Sermon on the 29th Sunday after Pentecost [2026]

My beloveds[1],

the repentance is the beginning of our healing. And the Lord began His preaching with the repentance, because the repentance heals us spiritually and physically. And our soul needs healing first of all, because it stands at the foundation of our person. The health of the soul also flows into our body. But, at the same time, the illness of our soul makes us improper for the ghostual life, because it stops us from our daily service. Therefore, we seek to be healthy both in soul and body, but first of all healthy in soul, because the health of the soul is our forgiveness of sins and our filling with the glory of God[2].

When we repent and confess our sins, we receive God’s forgiveness and are filled with His glory. Because His glory gives us the strength to live ghostually on earth. And we need to remain constantly in the glory of God, because to be with Him means to live into His glory. And the confession and the continuous communion with the Lord allow us to be filled with His glory, with the holiness of God. That is why the 10 lepers first prayed to the Lord [Lucas 17, 13, BYZ] and then listened to Him to be healed [Lucas 17, 14, BYZ]. Their prayer was hesychast: „Iisus [Ἰησοῦ], Master [Ἐπιστάτα], have mercy on us [ἐλέησον ἡμᾶς]!” [Lucas 17, 13, BYZ]. They called the Master in their life. They called Him to have mercy on them. And He sent them toward their healing[3].

Why does prayer give us the true direction in life? Because God enlightens us on what to do punctually. We ask for His mercy, but He sends us punctually where we need to go. That is why He said to them: „Those of you who have been going [Πορευθέντες], show yourselves to the priests [ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!” [Lucas 17, 14, BYZ]. Because we all need to show ourselves to the Priests of God, to receive from them ghostual advice, in order to be healed of our sins. And the lepers were healed while they were going to the priests of the Temple [Ibidem]. To those who were to witness their healing[4].

Leprosy made you be outside, outside the community and the Temple, while God’s mercy brings you inside, into His Church. Leprosy is sin, any sin. Because the sins take us out of communion with God. But when we receive God’s forgiveness, by confessing our sins with repentance, then we are proper to union with Him, with our Lord, Who gives Himself to us as Food and Drink unto eternal life. The Divine Eucharist is our union with the Lord. It is the reception of Him within ourselves, so that He may be our life and our joy. The lepers prayed to Him from afar [Lucas 17, 12-13, BYZ], while we have the Lord of glory within ourselves. We have the One who knows all ours and is always with us, because He is our Lord[5].

In our time, the leprosy is cured by „the combined administration of rifampicin, clofazimine and dapsone”[6]. But in ancient times it was a serious disease. It was a chronic infectious disease, which affected the peripheral nerves, the skin, the mucous membrane of the upper respiratory tract and the eyes[7]. You took the bacteria from a sick person, with whom you came into contact, and you got skin lesions, neuropathy, muscle weakness, partial paralysis, decreased ability to feel pain, blindness[8]. Therefore, those who were sick were excluded from society, because the disease was transmitted from person to person. And when the illness excludes you from society, you no longer feel like a human being, but an outcast, a person unwanted by anyone[9].

In the novel Essay on blindness[10], the portuguese writer José Saramago[11] imagined a country sick with a blindness epidemic. People began to go blind on the streets, without explanation, and the State systematically excluded them from society. The only witness to this horror was the wife of the ophthalmologist who noticed the first blindness. And who accompanied her husband to the insane asylum, where the State cloistered the first patients. The entire country fell ill, except for the woman! And she led the 7 to her home, where they began to heal. But when they healed, they no longer had a country, but a ruin, a cruel image of what a relentless disease means[12].

I read the novel last week and I put myself in place of the woman, the one who could see…And she explained the horrors of the disease, but she couldn’t explain the smells. Because no smell is transmitted through writing, only at the face of place. But the smells of the blind were as many as the smells of the lepers of old. Because they were left without a home, without defense, without medicine, without family. They belonged to no one, they were left to die, and their healing was a great miracle of God. Because no one expected their healing[13].

The 10 were cleansed [ἐκαθαρίσθησαν] [Lucas 17, 14, BYZ] of the disease, of leprosy, but the grateful one was healed [ἰάθη][Lucas 17, 15, BYZ]. He felt that he had been healed by God. Because all were cleansed of the disease, but this one, one of the 10, saw that he had been healed by God. And when „he saw that he had been healed [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], he turned [ὑπέστρεψεν][to the Lord], with a great voice praising God [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Ibidem]. Because he praised his Benefactor, God, the One who had taken him not only out of the disease, but also out of the inhuman life he had led. Because he was outside society, he belonged to no one because of his disease[14].

