Sermon on the 32nd Sunday after Pentecost [2026]

My beloveds[1],

we lie to ourselves continuously with our money. We believe that our money ensures our existence, that it ensures our happiness, the stability of our life, but they are unimportant when it comes to our real fulfillment. Because our fulfillment is given by life with God. We need money, no one can deny this, because our current needs are related to them, to money, but the needs of the soul are related to the glory of God, to His life that descends into us. Because, without His eternal glory, we have no ghostual life in us, but only a sad, unfulfilled, unhappy life[2].

You can have money, but you are unloved. You can have wealth, but no real friends, but only profiteers around you. You can buy many things, but you cannot buy the forgiveness of your sins. Because God forgives our sins only if we repent of them and change our lives. And changing our lives means serving God, being with Him constantly, doing His will. Because His will is the fulfillment of our lives. And when you come to understand that God is the center of our life, then the material things lose their importance in our heart, because we no longer trust in things, but in the One who gives us all things, but, more importantly than all, gives us eternal life[3].

He was small in stature [Lucas 19, 3] and climbed a sycamore tree [συκομωραία] to see Him [Lucas 19, 4, BYZ]. He was a tax collector, i.e. a traitor to his people, because he had made a pact with the roman ruler, and at the same time a corrupt man[4]. And yet, feeling his loneliness, he climbed the tree and saw the Lord. And the Lord, the One who had always known him, called him by name and auto invited Himself into His house [Lucas 19, 5, BYZ], in order to draw him to Himself. Because He knew that his longing for God was deeper than his evil deeds. Because He knew that he could give up his sinful life[5].

The future Holy Bishop of the Church of Chesaria, Saint Zacheos [Ζακχαῖος][Lucas 19, 2, BYZ][6], had to give up his dirty money, his servitude to the romans, his injustices, in order to feel fulfilled. Just as we must give up our injustices, our hypocrisy, our wickedness, our sinful desires, in order to be the Servants of God. Because His Servants are pure with the heart, they are full of righteousness, full of purity, full of holiness, as the name Zacheos means the pure one[7]. And to be pure you must be full of the glory of God, because His glory is what makes us pure, makes us holy people[8].

After last year, in 2025, the Holy Relics of the Holy Romanian Men were removed from their graves, this year, in 2026, the Holy Relics of the Holy Romanian Women are being removed. And on january 15, the Holy Relics of the Holy Pious Martyr Evloghia Țârlea from the Samurcășești-Ciorogârla Monastery were removed from her grave[9]. And the Holy Relics are full of the glory of God. Full of His glory, because the Saints lived on earth in His glory, being full of His divine glory. And the Holy Relics show us that the real fulfillment of  man is the glory of God, because all members of the Emperordom of God are full of His glory[10].

„And I looked into the tomb and saw bare bones”, says a hymn from the Funeral Service. Bare bones mean the body of a sinful man. Because the bodies of the Saints are called Holy Relics, i.e. bodies full of divine power, full of His glory, because the Saints lived and live together with God. And the Holy Relics authenticate the real relationship of the Saints with God, the presence of God, through His glory, in their bodies and souls. Because they have the Holy Relics on earth, but their holy souls are in the Emperordom of God, because the Saints chose Him instead of the whole world[11].

In fact, this is also the solution to our problem: for it is not money that drags us down, but our attachment to it. If we did not love earthly things so much, we could serve Him having all kinds of riches. Because the riches are not to blame for our passion, but the false value that we give them in our lives. Because everything we have is for living and not for eternalizing ourselves on earth. Everything we have is from God and we receive them so that we can constantly sanctify ourselves in our relationship with Him. But if we are duplicitous and love ourselves and our things, then we do not serve Him, but we lose ourselves in shameful passions. In passions that do us no honor[12].

The Lord stopped under the tree and asked Zacheos to come down from his false opinion of himself. Because it is not enough to just read about the Lord or see Him in His miracles, but you need to live with Him. Because if you are drum of book, but a pharisee, you do not sanctify yourself through your duplicity, but you lose yourself in Hell. It is not enough to know about God, but you must be His Saint! Because He wants us humble and clean and full of holiness, He wants us to be His for eternity, which is why we must give up our sinful life to be with Him constantly. And Saint Zacheos gave up his sinful life and became a righteous and merciful man. Because of what he promised [Lucas 19, 8], he has done. For the Lord said: „Today the salvation of this house was accomplished [Σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο]!” [Lucas 19, 9, BYZ][13].

And the salvation, often, begins with a man. With the change of a man. Because this man becomes an apostle for others, he becomes an evangelist of his own household, because he brings others to God. Therefore, it takes a man to change an entire world. It takes someone to truly sanctify themselves in their relationship with God, in order to change an entire world. Because it takes a man to truly change, in order to ignite the zeal for God in many people. For where people believe rightly in God and people live in holiness, there the glory of God descends in people[14].

Compared to those who experience „mystical visions” outside the Church of God and talk all the time about their „pentecostal” experiences, the Church of Pentecost speaks of receiving the glory of God at sacramental Baptism, in infancy, and then about mystical visions experienced as one grows spiritually. Because the holy life of christians can receive divine enlightenments and visions from God, but they are for their benefit and the benefit of the entire Church and are similar to those previously received by the Saints of God. And the visions received from God, as well as His enlightenments, do not remove you from His Church, do not make you invent „churches”, but fill you with great humility and divine knowledge, seeing that what you have received is in agreement with what His Saints have received to this day[15].

The ghostual life of christians is uninterrupted to this day, because the Church also serves the Holy Mysteries and its Holy Services to this day, and we share in the glory of God through them in the Church of God. Living in His glory means having all kinds of deifying experiences. Because God gives them to us as long as He is in us through His glory. And those received from Him are for our edification and that of His Church, and are not for us to distance ourselves from the Church. Because all His revelations to us are for us to understand God even more and to serve Him unceasingly[16].

Saint Zacheos, like all the other Saints of God mentioned in the writings of the New Testament, lived in the Church of Pentecost, in the Church of God, and did not each make his own „church”. And when heretics of all kinds appeared, who made their own „churches”, those had nothing to do with the one Church of God, because they were considered by all as misguided people, as opponents of the Church. And that is why no „saint” of the heretics entered the Church calendar, because the Church knows its Saints, because here, in the Church, they lived[17].

The Church’s ecclesiology has as a fundamental part its sacramentology, but also its sanctology. All the Saints of the Church partake of the Mysteries and Services of the Church and are continually sanctified through the glory of God received in the Church. The ascesis of the Church or its life means the inner content of each Saint individually. Because each Saint is full of the life of the Church, of its ascesis, through which he is continually built up, receiving the glory of God in the Church. And when the Church canonizes its Saints, it indicates to us those who have continually sanctified themselves in the Church and prove, by all their deeds, righteous faith and holy life. I.e. steadfastness in faith and in holiness[18].

