterea de-a iubi”, spune Ioan Alexandru. Și reformulează poetic dictonul Sfântului Apostol Pavlos, legându-l de imaginea peșterii lui Platon: „De am trecut pe lângă mâna goală/ Întinsă de un cerșetor/ Zadarnic umbra-n jur răscoală/ Din peșteră ecou răsunător” (Avere). Adică: dacă dragoste nu am, sunt încă un păgân, o umbră din peștera lui Platon, stând în întuneric, care nu are și nu vede lumină, un om fără substanță spirituală, ale cărui cuvinte sunt ca ecoul aramei fără preț – „Dacă am să grăiesc în limbile oamenilor și ale Îngerilor, dar dragoste nu o să am, făcutu-m-am aramă răsunând sau chimval zăngănind” (I Cor. 13, 1).


[1] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/03/scurta-istorie-a-unei-metafore/.

Am scris despre aceasta și în volumele 1, 6, 8, 9 etc ale Istoriei mele literare. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/istoria-literaturii-romane-o-perspectiva-critica-ortodoxa/

Epistola catolică a Sfântului Apostol Iudas

1. Iudas [Ἰούδας], robul lui Iisus Hristos și fratele lui Iacovos [Ἰάκωβος[1]], celor în Dumnezeu Tatăl sfințiți [τοῖς ἐν Θεῷ Πατρὶ ἡγιασμένοις] și lui Iisus Hristos păziți [καὶ Ἰησοῦ Χριστῷ τετηρημένοις], celor chemați:

2. milă vouă și pace, iar dragostea să se înmulțească[2]!

3. Iubiților, toată râvna punând a vă scrie vouă pentru mântuirea cea de obște [περὶ τῆς κοινῆς σωτηρίας], nevoie am avut să vă scriu vouă, rugându-vă să vă luptați [în] credința dată Sfinților odată pentru totdeauna [παρακαλῶν ἐπαγωνίζεσθαι τῇ ἅπαξ παραδοθείσῃ τοῖς Ἁγίοις πίστει][3]!

4. Căci s-au strecurat [printre voi] unii oameni neevlavioși, care au fost scriși mai înainte, de demult, spre această judecată, schimbând harul Dumnezeului nostru întru destrăbălare și tăgăduind pe singurul Stăpân [și] Dumnezeu și Domnul nostru Iisus Hristos.

5. Și voiesc să vă reamintesc vouă, [căci] ați cunoscut voi odată aceasta, că Domnul l-a mântuit pe popor din pământul Egiptosului, [dar] după aceea i-a pierdut pe cei care n-au crezut.

6. Și pe îngerii, pe cei care nu și-au păzit întâietatea lor [τὴν ἑαυτῶν ἀρχήν], ci și-au părăsit locașul său [lor], spre judecata zilei celei mari [εἰς κρίσιν μεγάλης ἡμέρας], [întru] legăturile cele veșnice [δεσμοῖς ἀϊδίοις], sub întuneric i-a păzit [ὑπὸ ζόφον τετήρηκεν].

7. Precum Sodoma [Σόδομα] și Gomorra [Γόμορρα] și cetățile cele dimprejurul lor, asemenea chipului acestora au curvit și au plecat după alt trup [καὶ ἀπελθοῦσαι ὀπίσω σαρκὸς ἑτέρας[4]], [și] stau înainte [ca] exemplu, suferind pedeapsa focului celui veșnic [πυρὸς αἰωνίου δίκην ὑπέχουσαι].

8. Într-adevăr, asemenea [sunt] și aceștia, [și], visând, trupul și-l spurcă[5] și de stăpânire[6] se leapădă și slăvile[7] le hulesc.

9. Iar Arhanghelul Mihail [Μιχαήλ], când, luptându-se [cu] diavolul, se certa pentru trupul lui Moisis, nu a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să îți certe ție Domnul [Ἐπιτιμήσαι σοι Κύριος[8]]!”.

10. Dar aceștia hulesc câte nu au cunoscut; iar câte cunosc în mod firesc, precum vietățile cele neraționale [ὡς τὰ ἄλογα ζῷα], în acelea sunt stricându-se.

11. Vai lor! Că[ci în] calea lui Cain [Κάϊν] au fost mergând și [cu] înșelăciunea lui Valaam [Βαλαὰμ] [prin] plată au fost revărsându-se și [cu] răzvrătirea lui Core [Κόρε] au pierit.

12. Aceștia sunt petele din iubirile voastre [Οὗτοί εἰσιν ἐν ταῖς ἀγάπαις ὑμῶν σπιλάδες], petrecând împreună [συνευωχούμενοι], fără frică păscându-se pe ei înșiși [ἀφόβως ἑαυτοὺς ποιμαίνοντες]; [sunt] nori fără de apă [νεφέλαι ἄνυδροι], de vânturi fiind purtați [ὑπὸ ἀνέμων παραφερόμεναι]; pomi tomnatici [δένδρα φθινοπωρινά], fără de roade [ἄκαρπα], [care] de două ori au murit [δὶς ἀποθανόντα][și] au fost dezrădăcinați [ἐκριζωθέντα];

13. valurile cele sălbatice ale mării [κύματα ἄγρια θαλάσσης], spumegându-și rușinile lor [ἐπαφρίζοντα τὰς ἑαυτῶν αἰσχύνας]; stele rătăcitoare [ἀστέρες πλανῆται], cărora întunecimea întunericului[9] întru veac le-a fost păzită [οἷς ὁ ζόφος τοῦ σκότους εἰς αἰῶνα τετήρηται].