And God often heals us of our illnesses, but we remain in our sins. He heals us of our bodily illnesses, but we remain passionate people. Because true healing is this: to feel that when God heals you of an illness, He asks you to want to cleanse yourself of all your passions. Because the illnesses that throw us into Hell are our passions. If we have bodily illnesses, they are for our humiliation. But our spiritual illnesses, our passions, are the ones that bring us down to Hell, because we do not want to be healed of our shameful passions[15].

The Samaritis [Σαμαρείτης] „fell down at His feet [ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ], giving Him thanks [εὐχαριστῶν Αὐτῷ]” [Lucas 17, 16, BYZ]. He recognized Him as his God, as his Healer. Because the Lord Iisus brought him back among the living. He brought him out of his illness, gave him a new life, and this new life is a doxological one. It is full of the glorification of God, because God gave him a new life. He also gave us a new life! He gave us a new life at Baptism: the life with Him. In which we praise Him unceasingly for the great benefits that He pours in our life. Because we are full of His mercy towards us[16].

And our great and small metanoias are falls at His feet. We fall at His feet to ask for mercy, but we also fall at His feet to rejoice in His mercy in our lives. We feel His mercy within us to the full! We feel His mercy and His mercy makes us doxological, to be grateful. Because we thank God for all His gifts, for all His strengthenings, for all His reproofs, for all His great healings. For He gives us everything for our benefit. He gives us what we need. And that is why we thank Him for everything[17].

And the Lord wants each person „to give glory to God [δοῦναι δόξαν τῷ Θεῷ]” [Lucas 17, 18, BYZ]. Because to give glory to God means to recognize total dependence on Him. If you do not give glory to Him, then you trust in yourself. You think that you have healed yourself thanks to yourself or to doctors or medicines. But when you see Him beyond doctors and medicines, then you recognize that He is the source of life, because from Him is our life. The doctors can take care of our health, but the life is from God! The doctors cannot give us life, but He gives us life to repentance. Because the role of our life is precisely this: towards our sanctification. For He does not give us life in vain, but so that we may sanctify ourselves in relationship with Him[18].

And the Lord sends the grateful one to his own, because his faith in God saved him [Lucas 17, 19, BYZ]. But the faith of the grateful one was full of dynamism, full of repentance, full of thanksgiving, full of gratitude, full of life change, of understanding of the service of God. For it was a working faith through good deeds. It was grateful faith, faith full of love for God. And whoever rejoices in God also rejoices in people and helps them to believe in God. Because the faithful man wants all people to be faithful and grateful to God[19].

The only sighted woman in the land of the blind at some point met the dog of tears. When she was full of tears, it came and stuck to her and followed her everywhere from here on out. A dog that understood pain, but also friendship. A dog in need. And the other blind people listened to the woman and she did not disappoint them, because she took them to her home and showed them peace in the midst of the blindness pandemic. Just like in the parable of this novel, each of us needs real friends, friends who lead us to God. The Saints are our true friends, those who lead us to God! The Church is our house of rest, where we, the blind, are healed of our blindness, of our passions. And God, through the prayers of the Saints and His Angels, gives us to see, to truly see ourselves, because His light is our sight. Amin[20]!


[1] Started at 15.03, in day of monday, on 12 january 2026. Sun, -3 degrees, wind of 11 km/h.

[2] Iubiții mei, pocăința e începutul vindecării noastre. Și Domnul Și-a început propovăduirea Sa cu pocăința, pentru că pocăința ne vindecă sufletește și trupește. Iar sufletul nostru are nevoie de vindecare în primul rând, pentru că el stă la fundamentul persoanei noastre. Sănătatea sufletului se revarsă și în trupul nostru. Dar, în același timp, boala sufletului nostru ne face improprii vieții duhovnicești, pentru că ne oprește din slujirea noastră de fiecare zi. De aceea, noi căutăm să fim sănătoși și cu sufletul, cât și cu trupul, dar în primul rând sănătoși la suflet, pentru că sănătatea sufletului este iertarea noastră de păcate și umplerea noastră cu slava lui Dumnezeu.

[3] Când ne pocăim și ne spovedim păcatele, noi primim iertarea lui Dumnezeu și ne umplem de slava Lui. Pentru că slava Lui ne dă puterea să trăim duhovnicește pe pământ. Și noi avem nevoie să rămânem neîncetat în slava lui Dumnezeu, pentru că a fi cu El înseamnă a trăi întru slava Lui. Și spovedirea și împărtășirea continuă cu Domnul ne dau să fim plini de slava Lui, de sfințenia lui Dumnezeu. De aceea, cei 10 leproși s-au rugat mai întâi Domnului [Lucas 17, 13, BYZ] și apoi au ascultat de El ca să se vindece [Lucas 17, 14, BYZ]. Rugăciunea lor a fost isihastă: „Iisuse [Ἰησοῦ], Stăpâne [Ἐπιστάτα], miluiește-ne pe noi [ἐλέησον ἡμᾶς]!” [Lucas 17, 13, BYZ]. Ei L-au chemat pe Stăpânul în viața lor. L-au chemat să îi miluiască pe ei. Și El i-a trimis spre vindecarea lor.