Therefore, my beloveds, the Lord came into the world „to seek and to save that which was lost [ζητῆσαι καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lucas 19, 10, BYZ]. Anyone who feels lost, anyone who feels sinful, can repent and return to God, Who does not cast anyone out. If you repent, He receives you and forgives you of all your sins, making you His son. Therefore, no one can say that he was rejected, that he was not accepted by Him, because He saves every sinner who repents. Amin[19]!


[1] Started at 10.06, in day of friday, on 16 january 2026. It’s snowing quietly, -3 degrees, wind of 18 km/h.

[2] Iubiții mei, ne mințim în continuu cu banii noștri. Credem că banii noștri ne asigură existența, că ei ne asigură fericirea, stabilitatea vieții noastre, dar ei sunt neimportanți atunci când vine vorba de împlinirea noastră reală. Pentru că împlinirea noastră e dată de viața cu Dumnezeu. Avem nevoie de bani, nimeni nu poate nega acest lucru, pentru că nevoile noastre curente țin de ei, de bani, dar nevoile sufletului țin de slava lui Dumnezeu, de viața Lui care coboară în noi. Pentru că, fără slava Lui cea veșnică, noi nu avem viață duhovnicească în noi, ci doar o viață tristă, neîmplinită, nefericită.

[3] Poți avea bani, dar ești neiubit. Poți avea averi, dar niciun prieten real, ci numai profitori în jurul tău. Poți cumpăra multe lucruri, dar nu poți cumpăra iertarea păcatelor tale. Pentru că Dumnezeu ne iartă păcatele numai dacă ne pocăim pentru ele și ne schimbăm viața noastră. Și a ne schimba viața înseamnă a-I sluji lui Dumnezeu, a fi cu El neîncetat, a face voia Lui. Pentru că voia Lui este împlinirea vieții noastre. Și când ajungi să înțelegi că Dumnezeu e centrul vieții noastre, atunci lucrurile materiale își pierd importanța lor în inima noastră, pentru că nu ne mai încredem în lucruri, ci în Cel care ne dăruie nouă toate lucrurile, dar, mai important decât toa- te, ne dăruie viață veșnică.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Zacchaeus.

[5] Era mic de statură [Lucas 19, 3] și a urcat într-un sicomorea [συκομωραία] ca să-L vadă [Lucas 19, 4, BYZ]. Era vameș, adică un trădător de neam, pentru că pactizase cu stăpânitorul roman, și în același timp un om corupt. Și cu toate acestea, simțindu-și singurătatea lui, s-a urcat în copac și L-a văzut pe Domnul. Iar Domnul, Cel care îl cunoștea dintotdeauna, i-a spus pe nume și S-a auto-invitat în casa sa [Lucas 19, 5, BYZ], pentru ca să îl tragă la Sine. Pentru că știa că dorul lui după Dumnezeu e mai profund decât faptele lui cele rele. Pentru că știa că poate renunța la viața lui păcătoasă.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Zacchaeus.

[7] Ibidem.

[8] Viitorul Sfânt Episcop al Bisericii din Chesaria, Sfântul Zacheos [Ζακχαῖος][Lucas 19, 2, BYZ], a trebuit să renunțe la banii săi murdari, la slugărnicia lui față de romani, la nedreptățile sale, pentru ca să se simtă împlinit. Așa cum noi trebuie să renunțăm la ne- dreptățile noastre, la fățărnicia noastră, la răutatea noastră, la poftele noastre cele păcătoase, pentru a fi Slujitorii lui Dumnezeu. Pentru că Slujitorii Lui sunt curați cu inima, sunt plini de dreptate, plini de curăție, plini de sfințenie, așa după cum numele Zacheos înseamnă Cel curat. Și ca să fii curat trebuie să fii plin de slava lui Dumnezeu, pentru că slava Lui e cea care ne face curați, ne faci oameni sfinți.

[9] Cf. https://basilica.ro/au-fost-deshumate-moastele-sf-evloghia-samurcasesti/.

[10] După ce anul trecut, în 2025, au fost scoase din morminte Sfintele Moaște ale Sfinților Bărbați Români, anul acesta, în 2026, sunt scoase Sfintele Moaște ale Sfintelor Femei Românce. Și pe 15 ianuarie au fost scoase din mormânt Sfintele Moaște ale Sfintei Cuvioase Mucenice Evloghia Țârlea de la Mănăstirea Samurcășești-Ciorogârla. Și Sfintele Moaște sunt pline de slava lui Dumnezeu. Pline de slava Lui, pentru că Sfinții au trăit pe pământ întru slava Lui, plini fiind de slava Lui cea dumnezeiască. Și Sfintele Moaște ne arată că împlinirea reală a omului este slava lui Dumnezeu, pentru că de slava Lui sunt plini toți membrii Împărăției lui Dumnezeu.

[11] „Și m-am uitat în mormânt și am văzut oase goale”, spune o cântare de la Slujba Înmormântării. Oasele goale înseamnă trupul unui om păcătos. Pentru că trupurile Sfinților sunt numite Sfinte Moaște, adică trupuri pline de putere dumnezeiască, pline de slava Lui, pentru că Sfinții au trăit și trăiesc împreună cu Dumnezeu. Și Sfintele Moaște autentifică relația reală a Sfinților cu Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu, prin slava Lui, în trupurile și în sufletele lor. Pentru că ei au Sfintele Moaște pe pământ, dar sufletele lor sfinte sunt în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că Sfinții L-au ales pe El în locul întregii lumi.

[12] De fapt, aceasta este și rezolvarea problemei noastre: căci nu banii ne trag în jos, ci alipirea noastră de ei. Dacă nu am iubi cele pământești atât de mult, am putea să Îi slujim Lui având tot felul de bogății. Pentru că nu bogățiile sunt de vină pentru împătimirea noastră, ci valoarea falsă pe care noi le-o dăm în viața noastră. Căci tot ce avem e pentru a trăi și nu pentru a ne înveșnici pe pământ. Tot ce avem e de la Dumnezeu și le primim pentru ca să ne sfințim neîncetat în relația cu El. Dar dacă suntem duplicitari și ne iubim pe noi înșine și lucrurile noastre, atunci nu Îi slujim Lui, ci ne pierdem în patimi de rușine. În patimi care nu ne fac cinste.