14. Dar a profețit acestora și al șaptelea de la Adam [Ἀδάμ], Enoh [Ἐνώχ], zicându-le: „Iată, a venit Domnul în[tre] zecile de mii de Sfinți ai Săi [ἦλθεν Κύριος ἐν Ἁγίαις μυριάσιν Αὐτοῦ],

15. [ca] să facă judecată împotriva tuturor și să-i mustre pe toți cei neevlavioși ai lor pentru toate lucrurile neevlaviei lor [prin] care au fost neevlavioși și pentru toate cele aspre pe care le-au grăit împotriva Sa păcătoșii cei neevlavioși!”.

16. Aceștia sunt cârtitori [γογγυσταί], căutători de greșeli [μεμψίμοιροι], după poftele lor mergând [κατὰ τὰς ἐπιθυμίας αὐτῶν πορευόμενοι], și gura lor grăiește cele semețe [καὶ τὸ στόμα αὐτῶν λαλεῖ ὑπέρογκα], lingușind fețele pentru folos [θαυμάζοντες πρόσωπα ὠφελείας χάριν].

17. Iar voi, iubiților, aduceți-vă aminte de cuvintele cele care au fost zise mai înainte de către Apostolii Domnului nostru Iisus Hristos!

18. Că[ci] vă ziceau vouă, că în vremea cea mai de pe urmă vor fi batjocoritori, după poftele neevlaviilor lor mergând [κατὰ τὰς ἑαυτῶν ἐπιθυμίας πορευόμενοι τῶν ἀσεβειῶν].

19. Aceștia sunt cei făcând despărțiri, [fiind oameni] sufletești [ψυχικοί], neavând pe Duhul [Πνεῦμα μὴ ἔχοντες].

20. Dar voi, iubiților, [în] preasfânta voastră credință zidindu-vă pe voi înșivă [τῇ ἁγιωτάτῃ ὑμῶν πίστει ἐποικοδομοῦντες ἑαυτούς], în Duhul Sfânt rugându-vă [ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ προσευχόμενοι],

21. păziți-vă pe voi înșivă în dragostea lui Dumnezeu, așteptând mila Domnului nostru Iisus Hristos spre viața cea veșnică!

22. Și pe cei șovăind, miluiți-i!

23. Iar pe cei cu frică, mântuiți-i, din foc smulgându-i, urând și hitonul spurcat de pe trup[ul lor]!

24. Iar Celui care poate să îi păzească pe ei fără poticniri și să îi pună înaintea slavei Sale fără pete în[tru] bucurie,

25. Celui singur înțelept, Dumnezeului, Mântuitorului nostru, slavă și măreție, putere și stăpânire, și acum și întru toți vecii! Amin!


[1] Forma de N. În text e forma de G.

[2] Iar dragostea de Dumnezeu și de aproapele să se înmulțească în voi!

[3] Să vă luptați duhovnicește, trăind și propovăduind credința cea dată Sfinților lui Dumnezeu o dată pentru totdeauna!

[4] După împreunări homosexuale.

[5] Prin împreunările homosexuale.

[6] De stăpânirea lui Dumnezeu asupra întregii Sale creații.

[7] Sfintele Puteri cerești.

[8] Să îți certe ție fapta ta cea rea!

[9] Întunecimea întunericului Iadului.

Epistola către Filimon

1. Pavlos, cel legat al lui Hristos Iisus, și Timoteos fratele, lui Filimon [Φιλήμων[1]] celui iubit și celui împreună-lucrător [cu] noi,

2. și Apfiei[2] celei iubite și lui Arhippos [Ἄρχιππος[3]], celui împreună-ostaș [cu] noi, și Bisericii din casa ta:

3. har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și [de la] Domnul Iisus Hristos!

4. Îi mulțumesc Dumnezeului meu, pururea pomenire de tine făcând în rugăciunile mele,

5. auzind dragostea ta [ἀκούων σου τὴν ἀγάπην] și credința pe care o ai către Domnul Iisus și spre toți Sfinții [καὶ τὴν πίστιν ἣν ἔχεις πρὸς τὸν Κύριον Ἰησοῦν καὶ εἰς πάντας τοὺς Ἁγίους],

6. ca împărtășirea credinței tale lucrătoare să se facă [ὅπως ἡ κοινωνία τῆς πίστεώς σου ἐνεργὴς γένηται], în cunoașterea a tot binele cel din voi întru Hristos Iisus [ἐν ἐπιγνώσει παντὸς ἀγαθοῦ τοῦ ἐν ἡμῖν εἰς Χριστὸν Ἰησοῦν].

7. Căci avem mult har și mângâiere din dragostea ta, că[ci] cele dinlăuntru ale Sfinților a[u] fost odihnit[e] prin tine, frate.

8. Pentru aceea, multă îndrăzneală având în Hristos, [pentru] a-ți rândui ție ce ți se cuvine [ἐπιτάσσειν σοι τὸ ἀνῆκον],

9. pentru dragoste mai degrabă te rog, [pentru] acesta, fiind precum Pavlos, bătrânul, și acum și legatul lui Iisus Hristos.

10. Te rog pe tine pentru copilul meu, pe care l-am născut în legăturile mele, [pentru] Onisimos [Ὀνήσιμος[4]],

11. care odinioară îți [era] ție nefolositor, dar acum [și] ție și mie [ne este] de folos, pe care l-am trimis.

