Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [46]

Episodul de la Lc. 1, 26-38 – bunavestire a Sfântului Arhanghel Gavriil către Pururea Fecioara Maria – este dezvoltat poetic magistral în poemul Vestire:

Am fost trimes de sus fecioară
Veste să dau că ceasul a sosit
În miezul zilei va cădea o floare
Și trupul tău curat va fi umbrit

Eu nu-s decât vestirea crin
Plânsul dintâi și cel ce o să vină
Eu n-am putere singur să umbresc
Sămânța mea-i sterilă și străină

Să nu te înspăimânte soră deci
Eu nu-s decât răcoarea de pe munte
Ce-alungă negurile din fântâni
Ca fulgerul să poată să se-mplânte

Vin norii grei din miazănoapte vin
Și noaptea-i tot mai rece și târzie
Solul furtunii astăzi s-a oprit
Lăsând să cadă crinul în pustie

Vestea cea bună, magnificat, fii
Zi divină pururi preamărită
Ard miriade clopote în cor
Pe o câmpie veșnic înflorită

Sfântul Arhanghel Gavriil o anunță pe Preacurata Fecioară că va fi umbrită de către Duhul Sfânt și Îl va primi în pântecele ei pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. El este doar trimisul care aduce vestea de la Dumnezeu, Îngerul Său: „Eu n-am putere singur să umbresc/ Sămânța mea-i sterilă și străină”. El este Arhanghelul care „alungă negurile din fântâni”, din fântânile sufletului, pentru „ca fulgerul” luminii dumnezeiești „să poată se se-mplânte” în inimile celor care se curățesc de patimi și păcate prin pocăință. El este „solul furtunii”, al voinței dumnezeiești, care „astăzi” lasă „să cadă crinul în pustie”, adică aduce o ramură de crin din Rai și o dăruie unei Fecioare Preacurate, care este ea însăși un crin în pustia acestei lumi, în valea plângerii și care ne-a înflorit nouă floarea-Hristos: „Eu [sunt] floarea câmpului. Sunt crinul văilor. Ca crinul în mijlocul spinilor: așa [este] apropiata mea în mijlocul fiicelor” (Cânt. Cânt. 2, 1-2).

Sfântul Arhanghel Gavriil a adus „vestea cea bună”, a întrupării Mântuitorului lumii din Preasfânta Fecioară, veste pentru care „Ard miriade clopote în cor/ Pe o câmpie veșnic înflorită”: cântă zici de mii de zeci de mii („miriade”) de Sfinți Îngeri de foc, în cor, cu glasuri răsunând precum clopotele, pe câmpia veșnic înflorită a Raiului.

Este evident că această Sărbătoare, a Buneivestiri – ca și cea a Nașterii Domnului –, a fost trăită cu totul aparte de către poetul Ioan Alexandru, fiind legată de experiențe duhovnicești personale (așa cum am mai arătat).

Și, iarăși, un alt poem, Dar, mărturisește despre o ieșire extatică, despre care iar nu știu dacă este un eveniment separat de cele despre care am mai vorbit sau doar o nouă transpunere în versuri a unei experiențe anterioare:

Ni s-a mai dat o vară pe pământ
Strălucitoare sfântă și senină
Zilele-s numai ceruri și cuvânt
Și nopțile de aur pe colină

Fierbinte-i Duhul lumii și dezbrăcat în el
Precum un crin de taină și de nuntă
Lumina mă dezmiardă-n univers
Și mă-mbăiază toată și frământă

Nu mai am gând de mâine și de ieri
Toate se-ntâmplă-acum ca niciodată
Stejarul în extaz peste păduri
Bea foc ceresc și nu se mai îmbată

Lumină de departe, lumină din înalt
Jur-împrejur lumină aurie
Într-un chibot îmbobocit mă simt
Închis în taină vara pe vecie.