[13] Domnul S-a oprit sub copac și i-a cerut lui Zacheos să coboare din falsa părere de sine. Pentru că nu e de ajuns doar să citești despre Domnul sau să Îl vezi în minunile Sale, ci e nevoie să trăiești împreună cu El. Căci dacă ești tobă de carte, dar un fariseu, nu te sfințești prin duplicitatea ta, ci te pierzi în Iad. Nu e de ajuns să știi despre Dumnezeu, ci trebuie să fii Sfântul Lui! Căci El ne vrea smeriți și curați și plini de sfințenie, ne vrea ai Săi pentru veșnicie, fapt pentru care trebuie să renunțăm la viața noastră păcătoasă pentru a fi cu El neîncetat. Și Sfântul Zacheos a renunțat la viața lui păcătoasă și s-a făcut om drept și milostiv. Pentru că ceea ce el a promis [Lucas 19, 8], a și înfăptuit. Căci Domnul a spus: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia [Σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο]!” [Lucas 19, 9, BYZ].

[14] Și mântuirea, adesea, începe cu un om. Cu schimbarea unui om. Pentru că acest om devine un apostol pentru ceilalți, devine un evanghelist al casei sale, pentru că îi aduce și pe ceilalți la Dumnezeu. De aceea, e nevoie de schimbarea unui om pentru a schimba o lume întreagă. E nevoie ca cineva să se sfințească cu adevărat în relația sa cu Dumnezeu, pentru ca să schimbe o lume întreagă. Pentru că e nevoie de reala schimbare a unui om, pentru ca să se aprindă râvna pentru Dumnezeu în mulți oameni. Căci acolo unde se crede drept în Dumnezeu și oamenii trăiesc în sfințenie, acolo coboară slava lui Dumnezeu în oameni.

[15] În comparație cu cei care trăiesc „vederi mistice” în afara Bisericii lui Dumnezeu și vorbesc tot timpul despre experiențele lor „penticostale”, Biserica Cincizecimii vorbește despre primirea slavei lui Dumnezeu la Botezul sacramental, în pruncie, și apoi despre vederi mistice avute pe măsura creșterii duhovnicești. Pentru că viața plină de sfințenie a creștinilor poate primi luminări și vederi dumnezeiești de la Dumnezeu, dar ele sunt spre folosul lor și al întregii Biserici și sunt aidoma celor primite anterior de Sfinții lui Dumnezeu. Și vederile primite de la Dumnezeu, cât și luminările Sale, nu te scot din Biserica Lui, nu te fac să inventezi „biserici”, ci te umplu de multă smerenie și de cunoaștere dumnezeiască, văzând că cele primite de către tine sunt în acord cu cele primite de Sfinții Lui până azi.

[16] Viața duhovnicească a creștinilor e neîntreruptă până azi, pentru că și Biserica slujește până azi Sfintele Taine și Sfintele ei Slujbe și noi ne împărtășim de slava lui Dumnezeu prin ele în Biserica lui Dumnezeu. A trăi în slava Lui înseamnă a avea tot felul de experiențe îndumnezeitoare. Pentru că Dumnezeu ni le dăruie atâta timp cât El este în noi prin slava Lui. Și cele primite de la El sunt spre zidirea noastră și a Bisericii Sale și nu sunt pentru ca noi să ne depărtăm de Biserică. Pentru că toate revelările Sale pentru noi sunt pentru ca noi să Îl înțelegem și mai mult pe Dumnezeu și să Îi slujim Lui neîncetat.

[17] Sfântul Zacheos, ca toți ceilalți Sfinți ai lui Dumnezeu amintiți în scrierile Noului Testament, au trăit în Biserica Cincizecimii, în Biserica lui Dumnezeu, și nu și-a făcut fiecare o „biserică” a lui. Și când au apărut ereticii de tot felul, care și-au făcut propriile lor „biserici”, acelea nu aveau nimic de-a face cu Biserica lui Dumnezeu cea una, pentru că ei erau considerați de toți ca oameni rătăciți, ca potrivnici ai Bisericii. Și de aceea niciun „sfânt” al ereticilor nu a intrat în calendarul Bisericii, pentru că Biserica își cunoaște Sfinții, pentru că aici, în Biserică, au trăit.

[18] Eclesiologia Bisericii are ca parte fundamentală sacramentologia ei, dar și sanctologia ei. Toți Sfinții Bisericii se împărtășesc de Tainele și de Slujbele Bisericii și se sfințesc neîncetat prin slava lui Dumnezeu primită în Biserică. Asceza Bisericii sau viața ei înseamnă conținutul interior al fiecărui Sfânt în parte. Pentru că fiecare Sfânt e plin de viața Bisericii, de asceza ei, prin care se zidește neîncetat, primind slava lui Dumnezeu în Biserică. Și când Biserica își canonizează Sfinții, ea îi indică nouă pe cei care s-au sfințit neîncetat în Biserică și dovedesc, prin toate ale lor, credință dreaptă și viață sfântă. Adică statornicie în credință și în sfințenie.

[19] Așadar, iubiții mei, Domnul a venit în lume „să caute și să mântuie pe cel care a fost pierdut [ζητῆσαι καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lucas 19, 10, BYZ]. Oricine se simte pierdut, oricine se simte păcătos, se poate pocăi și se poate întoarce la Dumnezeu, Care nu dă pe nimeni afară. Dacă te pocăiești, El te primește și te iartă de toate păcatele tale, făcându-te fiul Lui. De aceea nimeni nu poate să spună că a fost respins, că nu a fost primit de către El, pentru că El mântuie pe orice păcătos care se pocăiește. Amin!

Leviticon, cap. 3, cf. LXX

1. Iar dacă jertfa de mântuire [este] darul său [adus] Domnului, dacă are să-l aducă pe el dintre boi, dacă [va fi parte] bărbătească [sau] dacă [va fi parte] femeiască, fără prihană se va aduce el înaintea Domnului [ἄμωμον προσάξει αὐτὸ ἐναντίον Κυρίου].

2. Și își va pune mâinile pe capul darului [său] și îl va înjunghia pe el lângă ușile cortului mărturiei [παρὰ τὰς θύρας τῆς σκηνῆς τοῦ μαρτυρίου] și îi vor turna fiii lui Aaron, preoții, sângele pe jertfelnicul arderilor de tot împrejur.

3. Și vor aduce din jertfa mântuirii, [ca] rod [adus] Domnului, grăsimea care acoperă pântecele și toată grăsimea [care este] pe pântece.

4. Și cei doi rinichi și grăsimea de pe ei [și] de pe coapse și lobul cel de pe ficat [καὶ τὸν λοβὸν τὸν ἐπὶ τοῦ ἥπατος], împreună cu rinichii se va lua [se vor lua]

5. și le vor aduce pe ele fiii lui Aaron, preoții, pe jertfelnic, pe[ste] arderile de tot, pe[ste] lemnele [care] sunt pe foc, pe jertfelnic, [ca] rod de miros de bună mireasmă Domnului [κάρπωμα ὀσμὴ εὐωδίας Κυρίῳ].

6. Iar dacă din oi [va fi] darul său, jertfa de mântuire [adusă] Domnului, [de parte] bărbătească sau [de parte] femeiască, fără prihană se va aduce acesta.