12. Iar tu, pe acesta, care este cele dinlăuntru ale mele, primește-l!

13. Pe care eu voiam cu mine a-l ține, ca pentru tine să-mi slujească mie în legăturile Evangheliei [ἵνα ὑπὲρ σοῦ διακονῇ μοι ἐν τοῖς δεσμοῖς τοῦ Εὐαγγελίου][5].

14. Dar fără de consimțământul tău nimic [nu] am voit să fac, ca să nu fie ca de nevoie binele tău, ci de bunăvoie.

15. Căci poate pentru aceea a fost despărțit [de tine] pentru un ceas, ca veșnic pe el să-l primești;

16. [dar] nu ca rob, ci mai presus de rob: [ca] frate iubit, mai ales mie, și cu atât mai mult ție, și în trup și în[tru] Domnul.

17. Așadar, dacă mă ai pe mine părtaș, primește-l pe el ca pe mine!

18. Iar dacă ți-a făcut vreo nedreptate sau [îți] este dator, pe aceasta socotește-mi-o mie!

19. Eu, Pavlos, am scris [cu] mâna mea, eu voi plăti; ca să nu îți zic ție, că încă îmi ești dator mie și [cu] tine însuți.

20. Da, frate, eu [voiesc] să mă bucur de tine în Domnul! Odihnește-mi cele dinlăuntru ale mele în Domnul [ἀνάπαυσόν μου τὰ σπλάγχνα ἐν Κυρίῳ]!

21. [Și] ți-am scris ție [pentru că] am nădăjduit ascultării tale, [căci] am cunoscut că și mai presus de ceea ce zic vei face.

22. Și împreună cu [aceasta], pregătește-mi mie și găzduire! Căci nădăjduiesc că, prin rugăciunile voastre, voi fi dăruit vouă[6].

23. Te îmbrățișează pe tine Epafras [Ἐπαφρᾶς], cel împreună-rob [cu] mine în Hristos Iisus,

24. [dar și] Marcos [Μάρκος], Aristarhos [Ἀρίσταρχος], Dimas [Δημᾶς], Lucas [Λουκᾶς], cei împreună-lucrători [cu] mine.

25. Harul Domnului nostru Iisus Hristos [să fie] cu duhul vostru! Amin!


[1] Forma de N. În text e forma de D.

[2] Forma de N. a numelui e Ἀπφία.

[3] Forma de N. În text e forma de D.

[4] Forma de N. În text e forma de Ac.

[5] Să-mi slujească propovăduirii mele de acum, când sunt în lanțuri pentru Domnul.

[6] Voi fi eliberat din închisoare.

Mireasmă [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Trebuie să înveți mersul în societate. E la fel ca mersul în picioare. Te ține de mâini mama ta, te îndeamnă, te face să te crezi în stare, și apoi îți începi proprii pași. Nesiguri, ezitanți, dar sunt ai tăi! Și e nevoie ca cineva să te introducă în societate, să mergi pe picioarele tale și să nu fii imitatorul steril al altora. Că starul e la mile depărtare, nu știe de tine și nici nu-l interesează, dar tu te îmbraci ca prostuʼ ca el, îi faci pașii de dans, îi porți trențele. Și ești o clonă culturală, pentru că nu te-ai descoperit pe tine însuți. Și Miruna din Mângâiere tocmai asta face: îi ajută pe cursanții ei să meargă pe propriile lor picioare. Să nu se amăgească pe ei înșiși. Să nu intre pe drumul ușor, care pare al lor, dar e o înfundătură. Căci atunci când ajungi la zid trebuie să te întorci, trebuie să recunoști în fața ta și a tuturor că ai greșit și că nu aceea era direcția ta în viață.

M-a enervat tot timpul muțenia, lipsa dialogului real între oameni. Începi să vorbești despre vreme, despre ce e bine și rău în societatea noastră, câteva date despre tine și începe să i se pară că e prea mult. Că a dat prea mult din casă. Dar nu mărunțișurile acestea sunt de vină, ci faptul că nu au experiența gândirii. A formulărilor de sine. Îi obosește multul, dăruirea de sine. Ar dori să te audă pe tine, dar n-au lucruri pe care să ți le dea la schimb. Și pentru că nu au, pleacă din fața ta.

Am vrut de-a lungul vieții să dialoghez cu mulți oameni, dar și-au iubit muțenia lor. Eroismul muțeniei e un satanism. Închiși în ei, aceștia se cred niște cetăți nebiruite, când ei sunt niște cetăți goale, cu multe lucruri incomestibile. Dar citesc iubirile, căutările, răspunsurile tale. Vor să te devoreze în liniște, frază cu frază, dar să nu contribuie la binele tău. Pentru că binele tău îi eclipsează pe ei.

Doar fețele ne rămân de privit! Dar fețele sunt mormântale fără dialog. Sunt grimase, sunt pierderi în gol. Fețele sunt aruncarea în ocean, dar oceanul e taina de care avem nevoie. N-am ajuns la ocean, dar m-am bucurat de mare de mai multe ori. O bucurie contemplativă. Apa mlăștinoasă a Deltei m-a însingurat. Cu mult mai mult a mării, dacă aș pleca într-o croazieră. Rolul baptismal al apei este fundamental pentru fiecare dintre noi, dar întinsul nesfârșit al apei te umple de tristețe. Pentru că întinsul apei e ca tăcerea geloasă dintre noi, e ca necomunicarea ce distruge romanele.

