Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [50]
Sfântul Ștefan cel Mare a rămas în istorie prin „cinzeci de mânăstiri și bătălii/ În fiecare an o ctitorie” construind. „Coroana sa crescând acoperea/ Din mare până-n munții de pe lună/ O-mpărăție-a bourului blând/ Cu piept de leu și aripi de furtună” – metaforele elogiază vitejia și tenacitatea sa unice în istoria României.
Dar nu numai libertatea Moldovei a apărat-o marele Voievod, ci și bunăstarea ei, pe care poetul o elogiază astfel:
Și țara-i grea de roiuri și fântâni
Și scârțâie amurgul sub roțile de care,
De-atâta grâu sub cerul înstelat
Se-ndoaie zarea ca o lumânare,
Poienile albastre sunt bete prin păduri
De-atâta rouă și amar de floare
Copiii-n leagăne în somn îmbobocesc
Și-ardoarea lunii cântă în ulcioare.
Nu cred că Ioan Alexandru a scris despre „ardoarea lunii” fără să se gândească la „lucorile herbinte” ale lunii din versurile Sfântului Dosoftei („Nice luna te-a păli-te/ Noaptea cu lucori herbinte”, Ps. 120, 19-20, din Psaltirea în versuri) și la „văpaia” luminii de lună la Eminescu („Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie” – Scrisoarea I; „Și privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri” – O, rămâi…; „Răsare luna,-mi bate drept în față /…/ Sclipiri pe cer, văpaie peste ape” – Fiind băiet păduri cutreieram).
Însă, așa cum sesizam în volumul al VI-lea al Istoriei de față[1], această imagine poetică tulburătoare, cu semnificații mistice la bază, a colindat paginile mai multor poeți: Bolintineanu („Iar luna toarnă-argint fierbinte/ Pe-ntinsul mării lucitor” – Mormântul ei), Alecsandri („Ca lampă aninată la poarta de vecie,/ Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie [luna],/ Vărsând văpaie lină, ce lumea acoperea” – O noapte la țară), Arghezi („Bătuți de-a lunii vânătă dogoare” – Binecuvântare)…
La fel, lumânarea cerului înstelat („De-atâta grâu sub cerul înstelat/ Se-ndoaie zarea ca o lumânare”) e plină de semnificații, având în vedere acea luminare – cuvânt latinesc, care înseamnă luminător sau stea, și pe care îl regăsim în Vulgata, la Fac. 1, 14: „dixit autem Deus fiant luminaria in firmamento caeli” –, despre care am mai vorbit mai sus.
Și dacă lumânarea cerului înstelat se îndoaie peste grâul din carele oamenilor, este pentru a-și topi ceara luminii ca pe o pecete peste aurul grânelor, al darului de belșug al lui Dumnezeu.
Alexandru îl laudă pe Sfântul Ștefan cel Mare pentru ctitoriile și daniile sale:
La Volovăț și Athos și Bistrița și Neamț
La Rădăuți slăvitele-oseminte
Le-ai îmbrăcat în clinchete de-argint
Sub lespezile-aducerii-aminte.
Pe Voronețul gol de stejeriș
Ai tras o piele lină și gângavă
Zugravii blânzi au zugrăvit frumos
Toți îngerii din codri și din slavă.
Și-amestecând văpaia cu oloi
Ai uns lăuntric murii și-n afară
Și invocat-au cerul cu senin
S-o fulgere în nopțile de vară.
Se referă la Biserica Mănăstirii Voroneț, care a fost zidită ca să amintească cerul, rămânând celebră prin „albastrul de Voroneț”[2].
„Pe Voronețul gol de stejăriș/ Ai tras o piele lină și gângavă”, imaginea poetică e născută din Ps. 103, 1-2: „Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte! Întru mărturisire și bună-cuviință Te-ai îmbrăcat, îmbrăcând lumina ca pe un veșmânt și întinzând cerul ca pe o piele”. Dumnezeu a făcut bolta cerului întinzând-o ca pe o piele (sau ca pe un cort, cum zic alte traduceri, dar corturile erau făcut inițial din piele). Iar Biserica Voronețului s-a înălțat ca o imagine a Cerului (ceea ce și este Biserica lui Dumnezeu pe pământ). „Zugravii”, adică pictorii Bisericii, „Au zugrăvit frumos/ Toți îngerii din codrii și din slavă”: Sfinții Îngeri stau în slava lui Dumnezeu, dar coboară și în codrii unde se nevoiesc sihaștrii și se arată celor care se roagă și se curățesc ascetic de patimi.
„Și-amestecând văpaia cu oloi”, amestecând, adică, harul cu ulei, aceiași zugravi, la porunca Sfântului Ștefan au „uns lăuntric murii și-n afară”, au pictat și zidurile exterioare, dăruindu-le chipul icoanelor „lăuntrice”. „Și invocat-au cerul cu senin”, prin albastrul care îmbracă Biserica pe dinafară, „s-o fulgere în nopțile de vară” (Ștefan cel Mare), ca să o facă să lumineze tainic sub lumina stelelor de vară.
[1] A se vedea: Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), Vol. VI (Eminescu), Teologie pentru azi, București, 2021, p, 669-678, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.
[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Voroneț.