7. Dacă miel are să aducă [ca] dar al său, îl va aduce pe el înaintea Domnului.

8. Și își va pune mâinile pe capul darului său și îl va înjunghia pe el lângă ușile cortului mărturiei și vor turna fiii lui Aaron, preoții, sângele pe jertfelnic împrejur.

9. Și va aduce din jertfa mântuirii rodul lui Dumnezeu: grăsimea și mijlocul fără de prihană, împreună cu mușchii șoldurilor se va lua [se vor lua] din el și grăsimea pântecelui

10. și amândoi rinichii și grăsimea de pe ei [și] de pe coapse și lobul cel de pe ficat, împreună cu rinichii s-a luat [se vor lua]

11. și îl va aduce preotul pe jertfelnic miros de bună mireasmă, rodul Domnului.

12. Iar dacă din capre [va fi] darul său și îl va aduce înaintea Domnului,

13. și își va pune mâinile pe capul ei și o va înjunghia pe ea înaintea Domnului, lângă ușile cortului mărturiei, și vor turna fiii lui Aaron, preoții, sângele pe jertfelnic împrejur,

14. și [atunci] va aduce din ea rodul Domnului: grăsimea care acoperă pântecele și toată grăsimea [care este] pe pântece.

15. Și amândoi rinichii și toată grăsimea [care este] pe ei [și] pe coapse și lobul ficatului, împreună cu rinichii, se va lua [se vor lua]

16. și va aduce preotul pe jertfelnic rod de miros de bună mireasmă Domnului toată grăsimea Domnului [πᾶν τὸ στέαρ τῷ Κυρίῳ].

17. Legiuire întru veac, întru generațiile voastre, în toată sălășluirea voastră: toată grăsimea și tot sângele nu le veți mânca [πᾶν στέαρ καὶ πᾶν αἷμα οὐκ ἔδεσθε]»!”.

Mărturii III. 7

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 3)

*

Părintele Mitropolit Νεόφυτος Μασούρας [Neofitos Masuras][1]: „Povestea Fericita mea mamă, Milia cea sfințită, cum a aflat de la Sfântul Nichitas că unul dintre fiii ei are cancer. Sfântul i-a spus: «Ceilalți copii ai tăi nu ți-au descoperit lucrul acesta, ți-o spun eu, ca să te pregătesc. Dar această boală nu este spre moarte, Milia, ci este pedagogia lui Hristos!». Și a venit mama să mă vadă la Evriho, spunându-mi: «Haris este foarte bolnav și nu m-ai înștiințat?». Am întrebat-o: «De unde ai aflat?». Și ea mi-a răspuns: «De la Sfântul Nichitas!»”. Este un Paraclis la Latsia, unde mergea mama și îi aprindea candela. Și ea l-a văzut pe Sfânt acolo, într-o după amiază, iar acesta i-a spus: «Fiul tău, Haris, are o boală grea, dar ea nu îi este spre moarte. Este o pedagogie a lui Hristos!».  Și ea îmi spune: «Primul lucru l-am înțeles: nu va muri acum». Și Haris încă trăiește, slavă lui Dumnezeu!…«Dar al doilea, că este o pedagogie a lui Hristos, nu l-am înțeles, fiul meu». Și i-am răspuns: «Dumnezeu a îngăduit ca Haris să aibă această boală, pentru a-l aduce mai aproape de El. Și mai aproape de Hristos e semnificația cuvântului pedagogie». […] Și care a fost răspunsul Miliei de îndată ce a auzit spusele mele? «Hristoase al meu, dă-le orice vrei copiilor mei, orice încercare, numai să vină aproape de Tine!»”[2]. Pentru că era o mamă care dorea mântuirea fiilor ei.

*

Părintele Mitropolit Αθανάσιος Νικολάου [Atanasios Nicolau] [3]: „Am avut clipe foarte grele lângă Părinți duhovnicești. Viața monahală nu era ușoară. Dar la fel se întâmplă și în căsătorie. Sunt momente foarte dificile în căsătorie. Dar acolo se vădește valoarea iubirii. Pentru că trebuie să iubești persoana cealaltă așa cum este ea și să pricepi că problema este la tine, dacă nu o iubești. Căci nu cealaltă persoană este de vină, ci tu ești problematic dacă nu o iubești și nu cealaltă persoană. Și această greutate din căsătorie ne ajută să ne determinăm întregul drum. Acum, desigur, căsătoria oferă și o mângâiere firească. E o persoană alături de mine, e soțul meu, suntem împreună, e o mângâiere, o companie, tot ceea ce oferă căsătoria. Și prin această însoțire chiar și atracția fizică poate fi o cale de ieșire. Iar Sfântul Apostol Pavlos spune undeva în Epistolele sale, că pentru a evita desfrânarea, fiecare să-și aibă femeia sa. Chiar și pentru a nu se duce cineva la femei străine și să cadă în desfrânare și să facă lucruri urâte, fiecare bărbat să-și aibă femeia sa și fiecare femeie bărbatul său și să se limiteze la acestea. Cu alte cuvinte, el considera că acesta e și unul dintre motivele pentru care trebuie să te căsătorești și să ai soția ta.

Dar, în ciuda tuturor acestora, el oferă și o altă alegere: fecioria, curăția. Dacă cineva voiește poate să rămână necăsătorit, unindu-se cu Hristos și iubindu-L pe El cu toată inima, dedicându-și Lui viața și să urmeze calea afierosirii lui Dumnezeu. Acum, în căsătorie există această luptă, care dă o semnificație duhovnicească căsătoriei. Căsătoria ascunde multe mâhniri, multe întristări și multe greutăți. E firesc să trăiești cu o persoană toată ziua, să nu poți avea propriul tău timp personal. Să fii obligat să împarți totul cu o altă persoană și cu copiii tăi. Să vrei să dormi și copiii tăi să-ți spună: «Hai să ieșim la plimbare! Hai să mergem într-o excursie!». Și trebuie să o faci! Căci aceasta e tăierea voii, e depășirea egoismului. Este înfrângerea individualismului tău. Aceasta este lupta căsătoriei. Și aceasta e ca în Mănăstire, unde te lupți să faci ascultare. Poate vrei azi să mănânci două ouă prăjite și pe masă sunt dovlecei cu oregano. Există mâncarea aceasta, dacă nu știați! Și ce faci? Eu nu puteam să mănânc năut. Maica Domnului!…Numai ce-l vedeam, că mi se întorcea stomacul pe dos. Dar când am mers la Sfântul Munte, la Sfântul Iosif Vatopedinul, năutul era una din mâncărurile obișnuite. Și Părintele era cu pușca pe noi ca să mâncăm ce avem. Cum să îndrăznești să spui că nu mănânci mâncarea?! Acesta era un motiv să dispari de acolo”[4].