La urma urmei ce înseamnă să fii actual? Pentru că romanele nu sunt rețete de bucătărie, ci universuri trăite. Nimic mai fals decât actualitatea romanului, atâta timp cât el este o problemă personală. Un muzeu construit cu migală pentru a fi decriptat cu migală. Orice aș scrie e actual, pentru că le trăiesc acum, în clipa de față. Pictez acum, mănânc acum, iubesc acum. Cei care vor veni după mine vor avea lumea lor de trăit, dar asta nu înseamnă că lumea mea a murit. Pentru că eu, ca și ei, facem parte din aceeași lume, din lumea tuturor. Iar lumile noastre personale sunt lumea noastră, a tuturor. Ce scriem și trăim sunt puse la un loc. Pe aceeași pagină. Poți citi fiecare pagină, te poți vedea pe tine însuți în mine, în dorința mea de a mă explica continuu, poți merge mai departe în fiecare zi. Dar ești format din tot ce ai înmagazinat. Și e bine că stau așa lucrurile! Căci, fără a înmagazina în fiecare zi, suntem fără așteptări.

– De ce nu începeți odată?! Ce vreți să spuneți, în definitiv?!!, îmi zise William Shakespeare, mort în 1616. Care s-a născut și a murit tot acolo: la Stratford-upon-Avon[1]. Coordonate: 52°11′34″N 1°42′23″W[2]. Lipsa de relevanță e aparentă. Pentru că eu am început înainte, mult înainte. Atunci când am primit Povestea vorbii și n-am crezut că nu sunt în stare de ea. A fost prima carte pe care prima bibliotecară din viața mea mi-a dăruit-o. Nu era ea chiar Bibliotecară, dar era Profesoară de Română, era Doamna Geta, era incisivă, te întreba ce ai înțeles din carte. Și, se pare, că i-am răspuns, că am trecut testul, că i-am restituit cartea, și că astfel am început să scriu în mine însumi. Pentru că lucrurile lui Anton Pann nu mi se păreau diferite de gândurile mele, de modul în care și eu îmi puneam gândurile în cuvinte, deși nu știam că o fac. Că începusem să fac acest lucru din primii ani de viață.

Când am început să citesc cărțile bisericești, din nou, nu am avut niciun șoc lingvistic: scrisul lor era modul meu de-a vorbi. Dumnezeu mă pregătea de pe atunci de imnografie, de Viețile Sfinților, de traducerea Dumnezeieștii Scripturi și de scrierile mele teologice. Scrisul nu era un moft, ci o necesitate. Scrisul nu era din când în când, ci neapărat. Și mi-am dat seama de acest lucru de când tataie Marin l-a pus pe un prieten al lui, pe Agarici, nu știu dacă era nume real sau poreclă, să îmi scrie literele caligrafic. Și după tiparul lui de litere eu am învățat literele, am învățat să le scriu și să le citesc, mai înainte de a le învăța la Școală, și, bineînțeles, am început să citesc, deși nu știam că ce fac eu se numește citit, scris, începutul literaturii mele.


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Stratford-upon-Avon.

Sermon at the Sunday after the Exaltation of the Holy Cross [2025]

My beloveds[1],

the Lord’s Passions, those for us, we celebrated in these days of the Divine Cross with holy joy, because we assume all that the Lord did for our salvation. And His Cross is the elevation of His humanity into glory, because through His death on the Cross He completely deified His humanity. And our joy is this: that by taking on His Cross, of all the hardships for the Lord, we are also filled with His eternal glory. Because His glory is our eternal joy[2].

The Lord experienced all the pain for our sins, for all humanity, but He gave us His glory so that we might rejoice eternally through it. He endured all our ingratitude and wickedness, in order to make His Cross a source of eternal life. For while people thought they had defeated the Lord, that they had killed Him, He killed our death on the Cross, He overcame all sin, He defeated Hell, and He filled us with His eternal life. Because when we see His Cross, we see His eternal power, we see His boundless love for us, and that is why His Cross is our eternal joy[3].

We feel the power of His Cross from within. We feel it to the extent that we have denied ourselves and taken on His life. And the assuming of His life is, alike, the taking the Cross and the following Him [Marcos 8, 34, BYZ]. Taking up the Cross is the virtuous life. The Cross of ascesis is our daily endeavor. And the real following of the Lord is the virtuous life. Therefore, we cannot have virtues without following the Lord, because the virtues are precisely the way of being of the christian. And the christian, every day, lives the commandments of the Lord, lives virtuously, because His will is his life[4].

But we cannot follow the Lord without loving Him perfectly. We follow Him because we love Him and all His commandments. Because His commandments are both of the Father and of the Holy Ghost, they are of our triune God. And whoever loves the Son loves the Father and the Holy Ghost alike. That is why whoever is ashamed of the Lord and of His words [Marcos 8, 38, BYZ] is ashamed of the Father and the Holy Ghost, because His words are both of the Father and the Holy Ghost[5].

But who laughs at the Lord and His words? Who can laugh at what is divine and perfect and necessary for each of us? The generation of people who are adulterous and sinful [Ibidem]! Because the people of sin deny, by their immersion in sin, God, they deny the One who is the source of life and holiness. And they do this because their life is evil. Because, if they repented, they would see that the sin is their death and that we all need God. But, being dead through sin, they consider the death as „life”, when their spiritual death is their Hell[6].