[4] De ce rugăciunea ne dă adevărata direcție în viață? Pentru că Dumnezeu ne luminează ce să facem în mod punctual. Noi cerem mila Lui, dar El ne trimite punctual acolo unde avem nevoie. De aceea, El le-a spus: „Cei care ați fost mergând [Πορευθέντες], arătați-vă pe voi înșivă preoților [ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!” [Lucas 17, 14, BYZ]. Pentru că toți avem nevoie să ne arătăm Preoților lui Dumnezeu, să primim de la ei sfătuire duhovnicească, pentru ca să ne vindecăm de păcatele noastre. Și leproșii s-au vindecat în timp ce mergeau spre preoții Templului [Ibidem]. Spre cei care trebuia să constate vindecarea lor.

[5] Lepra te făcea să fii în afară, în afara comunității și a Templului, pe când mila lui Dumnezeu te aduce înăuntru, în Biserica Lui. Lepra e păcatul, orice păcat. Pentru că păcatele ne scot din comuniunea cu Dumnezeu. Dar când primim iertarea lui Dumnezeu, prin mărturisirea cu pocăință a păcatelor noastre, atunci suntem proprii unirii cu El, cu Domnul nostru, Care ni Se dă nouă ca Mâncare și Băutură spre viața veșnică. Dumnezeiasca Euharistie este unirea noastră cu Domnul. E primirea Lui în noi înșine, pentru ca El să fie viața și bucuria noastră. Leproșii I s-au rugat de la depărtare [Lucas 17, 12-13, BYZ], pe când noi Îl avem pe Domnul slavei în noi înșine. Îl avem pe Cel care cunoaște toate ale noastre și e mereu cu noi, pentru că e Domnul nostru.

[6] Cf. https://www.descopera.ro/istorie/20986184-lepra-intre-istorie-si-stiinta-ce-inseamna-cu-adevarat-aceasta-boala-si-cat-de-mare-este-riscul-astazi.

[7] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepră.

[8] Ibidem.

[9] În vremea noastră, lepra se vindecă prin „administrarea combinată de rifampicină, clofazimină și dapsonă”. Dar în vechime ea era o boală grea. Era o boală infecțioasă cronică, care afecta nervii periferici, pielea, mucoasa căilor respiratorii superioare și ochii. Luai bacteria de la un om bolnav, cu care intrai în contact, și căpătai leziuni cutanate, neuropatie, slăbiciune musculară, paralizie parțială, scăderea capacității de a simți durerea, orbire. De aceea, cei bolnavi erau excluși din societate, pentru că boala se transmitea de la om la om. Și când boala te exclude din societate nu te mai simți un om, ci un izgonit, un om nedorit de nimeni.

[10] To be seen: https://polirom.ro/seria-de-autor-jose-saramago/8534-eseu-despre-orbire-.html.

[11] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/José_Saramago.

[12] În romanul Eseu despre orbire, scriitorul portughez José Saramago și-a imaginat o țară bolnavă de o epidemie de orbire. Oamenii au început să orbească pe stradă, fără explicații, iar Statul i-a exclus din societate în mod sistematic. Singura văzătoare a acestei orori a fost nevasta medicului oftalmolog care a constatat prima orbire. Și care și-a însoțit soțul la casa de nebuni, acolo unde Statul i-a claustrat pe primii bolnavi. Întreaga țară s-a îmbolnăvit, în afară de femeie! Iar ea i-a condus pe cei 7 în casa ei, unde au început să se vindece. Dar când s-au vindecat nu mai aveau o țară, ci o ruină, o imagine crudă a ceea ce înseamnă o boală necruțătoare.

[13] Am citit romanul săptămâna trecută și mă puneam în locul femeii, a celei care vedea…Și ea a explicat ororile bolii, dar nu a putut să explice mirosurile. Pentru că niciun miros nu se transmite prin scris, ci numai la fața locului. Dar mirosurile orbilor erau la fel de multe ca mirosurile leproșilor din vechime. Pentru că ei erau lăsați fără casă, fără apărare, fără medicamente, fără familie. Erau ai nimănui, erau lăsați să moară, iar vindecarea lor era o mare minune a lui Dumnezeu. Pentru că nimeni nu se mai aștepta la vindecarea lor.