*

Părintele Mitropolit Neofitos Masuras: „«Profeția», spunea Sfântul Porfirios, «este dată pentru ca ea să nu aibă loc». Auziți aceste cuvinte?! Dumnezeu preferă ca să îi expună pe Profeții Săi pentru ca lumea să se pocăiască și aceasta din multa Sa dragoste pentru oameni. Și tocmai de aceea ne preocupăm de acest proces al profețiilor, pentru a da naștere la pocăință, la durere, la frica de Dumnezeu. Și slavă Domnului! Căci se pare că s-a întâmplat ceva până acum. Și am nădejde în al doilea scenariu, cred într-un al doilea scenariu, că există speranță. Pentru că există clerici și mireni care se pocăiesc, care se roagă. Și spun aici că ar trebui să se facă o campanie duhovnicească de pocăință, de rugăciune și de post, care să aibă un impact pozitiv asupra evenimentelor viitoare care se vor abate asupra țării noastre. Dar oare numai țara noastră există?! Și un lucru care mă înfurie este că noi credem că Dumnezeu este grec. Dar Dumnezeu este al tuturor! Pricepem acest lucru?! Toate lucrurile, precum este scris într-un frumos psalm. Toate! Același Dumnezeu le-a creat pe toate. Nu îi miluiește Dumnezeu pe eschimoși, pe chinezi, pe toți?! Totuși, știți care este avantajul nostru? Noi suntem botezați, miruiți și binecuvântați! Așadar, putem să ne sfințim. Avem mai multe posibilități, dar și mai multe responsabilități. Dacă noi, ortodocșii, nu reușim, se va întâmpla următorul lucru: «Iar sluga aceea care a știut voia Stăpânului și nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia Lui, va fi bătută mult» [Lucas 12, 47]. Așadar, noi, ortodocșii, suntem născuți pentru sfințenie. Restul sunt născuți pentru mântuire. Veți spune: În afara Bisericii?! Are Dumnezeu căile Sale, pe care nu le voi discuta acum.

Evenimentele care vor urma: războaie, dezastre naturale, boli, răzmerițe, migrații de popoare, disperare, vor conduce mulți oameni bine intenționați nu doar la pocăință, ci și la cunoașterea adevărului. A adevărului de credință ortodox. Este o operație ce trebuie făcută. Acesta este mesajul nostru! Acum, dacă operația e cu sau fără anestezie, mai dureroasă sau mai puțin dureroasă, acest lucru depinde și de noi.

Acum, în legătură cu o profeție de actualitate. Nu cred că Erdogan va face ceva semnificativ. El este un om inteligent, care gândește. E arogant, însă, și acest lucru îi va cauza propria-i pieire. Dar este inteligent, e un bun negociator. Așadar, sunt puține lucruri pe care le va face în legătură cu noi. Va declanșa doar un episod scurt, similar cu criza Imia din 1996. Erdogan va cădea și după Erdogan alții vor prelua Turcia, politicieni de dreapta, admiratori ai Occidentului, iar aceștia vor înfăptui marele lucru. Ei îl vor face! Așadar, ce se va întâmpla? Vor strica prietenia cu Rusia, vor înfuria Rusia. Și cine e rusul care nu se temea de ei? Vorbesc din perspectiva noastră! Nu râdeți! Știa cineva săptămâna trecută că China va trece printr-o dificultate precum aceasta a începutului pandemiei? Iar acum se va propaga în toată lumea…Vom fi cu toții afectați. Dar Sfinții ne spun: Cei care au pocăință, Maica Domnului și Sfântul Arhanghel Mihail se vor îngriji de ei, întrucât acești oameni bine intenționați vor fi necesari să împlinească voia lui Dumnezeu, atunci când se va încheia războiul și evenimentele geofizice, deoarece acestea se vor încheia la un moment dat. Și Biserica îi va folosi pentru a face lucrare misionară. Învățați să vă rugați! Învățați să vă pocăiți! Învățați să iertați, să iubiți, să vă împărtășiți în mod constant! Și veți avea un scut de protecție.

Să zicem că mâine mă vor ucide pentru că țin aceste omilii. Voi fi un Mărturisitor! Cât de frumos! Cât de frumos!…Iată, s-a oprit și alarma care suna afară!…Deci, nu vă luptați excesiv pentru viața pământească, pentru că viața este altundeva! Și acestea nu sunt cuvintele mele. Oamenii lui Dumnezeu, bătrâni și tineri, mi le-au împărtășit. Viața este altundeva! Am fost de curând la Gheronda Simeon, care era bolnav și suferea. Am stat împreună multă vreme, când vorbind, când în tăcere. Căci Gheronda nu este atât de vorbăreț ca mine, ci este exact opusul: este tăcut. Pe mine mă caracterizează un entuziasm debordant, în timp ce pe Sfinția sa îl caracterizează o sfială deplină. Și la un moment dat am oftat: «O, Gheronda, dacă omul nu-și găsește inima fie prin boli, fie prin ispite, fie prin încercări, niciodată nu o va găsi! Viața aceluia trece fără niciun sens». Când i-am spus asta, zăcea în pat. Dar s-a ridicat brusc și a zis: «Da, fiule, totul este să ne găsim inima, inima noastră, fiule! Pentru ca Hristos să vorbească în inima noastră». Ca și când aș fi găsit punctul de contact prin acest cuvânt. Și m-am gândit: «Ia, uită-te la asta!».

Un om precum Gheronda Simeon, care caută esența vieții duhovnicești, nu dorește să se piardă în astfel de detalii ale profețiilor. Desigur, vedeți, eu nu ezit să abordez și aceste subiecte. Iar dacă există cineva în Cipru în pericolul de a face profeții și de a fi criticat, eu sunt acela. Și sunt conștient de asta. Dar eu discut acestea pentru a stârni pocăința în sufletele altor frați. Dar noi, oamenii credinței, ai credinței mai multe sau mai puține, după măsura noastră, ar trebui să avem o altă preocupare. Căci «inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește în cele dinăuntru ale mele!»[Ps. 50, 12, LXX]. Deci, nu cădeți în această capcană a fricii și a grijilor! Singura voastră preocupare să vă fie inima și împreuna lucrare cu Duhul Sfânt! Pe care L-am primit cu toții, repet, la Sfântul Botez. Și să pomenim multe nume, atât de vii, dar mai ales de adormiți! Vă rog! Acest lucru ajută foarte, foarte mult, extraordinar de mult. Atât în cer, cât și dedesubtul nostru”[5].


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Neophytos_Masouras.

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=_OIc_OQjGkg, min. 6-8.  Cu traducere în limba română.

[3] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μητροπολίτης_Λεμεσού_Αθανάσιος.

[4] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=HXLzUmYnyqc, min 1-4. Fila video e tradusă în limba română.