The ideology of our world is contrary to the will of God, because our world, for the most part, imagines itself to be „autonomous”, that it has its life in its own hands. Many have no faith, no natural relationship with their fellow men, no search for answers for their life. I live without big thoughts, without scruples. Therefore, our life in the world is a life harassed by many, devalued by many, because they do not understand it. And they do not understand it, because they do not live in obedience to God, to the One who always enlightens us so that we may do His will[7].

My fulfillment is to do every day what the Lord enlightens me. This is the first thought I had this morning, and I wrote it on platform X, because it is my creed. I await God’s enlightenment in my life every moment. I await His will for me. And this means a continuous taking of His Cross, an obedience to Him, it means His love. Because I await the will of the One whom my heart loves and with Whom it lives unceasingly. I await His voice in my heart, because His voice is the most fulfilling for me. For I know that I am not autonomous, but I am His, because He has loved me from eternity and made me for His service[8].

And when you let God tell you the direction of your life in every moment, then you are no longer yours, but His. You give up your will in order to truly find yourself in His will. And His Cross becomes your great fulfillment, your great joy, because every pain, every trouble, every joy you experience with the Lord and they are fulfilling for you. For the christian life is our fulfillment, but it is His Cross, it is its assumption every day[9].

A satanist wears the Cross upside down, wears it backwards, because he despises it, while we wear it around our necks because it is our joy and fulfillment. Our Churches are full of His Cross, as are our homes. And we always worship the Lord, we always make the sign of the Holy Cross on our bodies, because His love is within us. And His love is within us, because He has filled us with His love, with the love of His Cross, which is our complete assumption. For He loves us perfectly and eternally, which is why He fills us eternally with His love[10].

The love completely assumes the loved ones. You cannot love someone and at the same time be indifferent to the one you love. God’s love is the love that we feel incessantly, because He continually fills us with His love. But we feel His love by fulfilling His will. For to the extent that we fulfill His will, we feel God through His glory in ourselves, because we have truly opened ourselves to Him and He to us. And God awaits our openness to Him, so that He may make it ever greater, ever more comprehensive. So that we may pray for all and love all with His love for all[11].

A fulfilling september, a september of the Romanian Saints! On september 16, the Holy Pious Confessor Sofian Boghiu from Saint Antim was commemorated for the first time, and on september 18, the Holy Hieromartyr Ilarion Felea. And it takes time to realize that they were our contemporaries, that we lived alongside them and that we need their holy prayers in order to live christianly and romanianly on earth. For the Romanian Saints teach us to be ourselves truly, i.e. christians and romanians at the same time[12].

Therefore, my beloveds, the taking up the Cross does not depend on the century in which you live, but on the heart in which you love God. If your heart is full of His love, then you are a man of the Cross, of the divine ascesis. And whoever is full of the love of God is full of His Cross, which is His love for all of us. Amin[13]!


[1] Started at 8.46, in day of tuesday, on 16 september 2025. Sun, 18 degrees, wind of 10 km/h.

[2] Iubiții mei, Patimile Domnului, cele pentru noi, le-am prăznuit în aceste zile ale Dumnezeieștii Cruci cu bucurie sfântă, pentru că ne asumăm tot ceea ce a făcut Domnul pentru mântuirea noastră. Și Crucea Sa e înălțarea umanității Sale întru slavă, pentru că prin moartea Sa pe Cruce a îndumnezeit cu totul umanitatea Sa. Și bucuria noastră aceasta este: că prin asumarea Crucii Sale, a tuturor greutăților pentru Domnul, ne umplem și noi de slava Lui cea veșnică. Pentru că slava Lui e bucuria noastră cea veșnică.

[3] Domnul a trăit toată durerea pentru păcatele noastre, ale în tregii umanități, dar nouă ne-a dăruit slava Lui ca să ne bucure veșnic prin ea. El a suportat toată nerecunoștința și răutatea noastră, pentru ca să facă din Crucea Lui izvor de viață veșnică. Căci, pe când oamenii credeau că L-au biruit pe Domnul, că L-au omorât, El a omorât pe Cruce moartea noastră, a biruit tot păcatul, a învins Iadul și ne-a umplut pe noi de viața Lui cea veșnică. Pentru că noi, atunci când vedem Crucea Lui, vedem puterea Lui cea veșnică, vedem iubirea Lui cea nemărginită pentru noi, și de aceea Crucea Lui e bucuria noastră cea veșnică.

[4] Simțim puterea Crucii Sale din interior. O simțim pe cât ne-am lepădat de noi înșine și ne-am asumat viața Lui. Iar asumarea vieții Sale e, deopotrivă, luarea Crucii și urmarea Lui [Mc. 8, 34, BYZ]. Luarea Crucii e viața virtuoasă. Crucea ascezei este străduința noastră de zi cu zi. Și urmarea reală a Domnului e viața virtuoasă. De aceea, nu putem să avem virtuți fără a-I urma Domnului, pentru că virtuțile sunt tocmai modul de a fi al creștinului. Și creștinul, pe fiecare zi, trăiește poruncile Domnului, trăiește în mod virtuos, pentru că voia Lui este viața sa.

[5] Dar nu putem să Îl urmăm pe Domnul fără să Îl iubim în mod dsăvârșit. Îl urmăm pentru că Îl iubim pe El și toate poruncile Lui. Pentru că poruncile Lui sunt deopotrivă și ale Tatălui și ale Duhului Sfânt, sunt ale Dumnezeului nostru treimic. Și cine Îl iubește pe Fiul, Îl iubește deopotrivă și pe Tatăl, cât și pe Duhul Sfânt. Tocmai de aceea, cine se rușinează de Domnul și de cuvintele Sale [Mc. 8, 38, BYZ], se rușinează și de Tatăl și de Duhul Sfânt, pentru că cuvintele Lui sunt și ale Tatălui și ale Duhului Sfânt.

