Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [68]
Am găsit și în acest volum un poem care evocă o revelație, o vedere dumnezeiască, poem intitulat Fecioară:
De umbra ta să nu mă înfior
Când te arăți bucurie
În șesul milelor mă desfășor
Ca într-o perlă marea fumurie
Făptura ta înlăcrimată-n mers
E mai presus de orice-nchipuire
Cu tine a-ncetat în univers
Orice lucrare întru desăvârșire
Ca să te rabde țărna pe pământ
Să afle ceru-n tine ascultare
Într-un amurg pe vânt s-a poruncit
Să te-nsoțească umbra-n tremurare
Iar când din somn fusesem deșteptat
Și te-am zărit întreagă pe coline
Mai licărea călcâiul nelucrat
Și m-am aprins a candelă în tine
Fecioara poate fi Maica Domnului sau lumina dumnezeiască. Dar înclin să cred că se referă la Preasfânta Fecioară, pentru că și în alt poem, Vis, din Imnele Transilvaniei, a spus ceva asemănător: „E numai umbră și un vis/ Cu lumânarea-aprinsă de la sine/ Și chipul Maicii noaptea picurat/ De-a lungul așteptării pe coline”.
Cred că versurile „Într-un amurg pe vânt s-a poruncit/ Să te-nsoțească umbra-n tremurare” indică poetic umbrirea Preacuratei Fecioare de către Duhul Sfânt, după vestirea Sfântului Arhanghel Gavriil: „intrând Îngerul către ea, a zis: « Bucură-te, cea plină de har! Domnul [este] cu tine. Binecuvântată [ești] tu în[tre] femei […] Duhul Sfânt Se va coborî în[tru] tine și puterea Celui Preaînalt îți [te] va umbri ție [pe tine], de aceea și Sfântul care Se naște [din tine] Fiul lui Dumnezeu va fi chemat»” (Lc. 1: 28, 35)[1].
Al doilea catren („Făptura ta înlăcrimată-n mers/ E mai presus de orice-nchipuire/ Cu tine a-ncetat în univers/ Orice lucrare întru desăvârșire”) este o laudă adusă Maicii Domnului care a atins cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii omenești, ea neavând niciun păcat personal, păzindu-se întru totul curată, din iubirea ei nespusă pentru Dumnezeu. Iar prin sălășluirea în pântecele ei a Fiului lui Dumnezeu a devenit mai sfântă și mai cinstită decât toată făptura, mai presus decât toate Puterile Cerești și Împărăteasă a Îngerilor.
„Călcâiul nelucrat” (cf. Fac. 3, 15) indică simbolic slăbiciunea noastră omenească, de care caută să profite cel rău pentru a ne vătăma. Aici, îmi pare că poetul denumește prin această sintagmă, cu smerenie, întreaga sa făptură, care s-a învrednicit de vederea Maicii Domnului: „Iar când din somn fusesem deșteptat/ Și te-am zărit întreagă pe coline/ Mai licărea călcâiul nelucrat/ Și m-am aprins a candelă în tine”. Visul extatic s-a continuat cu această vedenie minunată și cel ce licărea întru lumina dumnezeiască s-a aprins ca o candelă întru iubirea Maicii Domnului.
Și pentru că vederea luminii dumnezeiești și viețuirea veșnică în ea este plata celor credincioși, Ioan Alexandru a reformulat astfel parabola biblică a lucrătorilor care au venit la diferite ceasuri ale zilei:
Celor ce le-a scăpat lumina-n prima zi
Pot în cea de-a patra s-o apuce
Când soarele și luna-ncep a fi
Și peste ape stelele străluce
Celor ce veniră-ntr-un târziu
Li se mai dă din slavă înc-o dată:
În mormântul ce-a rămas pustiu
Giulgiurile-o țin înfășurată.
(Lumina)
Vederea luminii dumnezeiești este răsplata pentru lucrarea în via duhovnicească, în via Domnului, pentru nevoința și asceza creștine. Poemul este, cum spuneam, o poetizare a parabolei despre lucrătorii care se întorc la Dumnezeu la diferite ore ale zilei, adică la diferite vârste ale vieții. Și unii văd lumina lui Dumnezeu din prima zi, Îl cunosc pe El degrabă că este Lumina lumii și lucrează cu râvnă pentru El de la începutul vieții lor conștiente. Alții Îl descoperă în ziua a patra (pentru că în ziua a patra a creației au fost creați luminătorii: soarele, luna și stelele), prin Sfinții Lui care sunt luminătorii acestei lumi. Alții întârzie până târziu și Îl primesc pe El datorită jertfei de pe Cruce, împărtășindu-se de slava Sfântului Mormânt, adică de slava Învierii Sale.
Sau versurile se mai pot înțelege și astfel: primii Sfinți sunt cei care I-au slujit lui Dumnezeu până la potop, cei care au cunoscut Lumina dintâi, mai înainte de Lege (prin mărturie de la Sfinții Protopărinți Adam și Eva și prin revelații dumnezeiești personale). Cei din ziua a patra sunt Sfinții începând de la Avraam și din vremea Legii vechi, când Legea Sfântului Moisis și Profeții le-au fost luminători. Iar cei de pe urmă sunt creștinii care se sfințesc primind lumina din slava învierii lui Hristos.
[1] A se vedea Evanghelia după Lucas, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/04/11/evanghelia-dupa-lucas/.