[5] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=8HZHroWtFtA, min. 1-8. Fila video e tradusă în limba română.

Mărturii III. 6

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 3)

*

Părintele Ioan Vasiu: În 2017, în luna martie, s-a descoperit capul Sfântului Cuvios Daniil de la Mănăstirea Turnu. Și care arată ca turnat în aur, fiind de un gălbui frumos și mirosind a flori de câmp[1]. Sfintele sale Moaște au fost descoperite pe 6 martie 2017[2].

*

Părintele Ieronim Pătrulescu: „Tu trăiești într-o iluzie, care îți spune că e o iluzie, dar tu zici că ești fericit cu iluzia asta. Și abia aștepți să înceapă filmul, să îți termini treaba”[3], pentru ca să te uiți la el.

*

Părintele Vasile Ioana: „Mințim, pentru că societatea ne vrea perfecți”[4].

*

Arhim. Constantin Chirilă dă mărturie despre darul înainte-vederii pe care îl avea Sfântul Paisie Olaru. L-a primit să se spovedească numai când a început să se pocăiască interior, dar tot el a început să îi spună păcatele pe care le-a făcut[5]. Știa cum a călătorit cu trenul, cât și studiile și educația și viața sa.

*

Părintele Patriarh Daniel Ciobotea: „Conform teologiei ortodoxe, tehnologia nu constituie în sine un pericol, ci este darul lui Dumnezeu pentru om. Aceasta devine însă problematică, atunci când nu slujește omului, ci tinde să îl înlocuiască, când eficiența, controlul și utilitarismul tehnologic sunt absolutizate în detrimentul valorilor libertății, demnității și spiritualității persoanei umane”[6].

*

Părintele Episcop Ignatie Trif: „Gândul meu, fără a fi răstălmăcit, este: așa cum te raportezi la femeie, așa te raportezi și la Dumnezeu. Un Mitropolit din Liban spunea: «Spune-mi ce gândești despre femeie, ca să îți spun cine ești». Este o lampă de control excepțională. Realmente, în această lumină vede Sfânta Scriptură menirea femeii”[7].

*

Părintele Mitropolit Ioan Selejan: „Ați umblat și veți umbla mult în lume, pe continente îndepărtate și vă va întreba cineva, de unde ești? Și să spuneți cu mândrie, din România, sunt român din România și o să zică, o să vă întrebe, da’ unde-i România? Spuneți-le că România este în Împărăția lui Dumnezeu. România este o țară creștină unde este chemat numele lui Dumnezeu”[8].

*

Părintele Patriarh Daniel Ciobotea: „Când Dumnezeu ceartă pe cineva, El nu folosește certarea ca răzbunare, ci din dorința de a îndrepta pe cel păcătos pentru a dobândi mântuirea, adică iertarea de păcate și unirea lui cu Dumnezeu. Mai precis, când omul nu se îndreaptă prin leacuri duhovnicești dulci, Dumnezeu Cel Milostiv permite și prezența leacurilor duhovnicești amare pentru a-l elibera pe om din robia răutății”[9].

*

Același: „Sfânta Taină a Botezului și Sfânta Taină a Pocăinței sunt izvoare de înnoire, de luminare și bucurie pentru viața creștină, iar întrucât am fost botezați în numele, lumina și iubirea Preasfintei Treimi, trebuie ca în tot timpul vieții noastre să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh prin gând și cuvânt, prin rugăciune și fapte bune”[10].


[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=LFWZ78Wh8Yg.

[2] Aflarea Moaștelor Sfântului Cuvios Daniil de la Mănăstirea Turnu, p. 28, în Rev. Praxis, anul II, nr. 2, 76 p.

[3] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=RmcnoHi12a8&t=190s, min. 48.

[4] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=OZ93srJL-mw, min. 11.

[5]  Cf. https://www.youtube.com/watch?v=V3AIO5l5V-Q, min. 9.

[6] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-teologia-ortodoxa-chemata-sa-ofere-perspectiva-antropologica-mereu-actuala-a-crestinismului-rasaritean/.

[7] Cf. https://basilica.ro/episcopul-ignatie-femeie-dumnezeu/.

[8] Cf. https://basilica.ro/ips-ioan-proclamarea-locala-ilarion-felea-romania-crestina-dumnezeu/.

[9] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-hristos-bunatate-smerenie-darnic/.

[10] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-despre-hristos-ca-lumina-vietii-vesnice/.

Fragrance (novel) [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

After all, what does it mean to be actual? Because novels are not kitchen recipes, but lived universes. Nothing is more false than the actualness of a novel, as long as it is a personal matter. A museum painstakingly constructed for to be painstakingly deciphered. Whatever I write is actual, because I live it now, in the present moment. I paint now, I eat now, I love now. Those who come after me will have their own world to live in, but that doesn’t mean my world is dead. Because I, like them, are part of the same world, everyone’s world. And our personal worlds are our world, everyone’s. What we write and what we live are put together. On the same page. You can read each page, you can see yourself in me, in my desire to continuously explain myself, you can move forward every day. But you are formed of everything you have stored. And it’s good that things are like this! Because, without storing every day, we are without expectations.

– Why don’t you start now?! What do you mean, in definitive?!!, told me William Shakespeare, who died in 1616. Who was born and died there too: in Stratford-upon-Avon[1]. Coordinates: 52°11′34″N 1°42′23″W[2]. The lack of relevance is apparent. Because I started before, long before. When I received The Story of speech [Povestea vorbii] and I didn’t think I wasn’t capable of it. It was the first book that the first librarian in my life gave me. She wasn’t exactly a Librarian, but she was a Romanian Teacher, she was Mrs. Geta, she was incisive, she asked you what you understood from the book. And, apparently, I answered her, that I passed the test, that I returned the book to her, and that’s how I started writing within myself. Because Anton Pann’s things didn’t seem different to me from my thoughts, from the way I put my thoughts into words, even though I didn’t know I was doing it. That I had started doing this from the first years of my life.

When I started reading churchly books, again, I didn’t have any linguistic shock: their writing was my mode of speaking. God was preparing me from then on for hymnography, for the Lives of the Saints, for the translation of the Divine Scripture and for my theological writings. The writing was not a fad, but a necessity. The writing was not from time to time, but necessarily. And I realized this when grandfather Marin had a friend of his, Agarici, I don’t know if it was his real name or a nickname, write my letters calligraphically. And according to his letter pattern I learned the letters, I learned to write and read them, before learning them at School, and, of course, I started reading, although I didn’t know that what I was doing was called reading, writing, the beginning of my literature.