[6] Însă cine râde de Domnul și de cuvintele Sale? Cine poate să râdă de ceea ce e dumnezeiesc și desăvârșit și neapărat pentru fiecare dintre noi? Generația de oameni care este preacurvară și păcătoasă [Ibidem]! Pentru că oamenii păcatului Îl neagă, prin afundarea lor în păcat, pe Dumnezeu, Îl neagă pe Cel care este izvorul vieții și al sfințeniei. Și aceasta o fac pentru că viața lor e rea. Pentru că, dacă s-ar pocăi, ar vedea că păcatul e moartea lor și că avem nevoie cu toții de Dumnezeu. Dar, fiind morți prin păcat, ei socotesc moartea drept „viață”, când moartea lor sufletească este Iadul lor.

[7] Ideologia lumii noastre e contrară voii lui Dumnezeu, pentru că lumea noastră, în mare parte, își imaginează că e „autonomă”, că își are viața în propriile sale mâini. Mulți n-au nicio credință, nicio raportare firească la semenii lor, nicio căutare de răspunsuri pentru viața lor. Trăiesc fără gânduri mari, fără scrupule. De aceea, viața noastră în lume e o viață hărțuită de mulți, devalorizată de mulți, pentru că nu o înțeleg. Și nu o înțeleg, pentru că nu trăiesc în ascultare de Dumnezeu, de Cel care ne luminează pe noi mereu ca să facem voia Lui.

[8] Împlinirea mea e să fac pe fiecare zi ceea ce Domnul mă luminează. Acesta e gândul prim pe care l-am avut în această dimineață și l-am scris pe platforma X, pentru că e crezul meu. Aștept în fiecare clipă luminările lui Dumnezeu în viața mea. Aștept voia Lui pentru mine. Și aceasta înseamnă o luare continuă a Crucii Sale, o ascultare a Sa, înseamnă iubirea Lui. Pentru că aștept voia Celui pe care inima mea Îl iubește și cu Care trăiește neîncetat. Aștept glasul Său în inima mea, pentru că glasul Lui e cel mai împlinitor pentru mine. Căci eu știu că nu sunt autonom, ci sunt al Său, pentru că El m-a iubit din veci și m-a făcut pe mine spre slujirea Sa.

[9] Și când Îl lași pe Dumnezeu să îți spună direcția vieții tale în fiecare clipă, atunci nu mai ești al tău, ci al Lui. Renunți la voia Ta pentru ca să te regăsești cu adevărat în voia Lui. Și Crucea Lui îți devine marea ta împlinire, marea ta bucurie, pentru că orice durere, orice necaz, orice bucurie tu le trăiești cu Domnul și ele sunt împlinitoare pentru tine. Căci viața creștină este împlinirea noastră, dar ea e Crucea Lui, e asumarea ei în fiecare zi.

[10] Un satanist poartă Crucea cu susul în jos, o poartă invers, pentru că o disprețuiește, pe când noi o purtăm la gât pentru că e bucuria și împlinirea noastră. Bisericile noastre sunt pline de Crucea Lui, la fel și casele noastre. Și noi ne închinăm mereu Domnului, ne facem mereu semnul Sfintei Cruci pe trupul nostru, pentru că iubirea Lui e în noi. Și iubirea Lui e în noi, pentru că El ne-a umplut de iubirea Sa, de iubirea Crucii Sale, care este asumarea noastră deplină. Căci El ne iubește desăvârșit și veșnic, fapt pentru care ne umple pe noi veșnic de dragostea Lui.

[11] Iubirea își asumă cu totul pe cei iubiți. Nu poți iubi pe cineva și în același timp să fii nepăsător față de cel pe care îl iubești. Iubirea lui Dumnezeu e iubirea pe care o simțim neîncetat, pentru că El ne umple continuu de iubirea Lui. Dar simțim iubirea Lui împlinind voia Sa. Căci în măsura în care împlinim voia Sa, noi Îl simțim pe Dumnezeu prin slava Lui în noi înșine, pentru că ne-am deschis cu adevărat spre El și El spre noi. Și Dumnezeu așteaptă deschiderea noastră spre El, pentru ca El să o facă tot mai mare, tot mai cuprinzătoare. Încât noi să ne rugăm pentru toți și să îi iubim pe toți cu dragostea Lui față de toți.

[12] Un septembrie împlinitor, un septembrie al Sfinților Români! Pe 16 septembrie a fost pomenit pentru prima oară Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian Boghiu de la Sfântul Antim, iar pe 18 septembrie Sfântul Sfințit Mucenic Ilarion Felea. Și e nevoie de timp ca să conștientizăm faptul că ei ne-au fost contemporani, că noi am trăit pe lângă ei și că avem nevoie de rugăciunile lor cele sfinte pentru ca să trăim creștinește și românește pe pământ. Căci Sfinții Români ne învață să fim noi înșine cu adevărat, adică creștini și români în același timp.

[13] Așadar, iubiții mei, asumarea Crucii nu ține de secolul în care trăiești, ci de inima în care Îl iubești pe Dumnezeu. Dacă inima ta este plină de iubirea Lui, atunci ești un om al Crucii, al ascezei îndumnezeitoare. Și oricine e plin de iubirea lui Dumnezeu e plin de Crucea Lui, care e iubirea Lui pentru noi toți. Amin!