Și aici exprimă fericirea negrăită a vederii și a trăirii în lumina dumnezeiască. Pare că e vorba doar de lumina orbitoare și bucuroasă a verii, dar nu este așa, ci aici vorbește tainic despre harul „Duhului fierbinte”, care îl îmbăiază și dezmiardă în lumina Sa, în lumina Preasfintei Treimi, încât „bea foc ceresc”, „în extaz” (el este stejarul care bea foc), îmbătându-se fără să se îmbete de această lumină pogorâtă „de departe”, „din înalt”. Și se simte îmbobocit ca într-un chibot/ chivot, într-o vară veșnică: „Nu mai am gând de mâine și de ieri/ Toate se-ntâmplă-acum ca niciodată”.

Zice și într-un alt poem: „Sunt calde elemente din jur/ De le atingi se înroșesc și cântă/ Fecioare limpezi toate-au înflorit/ Și-i dor în mine pururea de nuntă [cu Hristos] // Stejarul liniștitu-s-a de-acum/ În trupul lui se-aude pe sub stele/ Aloia osemintelor de sub pământ/ Cum intră lin în lacrimile mele” (Vară). După revelații în extaz urmează plânsul lin și dulce al celui care s-a bucurat nespus de darul lui Dumnezeu. Iar cel care a văzut Împărăția lui Dumnezeu, în lumina Sa cea negrăită, vede cu ochi curați întreg cosmosul (un cosmos feciorelnic, virgin, pur) și simte să plângă pentru întreaga făptură, pentru cei vii și pentru cei adormiți.

Ceva asemănător mărturisește și în poemul Noapte:

Această liniște slăvită a luminii
Noapte și pace-n cer și pe pământ
Nimeni nu-ntreabă, nu cere, nu cuvântă
Toate sunt mulțumite cine sunt

Toate-ș au locul libertății lor
Și îl respectă-n tainică tăcere
În țara vulturilor niciun roi
Nu-și zămislește patria de miere

Furnicile-și au coșnițe-n păduri
Păstrăvii dorm curați între șuvoaie
Stejarul odihnește-n univers
Desfășurat ca pruncul în copaie

Nimic nu iese din hotarul său.
Ce-i dincolo se bănuie de sine.
Iar cine vrea să sufere mai mult
E șarpele de veghe pe coline

Toate creaturile lui Dumnezeu își au rostul în univers și împlinesc nestrămutat legea lui Dumnezeu. Remarcam altădată aceeași idee ortodoxă la Dimitrie Cantemir (în volumul al treilea al Istoriei de față).

În acest sens, în poemul Bucurie, Ioan Alexandru subliniază binecuvântarea dumnezeiască pe care o resimte pentru că trăiește în mijlocul unei lumi firești, așa cum a lăsat-o Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu dăruie bucuria harului Său celor care iubesc lumea Lui și nu caută să o desfigureze:

Beau iarăși lapte, din toate câte sunt
Același este laptele și-o să rămână
Cât fi-va lumea ne trebuie un deal
Unde să pască-un bivol și-o fântână

Și-un staur unde noaptea un păstor
Să stea de veghe singur se cuvine
C-un lemn în vatră și-o lacrimă de foc
Și-un fluiere să fie ar fi bine.

Dar bun e laptele și sănătos
Și-i bine-n lume cât mai este-o vacă
Și cât mai trece-un nor prin univers
Și cât e-un cuib de pasăre-ntr-o cracă

Și câtă vreme pâinea-i tot din grâu
Și grâu-i tot sămânța care moare
Și câtă vreme pruncii noștri vin
Tot din măicuța noastră născătoare

Și câtă vreme șerpii rămân șerpi
Și bună ziua este ziua bună
Și câtă vreme cu iubiții mei
Cântăm la lampă seara împreună

Din păcate, începem să pierdem tot mai mult aceste lucruri care păreau imuabile altădată. Da, e bine cât mai există lucruri firești, naturale. Dar încep să nu mai fie nici măcar aceste lucruri simple, care arătau lumea lui Dumnezeu, așa cum a lăsat-o El. Constatăm cu oroare azi că laptele nu mai este laptele pe care l-am băut și pe care îl știam din copilărie și că se caută a se înlocui și pâinea de grâu și de cereale…