[14] Cei 10 au fost curățiți [ἐκαθαρίσθησαν][Lucas 17, 14, BYZ] de boală, de lepră, dar cel recunoscător a fost vindecat [ἰάθη][Lucas 17, 15, BYZ]. A simțit că a fost vindecat de către Dumnezeu. Pentru că toți au fost curățiți de boală, dar acesta, unul din 10, a văzut că a fost vindecat de Dumnezeu. Și când „a văzut că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], s-a întors [ὑπέστρεψεν][la Domnul], cu glas mare lăudându-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Ibidem]. Pentru că L-a lăudat pe Făcătorul lui de bine, pe Dumnezeu, pe Cel care l-a scos nu numai din boală, ci și din viața inumană pe care o ducea. Pentru că el era în afara societății, era al nimănui datorită bolii sale.

[15] Și Dumnezeu ne vindecă adesea de bolile noastre, dar noi rămânem în păcatele noastre. Ne vindecă de bolile noastre trupești, dar noi rămânem oameni pătimași. Pentru că adevărata vindecare e aceasta: să simți că atunci când Dumnezeu te vindecă de o boală, El îți cere ca tu să vrei să te curățești de toate patimile tale. Pentru că bolile care ne aruncă în Iad sunt patimile noastre. Dacă avem boli trupești, ele sunt spre smerirea noastră. Dar bolile noastre sufletești, patimile, acelea sunt cele care ne coboară în Iad, pentru că noi nu vrem să ne vindecăm de patimile noastre de rușine.

[16] Samaritisul [Σαμαρείτης] „a căzut cu fața la picioarele Sale [ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ], mulțumindu-I Lui [εὐχαριστῶν Αὐτῷ]” [Lucas 17, 16, BYZ]. L-a recunoscut pe El ca Dumnezeul său, ca Vindecătorul său. Pentru că Iisus Domnul l-a întors pe el printre cei vii. L-a adus din boală, i-a dat o nouă viață și această nouă viață e una doxologică. E plină de slăvirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i-a dat o nouă viață. El și nouă ne-a dat o nouă viață! Ne-a dat o nouă viață la Botez: viața cu El. În care noi Îl lăudăm neîncetat pe El pentru binefacerile cele mari ce le revarsă în viața noastră. Pentru că noi suntem plini de mila Lui față de noi.

[17] Și metaniile noastre mari și mici sunt căderi la picioarele Sale. Cădem la picioarele Sale ca să cerem milă, dar cădem la picioarele Sale și pentru ca să ne bucurăm pentru mila Lui din viața noastră. Simțim mila Lui în noi din plin! Simțim mila Lui și mila Lui ne face să fim doxologici, să fim recunoscători. Pentru că Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, pentru toate întăririle Sale, pentru toate mustrările Sale, pentru toate vindecările Sale cele mari. Căci El ne dăruie toate spre folosul nostru. El ne dăruie ceea ce ne trebuie. Și de aceea noi Îi mulțumim Lui pentru toate.

[18] Și Domnul dorește ca fiecare om în parte „să dea slavă lui Dumnezeu [δοῦναι δόξαν τῷ Θεῷ]” [Lucas 17, 18, BYZ]. Pentru că a-L slăvi pe Dumnezeu înseamnă a recunoaște dependența totală de El. Dacă nu Îi dai slavă, atunci te încrezi în tine. Crezi că te-ai vindecat datorită ție sau a medicilor sau a medicamentelor. Dar când Îl vezi pe El dincolo de medici și de medicamente, atunci recunoști că El este izvorul vieții, pentru că de la El este viața noastră. Medicii ne pot îngriji sănătatea, dar viața e de la Dumnezeu! Medicii nu ne pot da viață, dar El ne dă viață spre pocăință. Pentru că rolul vieții noastre e tocmai acesta: spre sfințirea noastră. Căci El nu ne dă viața degeaba, ci pentru ca noi să ne sfințim în relația cu Sine.

[19] Și Domnul îl trimite pe cel recunoscător întru ale sale, pentru că l-a mântuit credința lui în Dumnezeu [Lucas 17, 19, BYZ]. Dar credința celui recunoscător a fost plină de dinamism, plină de pocăință, plină de mulțumire, plină de recunoștință, plină de schimbare a vieții, de înțelegere a slujirii lui Dumnezeu. Căci a fost credință lucrătoare prin fapte bune. A fost credință recunoscătoare, credință plină de iubire pentru Dumnezeu. Și cine se bucură de Dumnezeu, se bucură și de oameni și îi ajută să creadă în Dumnezeu. Pentru că omul credincios dorește ca toți oamenii să fie credincioși și recunoscători lui Dumnezeu.