Mireasmă [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Dumnezeiasca Biserică e un pustiu al tăcerii. Dacă intri de unul singur, tăcerea plină de har e cea care te ia în primire. Pentru că intri în tăcere ca într-o liniște duhovnicească, intri în spațiul rugăciunii și al odihnei sfinte. Interioare. Care e adevărata odihnă. Cel care nu iubește Biserica nu știe ce e ea pentru noi: e calea mântuirii de fiecare zi. Cu o glumă și o drăcuitură, neștiutorul nesimțit o șterge din fața lui, o minimalizează cu totul. Dar nimeni nu poate minimaliza Biserica lui Dumnezeu, pentru că El o susține în existență! El, prin noi, oamenii, cei credincioși Lui.

Acolo, în familie, se șterge fața sfântă a Bisericii. Mamele și bunicile nu mai au timp de catehizarea copiilor și ei cresc ca niște ierburi din punct de vedere duhovnicesc. Cresc la întâmplare, n-au un mod de viață creștinesc, firesc, normal, manierat, și sunt ai nimănui.

Biserica e tăcerea rugăciunilor noastre, dar și bucuria multă a praznicelor. Când e închisă, păianjenii lucrează de zor la pânzele lor, sarea urcă în pictura pereților și o macină, iar pictura e cea mai fragilă teologie din fața noastră, pe care trebuie să o apărăm ca pe o vedenie. Căci vedeniile sunt transpuse iconografic. Vedeniile Sfinților sunt privirea noastră bisericească. Sunt modul nostru de a vedea simplu, profund, duios.

Statisticile privesc Biserica prin prisma prezenței la Slujbe, potrivit cuantumului financiar al salariilor, care e monument istoric, ce s-a petrecut aici semnificativ. Dar viața Bisericii e un firesc nesfârșit, e modul în care noi ne trăim viața și ne descoperim în discuțiile dintre noi.

Am început romanul în 385[1], în drum spre casă, trăindu-l mai întâi. Nu știi când începe, dar îți dai seama că îl scrii când îl trăiești. Când faci parte din el. Anul trecut a scăpat de la înec, iar pe grupul de whatsapp tocmai primisem vestea că e în comă și că a fost operat pe creier. Șanse minime. Când Împăratuʼ avusese accidentul fatal, lovit de o mașină, din spate, și lăsat inconștient, l-am vizitat acasă, la pat, după care am fost și la Octavian, care era proaspăt căsătorit. Și eram sub sentimentele rele transmise de părinții lui. Că fiul lor e la pat, în stare vegetativă, iar noi suntem vii…Și atunci am fost șocat de resentimentele lor. Nu mă așteptam să îi urască pe toți din jur. Și acum aud despre el…și nu știu dacă băutura a contat sau alt lucru interior.

Împăratuʼ avea mania curățeniei, își peria hainele, mergea într-un mod „distins”, impropriu pentru vârsta lui, și se spăla îndelung pe dinți. De aici porecla imperialității. Am stat un an la aceea în gazdă și atunci l-am cunoscut. La majoratul fiului lui Mircicuță am împrumutat un sacou de la el, apoi i l-am înapoiat dimineața și am rămas la el. Și de la aceste gesturi galante pentru un tânăr, învățate în familie cel mai probabil, poate de la sora lui mai mare, am imaginea lui în pat…inconștient, fiind prizonierul părinților lui. Nu știu dacă a murit sau unde e îngropat, nu mai știu nimic despre el, pentru că privirea lor mi-a retezat orice dorință de a-l mai revedea.

S-a petrecut aceeași tărășenie și la moartea lui Doru. De ce vărul meu a murit, iar eu nu mai mor o dată?! Și dacă am fi murit cu toții, s-ar fi simțit mai bine?…N-am înțeles niciodată dorința morții și mă bucur că n-am înțeles-o. Pentru că am înțeles din plin bucuria vieții și nevoia de nemurire bună, binecuvântată.

Rugăciunile mele sunt atotcuprinzătoare. Nu las pe nimeni afară. Îi includ pe toți în brațele mele, deși e obositor să gestionezi dialogurile cu toți. Rugăciunile nu dialoghează, ci își asumă întreaga umanitate. Te simți bine rugându-te, te simți la un loc cu toți, împreună. Și acest împreună nu e tranzitoriu, nu e de-o clipă, ci are întemeierea permanenței.

De ce a băut mult Octavian, tatăl meu? Nu mi-a răspuns niciodată în mod cinstit. Care era motivul din spatele beției lui, a beției lui violente? Am făcut și eu parte din neîmplinirea lui? Căci până am ajuns Duhovnicul lui s-a luptat mult interior cu mine, cu statutul meu de om credincios. I se părea o prostie viața mea de om credincios. Peste trei zile împlinesc 35 de ani de viață duhovnicească. De viață în credință. Dar mai apoi și-a dat seama că sunt împlinit și a început să îi placă și lui pacea lui Dumnezeu. L-am văzut tăcând, l-am văzut și pe bunicul meu Marin, tatăl lui, tăcând, îmi știu tăcerile mele, abisale…Însă tăcerile lor au venit încet, dar sigur, spre mine. Și mă bucur pentru liniștea lor! Că nu toți cei din Cimitir au pace. Nu, nu toți! Ci pacea e a acelora care și-au dorit-o, care au venit spre Domnul păcii.

