Tot ce nu se face din conștiință e forțare a omului. Pentru că atunci când un om Îi slujește lui Dumnezeu nu mai trebuie să îi spui ce să facă, căci el trăiește potrivit conștiinței sale. A conștiinței sale luminate de Dumnezeu.
De la Alexandria a urcat o mamă cu doi copii. De Generală. Mama a stat în stânga mea, copiii în dreapta mea. Am terminat un roman de Márquez, am conversat cu Doamna Preoteasă, am privit pe TikTok, cei doi copii s-au uitat pe geam ca doi oameni maturi. Au vorbit între ei, au călătorit cu atâta calmitate, încât nu i-am auzit, deși stăteam lângă ei.
Mai pe scurt: m-au odihnit! Mi-au făcut bine. N-am mai văzut de mult așa copii educați, atenți, îngrijiți. Și când am lăudat-o pe mamă pentru copiii ei, mi-a spus că în spate, în autobuz, mai are un copil mic, împreună cu altcineva, care e la fel de tăcut, de cuminte.
Deci, se poate! Dacă ai copii trebuie să ai și iubirea de a le fi părinte, educator, mentor. Altfel ai megafoane de poluare și nu copii.
Jertfa Fiului lui Dumnezeu pe Cruce ne-a dăruit puterea transfigurării prin pocăință, „Să se aprindă linele lumine/ În candelele stingerii de sine/ Ce nu pot creaturile discerne/ Sunt tainice iluminări eterne” (Smerită cugetare).
Creștinul ortodox trebuie să treacă prin această metanoia ca „Să fii împăcat/ Să te umpli de bucurie/ Fără orgoliu/ Doar te știi cel din urmă/ Până suflarea din tine se curmă/ Pulberea asta stângace/ Mai presus de înger Duhul [Sfânt] o face”, încât „Se-aud armonii ancestrale/ Ce dezleagă-n cosmos catedrale/ Și intri-n ritmul clopotelor sfinte/ Și nu mai sunt nici moarte nici morminte” (Pelerin) în Împărăția lui Dumnezeu, văzută în lumina dumnezeiască.
Adresându-se unui fiu al său („lui Ștefan”), într-un poem cu valoare parenetică, poetul predică fapta bună, care trebuie să îi facă pe creștini împliniți și fericiți:
Ce-ai făcut azi fiul meu ți se ia ca faptă
Toată lumea lucrează socotind că se-ndreaptă
Învăț să schiez tată[1] în poiana căinței
De când au căzut zăpezile pe munții Aleluia pe
Piscurile Ființei
Înaintea zorilor când voi dormiți încă mă duc la bunicul
Orb în chilie
Și-i învelesc trupul bătrân și scot afară olița
De noapte fără ca nimenea să mă știe
Se vede că-i o faptă bună devreme ce toată ziua
Simt în suflet o căldură
Ca pe cerul inimii după spovedanie
Și cuminecătură
Apoi mă străduiesc să-l socot pe fiecare-ntâlnit pe cale
Mai sporit în virtute ca mine
Mai bineplăcut cereștilor prin lepădarea de sine
Dacă toate acestea n-ar fi fapte de unde sporul zilnic de bucurie[?]
Apoi văd munții-ngenunchiați bolborosind în comica liturghie
Și cetinile înzăpezite când le cutremură vântul
Aud suspinele lor transfigurând pământul
Seara când mă întorc spre-acasă prin țintirim la mama bună
Văd cerurile deschise și pruncuții cu îngerii-doxologind împreună
Și-n odaia-ncălzită cu frățiorii în jurul lămpii la cină
Cuprinși de mâini cu toții cântăm lumină lină
Le va cerne toate ca pe grâne
Iubirea milei rănilor din mâne!
(Dialog)
E o confesiune a poetului, despre lucrarea virtuților pe care o făptuia și pentru care primea „sporul zilnic de bucurie” harică. Iar lucrarea lui consta în pocăință, prin care își curățea ființa ca zăpada, în îngrijirea tatălui bolnav[2], în prihănirea de sine (cugetând despre sine că este mai prejos decât toți ceilalți), în contemplarea naturii ca pe un templu cosmic care aduce neîncetate imne Creatorului său și care suspină după transfigurare (cf. Rom. 8, 19-23) și în păzirea familiei sale în credință și în evlavie.
Dar și iubirea de străini e o mare virtute. Și dacă „Vine un musafir la noi în casă/ Aducător de har orice străin/ Îl vom pune în frunte la masă/ Lângă pâine și vin // Cât ne este vatra de săracă/ Pe cât suntem de mulți lângă foc/ Îi place lui Dumnezeu să petreacă/ Cu noi la un loc” etc (Cina).