[20] Singura văzătoare din țara orbilor a întâlnit la un moment dat câinele lacrimilor. Când era plină de lacrimi, acesta a venit și s-a lipit de ea și a urmat-o peste tot de aici încolo. Un câine care înțelegea durerea, dar și prietenia. Un câine la nevoie. Și ceilalți orbi au ascultat-o pe femeie și ea nu i-a dezamăgit, pentru că i-a dus în casa ei și le-a arătat liniștea din mijlocul pandemiei de orbire. La fel ca în parabola acestui roman, fiecare dintre noi avem nevoie de prieteni reali, de prieteni care să ne ducă spre Dumnezeu. Sfinții sunt prietenii noștri adevărați, cei care ne duc spre Dumnezeu! Biserica e casa odihnei noastre, unde noi, cei orbi, ne vindecăm de orbirea noastră, de patimile noastre. Și Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților și ale Îngerilor Săi, ne dă nouă să vedem, să ne vedem cu adevărat, pentru că lumina Lui e vederea noastră. Amin!

Mireasmă [57]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Întregul roman este aici: Mireasmă.

*

Ăsta a fost Mitică! Nu e maistru, ci Profesor de Sport, dar are o perspectivă mai pragmatică asupra existenței. Ăsta e unul din ăia care taie ajutoarele sociale, ajutoarele de handicap, sporul de Doctorat, bursele elevilor, oprește omul să intre la Urgențe și nu are apetit pentru Religie și Cultură, pentru că fiecare trebuie să muncească doar cu mâna, nu și cu capul. Pentru el Sportul e doar fotbalul, ca și când n-ar fi o mie de ramuri ale Sportului în practică. Dar, când îl bagi în corzi și îl întrebi lucruri punctuale, își întoarce filosofia de viață pe dos și face pace cu toată lumea. Mai ales cu femeile, că e mort după ele. Au fost niște mârâieli că ar fi agresat niște tinere, că le-ar fi făcut, dar până la urmă a dat-o la pace și cu ele sau cu părinții lor, nu știu cum a reușit, dar e Mitică al nostru, e băiat bun. Și trebuie să înțelegeți că la unii oameni ideile sunt vorbărie, sunt un fel de spart semințe în dinți, ca să treacă vremea, și nu coloană vertebrală. Când zici idei la Sfântul Apostol Pavlos sau la Eminescu, zici ceva mare, ceva revelat, ceva greu. Dar la colțul străzii, în cabinete, în fabrici, la piață nu e vorba despre idei, ci despre trecerea timpului, mai zici tu, mai zic eu, plecăm unul de lângă altul, după o jumătate de oră, și nici măcar nu ne știm numele. Dar știm ceea ce credem, ceea ce am văzut, ceea ce am auzit, ceea ce am citit, ceea ce ni s-a părut nouă și asta contează. Părerea, zicerea, adevărul răstălmăcit e conținutul murmurului social, al bârfei, al trăncănelii, și dacă ți-ai băut țuica și ai mai afumat pe cineva, te ridici și pleci cu chef de masă, dacă și soția a făcut masă și nu s-a uitat la filme.

Delăsarea bărbatului are de-a face cu femeia lui. Ionel al maichii zice ce zice femeia lui. Deși nu-i place mâncarea ei, el zice ce zice femeia lui. Chiar dacă au atâția copii și le e tot mai greu, dacă nevasta lui vrea, atunci și el vrea. Că el a înțeles de la mama lui că trebuie să își asculte soția, să n-aibă nimic de zis în fața ei. Și aia, cu temperamentul ei de femeie neiubită îndeajuns de mult, îi cere iubire peste iubire, îi cere garanții peste garanții ale iubirii, iar el, ca să o bucure pe ea, zice ce zice femeia lui. Într-o zi de sâmbătă, pe seară, el zice ce zice femeia lui. Și ce zice femeia lui? Asta e întrebarea, de fapt! Că femeia lui, Eliza bosumflata, năzuroasa, cocheta, iutubista[1], nu zice mari lucruri, dar te lasă pe tine să înțelegi, să deduci, să îți dai seama. Și, după cum își educă publicul, așa își educă și soțul: prin aluzii, prin parabole. Face o filmare imediat, zice niște lucruri fără prea mult sens și cere ca publicul să o înțeleagă. Dacă nu o înțeleg, nu sunt de nasul ei. Dacă o înțeleg înseamnă că sunt ucenicii școlii ei online, unde ea se străduie să învețe lumea. Și, fără a fi fost vreodată profesoară, Eliza are aere universitare, pentru că e o autodidactă din născare. Le înțelege pe fiecare în felul ei, Ionel trebuie să facă la loc comanda, copiii la fel, că Eliza dictează și parafează.