Tăcerea lui Moromete am văzut-o în ei. O cugetare continuă, un mod de a-și trăi propriile lor romane. Cei care se pierd în visări au amplitudinea romanului, lărgimea lui, dar e nevoie și de abisalitatea acestuia. Căci cel mai enervant lucru în cultura de azi sunt amănuntele fără conștiință, fără abisalitate. Așa, și dacă știu cum arătau camerele, hainele, chipurile, gândurile lor mărunte, le știu și inima lor?! Nu pot să-l respir pe Balzac cel plin de amănunte, de amănunte banale, care ne dă detalii cu nemiluita despre exteriorul lucrurilor, dar mă odihnesc când îl aud vorbind despre înțelegerile lui sufletești. Pentru că aceste înțelegeri sunt experiența omului, pe când detaliile sunt statistice. Iar romanul are nevoie de viața omului, pentru că el trebuie să transmită experiență.

Ceaiul verde m-a făcut propriu scrisului. Ceaiul verde sprijină romanul, îl face să fie în această zi. De ce am băut un litru și jumătate? Pentru că mi-am lăsat transpirația în veșmintele Dumnezeieștii Liturghii de azi. Trebuia să mă rehidratez pe drum și bine am făcut. Tânărul de lângă mine, cu mustață și barbă de proaspăt ieșit din adolescență, mi-a plăcut. După ce a citit online, s-a jucat puțin, apoi a adormit. Și mi-a plăcut modul îngrijit în care dormea. Fără gură deschisă, fără zgomote…


[1] Început pe 3 august 2025, zi de duminică călduroasă.

Epistola a II-a către Tessalonichiini, cap. 3, ed. BYZ

1. În sfârșit, rugați-vă, fraților, pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească și să se slăvească, precum și la voi,

2. și pentru ca să ne izbăvim de oamenii cei nelalocul lor și răi! Căci credința nu [este] a tuturor[1].

3. Și credincios este Domnul, Care vă va întări pe voi și vă va păzi de cel rău.

4. Și am nădăjduit în Domnul cu privire la voi, că pe cele pe care vi le poruncim vouă le și faceți și le veți face.

5. Iar Domnul să vă îndrepte vouă inimile spre dragostea lui Dumnezeu [Ὁ δὲ Κύριος κατευθύναι ὑμῶν τὰς καρδίας εἰς τὴν ἀγάπην τοῦ Θεοῦ] și spre răbdarea lui Hristos [καὶ εἰς τὴν ὑπομονὴν τοῦ Χριστοῦ].

6. Și vă poruncim vouă, fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, a sta voi departe de tot fratele umblând fără rânduială [στέλλεσθαι ὑμᾶς ἀπὸ παντὸς ἀδελφοῦ ἀτάκτως περιπατοῦντος] și nu după tradiția pe care ați primit-o de la noi [καὶ μὴ κατὰ τὴν παράδοσιν ἣν παρέλαβον παρ᾽ ἡμῶν].

7. Căci voi înșivă ați cunoscut cum trebuie a ne urma pe noi; că[ci] nu ne-am purtat fără rânduială în[tre] voi,

8. nici [n-]am mâncat pâine în dar de la cineva [οὐδὲ δωρεὰν ἄρτον ἐφάγομεν παρά τινος], ci, cu muncă și [cu] trudă, noaptea și ziua lucrând, spre [ca] să nu îngreuiez pe cineva [dintre] voi [πρὸς τὸ μὴ ἐπιβαρῆσαί τινα ὑμῶν].

9. Nu că nu avem [am avea] putere[2], ci ca pe noi înșine să ne dăm vouă exemplu, spre a ne urma pe noi.

10. Căci, și când eram cu voi, aceasta vă porunceam vouă, că, dacă cineva nu voiește să lucreze [εἴ τις οὐ θέλει ἐργάζεσθαι], nici să [nu] mănânce [μηδὲ ἐσθιέτω]!

11. Căci auzim [despre] unii umblând în[tre] voi fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind.

12. Dar unora ca acestora le poruncim și îi rugăm, prin Domnul nostru Iisus Hristos, ca, lucrând cu liniște, să-și mănânce pâinea lor.

13. Iar voi, fraților, să nu slăbiți făcând ce este bine [μὴ ἐκκακήσητε καλοποιοῦντες][3]!

14. Iar dacă cineva nu ascultă cuvântului nostru prin epistolă, pe acesta însemnați-l și nu vă amestecați [cu] el, pentru ca să se rușineze,

15. dar să nu-l socotiți ca vrăjmaș, ci sfătuiți-l ca pe un frate!

16. Și Însuși Domnul păcii să vă dăruie vouă pace pururea în tot chipul! Domnul [să fie] cu voi, [cu] toți!

17. Salutarea [este cu] mâna mea, a lui Pavlos, care este semnul [meu] în toată epistola [ὅ ἐστιν σημεῖον ἐν πάσῃ ἐπιστολῇ]. Așa scriu [eu][4].

18. Harul Domnului nostru Iisus Hristos [să fie] cu voi, [cu] toți! Amin!


[1] Căci, din păcate, nu toți cred în Dumnezeu.

[2] Vă spun aceasta, nu ca și când nu am avea putere asupra voastră, putere duhovnicească.

[3] Să nu vă pierdeți râvna cu care ați început să faceți cele bune!

[4] Așa îmi semnez eu epistolele: la final. Scriind salutarea ultimă cu mâna mea.

1 2 3 4 5