I smell the books, I understand their abyssal simplicity, I enjoy their wonder, of great books, in the life of humanity. For 25 euros[3] you enter the islamized Hagia Sophia Cathedral and that’s for a few iconographic wounds on the walls. I see wounds, where others see christian reminiscences. The books, these fragile arms, manuscripts, papyri, all artifacts must be taken with care and transposed into the pages of the online. Because that means preserving them, transmitting them. The cultural affairs are paltry. We give money to hide information, to prevent it from passing on to everyone. What did Nichita Stănescu’s readers look like? What did they understand from his overflowing dedication? And I ask this when I myself am one of the readers. Of those readers today. Beyond the theatricality of his gestures, of some of his gestures that I cannot appropriate, I search everywhere for his thought, his feelings. And with his love, with his friendship, I resonate with everything, I am also his friend, not just his reader.

Why did Adam[4] want us to be friends for the last hundred meters? He kept me at a distance, he didn’t want us to have any audio or video meetings, but left himself to me in writing. Because he also left himself in writing. He was probably saturated by the visual afflux that takes you away from writing, from the place of direct sharing. And he saw me writing and said to give himself to me through writing, because the writing is what remains. And his falling asleep was an entry into writing, a ceasing to receive new photographs from him, from his yard and from his house, because the writing is what matters. The writing must be deciphered, must be lived, must be understood, in order to be friends with it. Because otherwise you only drink the wine with it, but not the wine of its words.

I start praying faster, because I have more loves. More people for whom I pray. I don’t believe in a man without qualities, if there is a great Gatsby, there can also be a great Gică, and Mann’s mountain can wait, because a strong metaphor can also be my hill, on which memorable things can happen. Because you, the author, put consistency in things! You call others to yourself. You reveal yourself, you have something to say, they will love you, they will come to you, because those who scream impersonally are many. Because you assume the living voice of man, of a world that says essential things for after-ages.


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Stratford-upon-Avon.

[3] Cf.https://istanbultouristpass.com/ro/blog/places/the-magnificent-hagia-sophia-everything-about-hagia-sophia-istanbul.

[4] I’m referring to him and the book lived together with him: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/01/18/bucuria-de-a-fi-cu-adam/.

Fragrance (novel) [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

The Divine Church is a desert of silence. If you enter alone, the grace-filled silence is what welcomes you. Because you enter into silence as into a ghostual peace, you enter into the space of prayer and holy rest. Interior. Which is the true rest. He who does not love the Church does not know what it is for us: it is the path of salvation every day. With a joke and a devilry, the insensitive ignorant erase it from his sight, completely minimizing it. But no one can belittle God’s Church, because He sustains it in existence! He through us, His faithful people.

There, in the family, the holy face of the Church is erased. Mothers and grandmothers no longer have time to catechize children and they grow like some herbs from a ghostual point of view. They grow at random, they do not have a christian, natural, normal, mannered way of life, and they belong to no one.

The Church is the silence of our prayers, but also the much joy of the feasts.  When it is closed, the spiders work hard on their webs, the salt climbs into the wall painting and grinds it, and the painting is the most fragile theology before us, which we must defend as a vision. Because the visions are transposed iconographically. The visions of the Saints are our ecclesial gaze. They are our way of seeing simply, deeply, tenderly.

The statistics look at the Church through the prism of attendance at Services, according to the financial amount of salaries, which is a historical monument, what happened here significantly. But the life of the Church is a natural never-ending, it is how we live our lives and discover ourselves in the discussions between us.

I started the novel in 385[1], on the way home, experiencing it first. You don’t know when it starts, but you realize you’re writing it when you experience it. When you’re part of it. Last year he escaped drowning, and on the WhatsApp group we had just received the news that he was in a coma and had brain surgery. Minimal chances. When the Emperor had the fatal accident, hit by a car from behind and left unconscious, I visited him at home, in bed, and then I went to Octavian, who was newly married. And I was under the bad feelings transmitted by his parents. That their son is in bed, in a vegetative state, and we are alive…And then I was shocked by their resentment. I didn’t expect them to hate everyone around them. And now I hear about him…and I don’t know if the drinking mattered or some other internal thing.

The Emperor was obsessed with cleanliness, brushing his clothes, walking in a „distinguished” manner, inappropriate for his age, and brushing his teeth for a long time. Hence the nickname of imperiality. I stayed for a year at that woman in the host and that’s when I met him. At Mircicuță’s son’s coming of age, I borrowed a jacket from him, then returned it to him in the morning and stayed with him. And from these gallant gestures for a young man, most likely learned in the family, perhaps from his older sister, I have the image of him in bed…unconscious, being the prisoner of his parents. I don’t know if he died or where he’s buried, I don’t know anything about him anymore, because their gaze cut off any desire I had to see him again.

The same tasteless thing happened with Doru’s death. Why did my cousin die, and I don’t die again?! And if we had all died, would they have felt better?…I never understood the desire for the death of others and I am glad I did not understand it. Because I fully understood the joy of life and the need for good, blessed immortality.

My prayers are all-encompassing. I leave no one out. I include everyone in my arms, even though it’s tiring to manage the dialogues with everyone.  The prayers do not dialogue, but assume the whole of humanity. You feel good praying, you feel at one place with everyone, together. And this together is not transitory, it is not momentary, but has the foundation of permanence.

Why did Octavian, my father, drink so much? He never answered me honestly. What was the reason behind his drunkenness, his violent drunkenness? Was I also part of his unfulfillment? Because until I became his Duhovnik, he struggled a lot internally with me, with my status as a believer. He thought my life as a believer was stupid. In three days I will be celebrating 35 years of ghostual life. Of life in faith. But then he realized that I was fulfilled and he began to enjoy the peace of God too. I saw him silent, I also saw my grandfather Marin, his father, silent, I know my silences, abysmal…But their silences came slowly, but surely, towards me. And I rejoice for their peace! Because not everyone in the Cemetery has peace. No, not all of them! But the peace belongs to those who have desired it, who have come to the Lord of peace.

I saw the silence of Moromete in them. A continuous cogitation, a way of living their own novels.  Those who get lost in dreams have the amplitude of the novel, its breadth, but they also need its abyssality. Because the most annoying thing in today’s culture is the details without conscience, without abyssality. So, if I know what their rooms, clothes, faces, and petty thoughts looked like, do I also know their hearts?! I can’t breathe on Balzac, full of details, banal details, who gives us multiple details about the exterior of things, but I rest when I hear him talk about his spiritual understandings. Because these understandings are human experience, while the details are statistical. And the novel needs human life, because it must convey experience.