Că de nu s-ar fi povestit, alții n-ar mai fi citit. Și de nu s-ar fi vădit și alții ar fi mințit. Iar de nu, poate că da, așa zici tu, dar ea nu vrea, așa știe el, poate că nu, zice ea, poate zici și tu. Și narațiunea, domnilor și doamnelor, nu se termină când vrea publicul cititor, ci când vrea cel care o scrie! Căci el, care și-a asumat venirea, prin scris, spre dumneavoastră, e ca florile puse în glastră: miros și de la apropiere și de la depărtare cu aceeași înfiorare. Pentru că cititorii înțeleg un mare autor doar când autorul are măcar un critic pe măsura lui. Și când criticul literar e în stare să vadă esențialul dintr-un autor, atunci scrierile lui încep să trăiască cu adevărat. Până atunci sunt acoperite de văl, de neînțelegere. Dar când vezi dincolo de cuvinte, când înțelegi cine este autorul, atunci îi împărtășești pe oameni cu adevărul scrierilor sale. Părinții, rudele, prietenii, profesorii lui, ai autorului, nu-ți spun mare lucru despre el. Dar când criticul literar coboară în text, când face ca sursa să fie izvor viu, atunci toate devin limpezi. Că ai mâncat cu autorul la masă, că l-ai văzut, că ți-a zâmbit, că ți-a zis două cuvinte, nu contează mai deloc. Trebuie să zici cuvinte despre lucrurile fundamentale ale sale, despre opera sa, și ca să zici trebuie să îl vezi pe autor în opera lui. Căci diverși cunoscuți stau cu tine de vorbă, pleacă, nu rămân deloc schimbați de întâlnirea cu tine. Cine se schimbă la întâlnirea cu tine e cine te înțelege profund. Cine poate citi opera ta dinăuntru.


[1] Creatoare de conținut pe YouTube.

Sermon on the Sunday after the Baptism of the Lord [2026]

My beloveds[1],

when the Lord found out that Saint Ioannis the Baptist had been arrested [Mt. 4, 12, BYZ] and, through this, he had finished his public preaching, the Lord began to preach [Mt. 4, 17, BYZ]. And when He began to preach, the Lord said to them: „Repent [Μετανοεῖτε]! For the Emperordom of heavens has drawn near [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Ibidem]. And the Lord began to preach like Saint Ioannis the Baptist, so that everyone would understand that he, Ioannis [Ἰωάννης], preached repentance from God, if God Himself called us and calls us all to repentance. And the repentance to which the Lord calls us is the life of holiness, it is the life of continuous renunciation of all sin and of every sinful thought and intention[2].

Saint Ioannis the Baptist baptized people in Iordanis, immersing them completely in the water, after they confessed their sins. But the Lord called people to inner repentance, to change their life, to their radical change, to their change from sinners to Saints, because He, the Emperor of all, called everyone to be members of the Emperordom of heavens. This is what He asks of us. Because we too are called to Him, to an eternal relationship with Him, to be heirs of His Emperordom. A Emperordom that will have no end. For we, with all, want not to die, to exist forever. And God calls us to this very thing, to our eternal fulfillment: to be with Him for eternity[3].

But to live with Him forever you must be filled here, on earth, with His life, with His eternal glory and live in the rhythm of His holiness, in order to live forever with Him. And the rhythm of His holiness is the rhythm of His divine Church. And to live as His Church you must be permanently here, to be connected to the life of the Church, to serve, to pray, to fast, to watch, to work daily together with His entire Church for your sanctification and that of the entire world. For the daily work of a christian is the holiness. We live in the holiness of God and we preach it to everyone, we recommend it as the authentic life of man, because this leads to the Emperordom of God, to eternal joy with God and with all His Saints and Angels[4].

The life of the Church is communional. We live together the holiness and purity of God. We are constantly filled with His eternal glory and speak about God to everyone from the midst of our relationship with Him. Because He is in our midst and in ourselves at the same time. He is in our midst, of all, as the One who shares Himself with all through His Holy Mysteries, but, receiving Him, we each have Him within ourselves. Hristos the Lord is for all, but also for each one individually, because we are all filled with our Hristos, the One who saves us, sinners. And if we know that Hristos is for all, then we take great care of the unity of the Church, of our christian brotherhood, because Hristos is for all, but also for each one individually. And we all need our Hristos and the Father and the Holy Ghost, our triune God, so that we may be one in His Church[5].