Și răbdarea suferințelor, „duhurile-n carne să nu urle/ Să putem suporta infernale rănile/ Pe opt glasuri miezonoptice strănile” (Fiul meu)…
Însă nu suferim singuri, pentru că și Hristos și Sfinții și Îngerii Lui sunt în suferință împreună cu noi: „Unde-i iubire este și durere/ Amândouă țin de înviere/ Nu numai eu de lacrime străpuns/ Și paradisul e scăldat de plâns”. Chiar și Îngerii „fără de moarte/ Nu cad din eternul bine/ Prin lacrimă se leapădă de sine” (Epitaf), prin plânsul lor pentru mântuirea noastră, a fraților lor de pe pământ.
Laolaltă cu aceste lucrări poetul numără și scrisul de imne, pentru care se roagă lui Dumnezeu: „nu-mi lua mințile/ Până-mi voi termina Imnele/ Să pot plăti neștiințele [păcatele]” (Ectenie). Pentru că scrisul are valoare redemptorie pentru el: „Să pot scrie imne pentru țară/ Îngenunchi în fiecare seară” (Pruncii mei), în rugăciune către Dătătorul harului, al inspirației și al înțelepciunii. Căci „De unul singur să mă mântui nu pot // Trăiesc în neam ca limba într-un clopot” (Ars poetica).
Prin venirea lui Hristos în trup și prin jertfa Lui, „Mi se-ngăduie și mie și ție/ Să-mi ung zilnic capul cu mir de bucurie” (Imn), prin lucrarea poruncilor Sale. Poetul este „cel sporit în vis” (care a primit vedenii în vis) și el, „La lumina candelelor line/ Ca ceara se topește după Tine” (Diacon).
Frumusețea întregii zidiri a lui Dumnezeu nu se vede decât cu ochi curați, cu ochii spălați prin pocăință și care sunt deschiși „transfigurărilor”: „Ochii credinței sunt tot ce am mai sfânt/ Și mai curat și fără părtinire/ Cu ei mă uit la toate câte sunt/ Să nu le fiu prilej de prihănire” (Vedere).
Acela care este îndrăgostit de Dumnezeul cel „din cosmos neretras”[3] (Epitaful Putnei), caută și vede pururea frumusețea: „O, frumusețe[a] să nu o pierzi nicicând/ Cu sufletul te ții de ea cântând/ Nevăzută niciunde/ Din toate-mbie pe cât se ascunde”. Pentru că toată frumusețea din univers are ca fundament harul lui Dumnezeu nevăzut. Și adevărata frumusețe se vede „Unde-ncetează inima și minte/ Îngenuncheat fără încălțăminte” (Frumusețea), adică prin ieșire din sine extatică, așa cum a văzut Sfântul Moisis rugul aprins.
Biserica lui Hristos este „decât cosmosul și veacurile mai încăpătoare/ [Cu] Logosul prunc în altar, Praporii de nuntă/ În pridvoare/ Mai adâncă decât infernul, decât cerurile mai înaltă/ Fulguie pe bolți[le ei] cherubii din lumea cealaltă/ În fața catapetesmelor veșnice. /…/ Două naturi într-una la putere,/ Timp și spațiu grele de-nviere” (Basilica). Puterea ei este Hristos, Dumnezeu și om („Două naturi într-una la putere”).
În această credință au trăit strămoșii noștri și pentru ea au luptat și au murit. Și de aceea, multe poeme din acest volum evocă istoria Putnei (care a ars, pierzându-se înfățișarea originală pe care i-a hărăzit-o ctitorul) și a altor Mănăstiri moldovene, vremea Sfântului Ștefan cel Mare, dar și istorii din cele două Testamente.
„Nu moartea-i greu de purtat ci viața de două milenii”, pentru că strămoșii noștri au păzit credința dreaptă ortodoxă, „Să nu se sfărâme corabia [Biserica] cu sacramente și mirodenii [cu Sfintele Taine]/ Îngheață sori încremenesc oceane dar fulguie/ Corabia/ Ieslea cu pâine sicriu ce ne hrănește evlavia” (Putna).
Țara s-a înălțat pe rugăciunile pustnicilor și a tuturor Sfinților nevoitori: „Catedrale vii ca să putem de piatră spânzura/ Pe văi și pe colini,/ Să nu devină țara idolatră,/ Pustnici în codri mușatini. /…/ Puteți de-acum pe-aceste oseminte, înălța/ Cetăți și mănăstiri/ Și peste ele-n alt rând de morminte/ Voievozi și țara de oștiri”… (Pustnicii lui Daniil Sihastru). Zidirile s-au întemeiat pe rugăciuni, nu pe trufie. Pe dorința de a păstra și a păzi adevărul.
[1] Apelativul „tată” e folosit aici în adresarea tatălui către fiu, așa cum se obișnuiește în limbajul familial, la români.
[2] Eu cred că e vorba de tatăl poetului sau de tatăl soției sale, dar îl numește „bunicul” pentru că poemul e formulat ca o rostire către copilul său.
[3] Contrar concepției protestante și neoprotestante.