Green tea made me to be proper for writing. Green tea supports the novel, makes it to be on this day. Why did I drink a liter and a half? Because I left my sweat in the vestments of today’s Divine Liturgy. I had to rehydrate on the way and I did well. I liked the young man next to me, with a mustache and beard of someone just out of adolescence. After reading online, he played a little, then fell asleep. And I liked the neat way he slept. No open mouth, no noises…

You have to learn to walk in society. It’s like walking on your feet. Your mother holds your hands, encourages you, makes you believe you’re capable, and then you start your own steps. Unsure, hesitant, but they’re yours! And you need someone to introduce you to society, to walk on your own two feet and not be a sterile imitator of others. That the star is miles away, doesn’t know about you and doesn’t care, but you dress like a fool like him, do his dance moves, wear his braids. And you’re a cultural clone, because you haven’t discovered yourself. And Miruna from Mângâiere [Comfort][2] does exactly that: she helps her students walk on their own two feet. Let them not deceive themselves. Not to take the easy road, which seems to be theirs, but is a dead end. Because when you reach the wall, you have to turn around, you have to admit to yourself and everyone that you were wrong and that that was not your direction in life.

I was always annoyed by the silence, the lack of real dialogue between people. You start talking about the weather, about what’s good and bad in our society, a few facts about yourself, and it starts to seem like it’s too much. That he gave too much of the house. But it’s not these little things that are to blame, but the fact that they don’t have the experience of thinking. Of self-formulations. The hard work, the dedication of self, tires him. They would like to hear from you, but they have nothing to give you in exchange. And because they don’t have it, they leave from your face.

Throughout my life, I wanted to dialogue with many people, but they loved their muteness. The heroism of muteness is a satanism. Locked in themselves, they think they are invincible fortresses, when they are empty fortresses, with many inedible things. But they read your loves, your searches, your answers. They want to devour you in silence, sentence by sentence, but not to contribute to your good. Because your good eclipses them.

Only the faces remain for us to look at! But the faces are tombs without dialogue. They are grimaces, they are losing in the void. The faces are the throw into the ocean, but the ocean is the mystery we need. I didn’t reach the ocean, but I enjoyed the sea several times. A contemplative joy. The marshy water of the Delta left me lonely. Much more so than the sea, if I were to go on a cruise. The baptismal role of water is fundamental for each of us, but the endless expanse of water fills you with sadness. Because the expanse of water is like the jealous silence between us, it’s like the lack of communication that destroys novels.


[1] Started on august 3, 2025, day of warm sunday.

[2] Another novel of mine.

Mireasmă [58]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Întregul roman este aici: Mireasmă.

*

Acela spunea că scriitorii se grăbesc și graba e una din marile lor erori. Dar eu cred că graba face parte din roman. Căci nu știm ce vom scrie până nu apare graba, până nu apare nevoia de a scrie imediat ceea ce avem în noi înșine. Formularea e copilul din noi înșine, pe care îl naștem în mod neașteptat de nimeni, uneori mai greu, alteori mai ușor. Și când romanul se tehnicizează, când tinde să devină gramatică scrupuloasă în detrimentul realității, nu avem de-a face cu o pădure de calofilie, ci cu o mostră de naivitate. Și cum să crezi că adevărul poate să fie scris mai bine decât firescul lui? Floarea pe care o punem în vază e naturalețea de care avem nevoie. Mai multul sau mai puținul ei nu sunt acceptate. Dacă o pictez, trec spre idee, spre gândul meu. Dar floarea ca floare e miros, e frumusețe, e naturalețe, e ținerea mea în pas cu anotimpul, cu ceea ce știu despre pajiște. Și când miroseam aria abia treierată, paiele încinse de soare, știam că vara mea e la zenit. Că eu mă plimb și mă bucur de vacanța mea, dar că ea va lua sfârșit în curând. Căci eu sunt o ființă liberă, mult prea liberă, dar care are munca ei tainică, atâta timp cât învăț în mine însumi. Și așa cum viermele de mătase se transformă în cocon, eu, învățând, mă bucuram de schimbările uluitoare din mine însumi, de cele care îmi spuneau că, învățând, trec în alte etape ale vieții mele, care nu seamănă deloc cu cele de dinainte.

Aveam dreptate când credeam că trec mai departe și că fiecare nouă vârstă nu înseamnă a te întoarce înapoi, dar nu eram atât de atent la faptul că fiecare vârstă e legată organic de trecutul ei. Fiecare an însemna altceva pentru mine, un mai mult, o schimbare uluitor de mare, și presupuneam că așa trăiesc toți oamenii. Dar fiecare an nu se despărțea de trecutul meu, ci se adăuga lui. Și eu uitam update-urile interioare ale fiecărei zile, așa cum le uităm pe cele din telefonul nostru, dar ele rămân în noi. Și nu numai că rămân în noi, dar fac și alți oameni din noi înșine. Iar când ne uităm în oglindă și nu ne mai recunoaștem, nu e pentru că nu știam că ne-am schimbat, ci pentru că schimbările acestea interioare sunt mereu surprinzătoare. Te redescoperi, te vezi mai îndeaproape, remarci cum ochii tăi și fața ta și tot trupul tău au alte lumini, alte semne, alte proporții.

După ceaiul cu toate ale lui, cvasul rece e înviorare, deși ceaiul e începutul zilei și al scrisului. Și după biscuiții foarte subțiri, pigmentați cu rozmarin, am mâncat trei feliuțe de salam de biscuiți, liniștitoare, în timp ce scriam aici. Cu alte cuvinte, foamea romanului a fost dulce, plus 3 boabe de strugure alb, că e toamnă acum, se face mustul, iar eu n-am avut stare sufletească să fac anul acesta. Dar am băut 500 de ml de anul trecut, must decongelat, când scriam la o altă carte. Și cu toate acestea, mâncatul și băutul nu explică opera. Pentru că viața sufletului e viața romanului, iar ceea ce punem în scris suntem noi înșine și nu lucruri periferice.

Li s-a fărâmat Crucea, mormântul nu le mai aparține, pentru că sora lui Nicu a preluat locul. Murind fără copii, cununați pe patul morții lui Nicu, Florina a rămas văduvă, a vândut casa și curtea celui cu magazin, care a și îngropat-o. Și e ca și când nu ar fi existat niciodată, satul uitând de ei aproape cu totul. Moartea te dislocă dintre vecinii tăi și, ca să mai exiști în istorie, trebuie să fii undeva, în niște cărți, în niște povești, în niște inimi. E smeritoare la culme trecerea noastră prin această lume! Venim goi, plecăm la fel, și istoria noastră e consemnată în fugă sau nicidecum. De aceea adun de peste tot imagini, cuvinte, cărți, date despre diverși oameni, ca memoria lor să rămână. Ca viața lor să conteze, încă, pentru noi. Să fie un punct de sprijin pentru noi, niște prezențe care să ne învețe câte ceva. Și cu toate că mulți zic că nu mai avem timp de alții, pentru că ne iubim prea mult în oglindă, eu văd că ne place să aflăm mereu, să fim la curent cu date despre mulți oameni, și că n-am murit. Nu ne-a murit interesul viu, dorința de a afla.

1 2 3 867