Why don’t we talk only about the Father or only about Hristos or only about the Holy Ghost? Because the divine persons are commu- nional, they are eternally together. And where the Father is, there is also the Son and the Holy Ghost. And when we talk about Hristos and His iconomy for us, we can only talk about Him in relation to the Father and the Holy Ghost. And at Pentecost, again, we cannot only talk about the presence of the Holy Ghost in the Church, because the Holy Ghost, who proceeds from the Father, rests eternally in the Son. And the Church is communional, because God is communional. The unity of the Church springs from the inner unity of our triune God. And because our triune God has one being, because the three divine persons have one being perichoretically, He calls all humanity, which has one being, to unity with Him in His Church and to our inner unity, of all. And that is why, if you love God and you love His Church, then you love the salvation of the whole world. Because you love all people and you pray for the salvation of all[6].

And it is certain that the love of God fills you with the love of all. When you truly love God, then you are also filled with love for people. For all people. And this love for people is manifested as a constant prayer for their salvation and as kindness always poured out towards all. Because God, the source of love for people and for all His creation, is the One who fills us with this divine love that embraces the whole of existence. I know, I know it very well, the carnal man does not believe that there is such a thing on earth! But the ghostual man lives like this all the time: loving everyone and praying for all people and for all of God’s creation! Therefore, in order to live love for all, you must, first of all, love the only One worthy of being loved, the God of our salvation[7].

But, my beloveds, the love for God begins with the repentance and with the fear of Him! From the fear of Him all virtues are born and the flower of all virtues is love for God. So that the Lord spoke to us in His first sermon about the beginning of the relationship with Himself: about the repentance for our sins, about the repentance that saves us. And that is why confessing our sins immediately, as soon as we have committed them, shows that we are in a living relationship with God, with the One who hates all sin and all passion. Because He teaches us to confess without ceasing, so that we may be with Him forever. Amin[8]!


[1] Started at 8.00, in day of monday, on 5 january 2026. Cloudy sky, 3 degrees, wind of 16 km/h.

[2] Iubiții mei, când Domnul a aflat că Sfântul Ioannis Botezătorul a fost arestat [Mt. 4, 12, BYZ] și, prin aceasta, el și-a încheiat propovăduirea sa publică, Domnul a început să propovăduiască [Mt. 4, 17, BYZ]. Și când a început să propovăduiască, Domnul le-a spus: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Ibidem]. Și Domnul a început să propovăduiască aidoma Sfântului Ioannis Botezătorul, pentru ca toți să înțeleagă că acela, Ioannis, de la Dumnezeu a propovăduit pocăința, dacă Însuși Dumnezeu ne-a chemat și ne cheamă pe toți la pocăință. Iar pocăința la care ne cheamă Domnul este viața de sfințenie, e viața de continuă renunțare la orice păcat și la orice gând și intenție păcătoasă.

[3] Sfântul Ioannis Botezătorul îi boteza pe oameni în Iordanis, îi afunda cu totul în apă, după ce aceia își mărturiseau păcatele lor. Însă Domnul îi chema pe oameni la pocăința interioară, la schimbarea vieții lor, la schimbarea lor radicală, la schimbarea lor de la păcătoși la Sfinți, pentru că El, Împăratul tuturor, îi chema pe toți să fie membri ai Împărăției cerurilor. Lucru acesta fiind acela pe care ni-l cere și nouă. Pentru că și noi suntem chemați la El, la relația veșnică cu El, pentru ca să fim moștenitorii Împărăției Sale. Împărăție care nu va avea sfârșit. Că noi, cu toții, vrem ca să nu murim, să existăm veșnic. Iar Dumnezeu tocmai la acest lucru ne cheamă, la împlinirea noastră veșnică: ca să fim cu El pentru veșnicie.

[4] Dar ca să trăiești cu El veșnic trebuie să te umpli aici, pe pământ, de viața Lui, de slava Lui cea veșnică și să trăiești în ritmul sfințeniei Sale, pentru ca să trăiești veșnic cu El. Iar ritmul sfințeniei Sale e ritmul Bisericii Sale celei dumnezeiești. Și ca să trăiești ca Biserica Lui trebuie să fii permanent aici, să fii conectat la viața Bisericii, să slujești, să te rogi, să postești, să priveghezi, să muncești zilnic împreună cu toată Biserica Lui la sfințirea ta și a întregii lumi. Căci munca zilnică a creștinului e sfințenia. Trăim în sfințenia lui Dumnezeu și o propovăduim tuturor, o recomandăm ca viața autentică a omului, pentru că aceasta duce la Împărăția lui Dumnezeu, la bucuria veșnică cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

[5] Viața Bisericii e comunională. Trăim împreună sfințenia și curăția lui Dumnezeu. Ne umplem neîncetat de slava Lui cea veșnică și vorbim despre Dumnezeu tuturor din mijlocul relației cu El. Pentru că El este în mijlocul nostru și în noi înșine în același timp. El e în mijlocul nostru, al tuturor, ca Cel ce Se împărtășește pe Sine tuturor prin Sfintele Sale Taine, dar, primindu-L pe El, Îl avem fiecare în noi înșine. Hristos Domnul e al tuturor, dar și al fiecăruia în parte, pentru că toți suntem plini de Hristosul nostru, de Cel care ne mântuie pe noi, păcătoșii. Și dacă știm că Hristos e al tuturor, atunci avem mare grijă de unitatea Bisericii, de frățietatea noastră creștină, pentru că Hristos e al tuturor, dar și al fiecăruia în parte. Și toți avem nevoie de Hristosul nostru și de Tatăl și de Duhul Sfânt, de Dumnezeul nostru treimic, pentru ca să fim una în Biserica Lui.

[6] De ce nu vorbim doar despre Tatăl sau doar despre Hristos sau doar despre Duhul Sfânt? Pentru că persoanele dumnezeiești sunt comunionale, sunt veșnic împreună. Și unde e Tatăl, acolo e și Fiul și Duhul Sfânt. Și când vorbim despre Hristos și despre iconomia Sa cea pentru noi, nu putem vorbi despre El decât în relație cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și la Cincizecime, iarăși, nu putem vorbi doar despre prezența Duhului Sfânt în Biserică, pentru că Duhul Sfânt, Cel care purcede din Tatăl, Se odihnește veșnic în Fiul. Și Biserica e comunională, pentru că Dumnezeu e comunional. Unitatea Bisericii izvorăște din unitatea interioară a Dumnezeului nostru treimic. Și pentru că Dumnezeul nostru treimic are o singură ființă, pentru că cele trei persoane dumnezeiești au o singură ființă în mod perihoretic, El cheamă întreaga umanitate, care are o singură ființă, la unitatea cu El în Biserica Sa și la unitatea noastră interioară, a tuturor. Și de aceea, dacă Îl iubești pe Dumnezeu și iubești Biserica Lui, atunci iubești mântuirea întregii lumi. Pentru că îl iubești pe tot omul și te rogi pentru mântuirea tuturor.

[7] Și e sigur faptul că iubirea lui Dumnezeu te umple de iubirea tuturor. Când Îl iubești pe Dumnezeu cu adevărat, atunci te umpli și de iubirea față de oameni. Față de toți oamenii. Și această iubire față de oameni se manifestă ca rugăciune statornică pentru mântuirea lor și ca bunătate revărsată mereu față de toți. Pentru că Dumnezeu, izvorul iubirii față de oameni și față de întreaga Lui creație, este Cel care ne umple pe noi de această iubire dumnezeiască ce îmbrățișează întreaga existență. Știu, o știu prea bine, omul trupesc nu crede că există așa ceva pe pământ! Dar omul duhovnicesc așa trăiește tot timpul: iubindu-i pe toți și rugându-se pentru toți oamenii și pentru întreaga creație a lui Dumnezeu! De aceea, ca să trăiești iubirea pentru toți trebuie, mai întâi de toate, să Îl iubești pe Cel singur vrednic de a fi iubit, pe Dumnezeul mântuirii noastre.

[8] Dar, iubiții mei, iubirea de Dumnezeu începe cu pocăința și cu frica de El! Din frica de El se nasc toate virtuțile și floarea tuturor virtuților e iubirea de Dumnezeu. Așa că Domnul ne-a vorbit în prima Sa predică despre începutul relației cu Sine: despre pocăința de păcatele noastre, despre pocăința care ne mântuie. Și tocmai de aceea a ne spovedi imediat păcatele noastre, imediat ce le-am săvârșit, arată că noi suntem în relație vie cu Dumnezeu, cu Cel care urăște tot păcatul și toată patima. Pentru că El ne învață să ne spovedim neîncetat, ca să fim veșnic cu El. Amin!

Sermon at the synaxis of Saint Ioannis the Baptist [January 7, 2026]

My beloveds[1],

the repentance is the cure for sadness. Because the repentance heals us from the sadness brought into us by our sins. The sadness, this disease of the heart, is healed by acknowledging our sins before God, by confessing them to the Duhovnik, and by beginning a life of repentance. Because we don’t just need an hour of repentance or a day of repentance, we need a life of repentance. Because the repentance is the health of our soul, it is what makes us smile ghostually. Because many laugh out loud, they laugh passionately, but the one who repents smiles peacefully, because his soul and body are in the peace of God[2].

And „Ioannis was baptizing in the wilderness [Ἐγένετο Ἰωάννης βαπτίζων ἐν τῇ ἐρήμῳ] and preaching the baptism of repentance into the forgiveness of sins [καὶ κηρύσσων βάπτισμα μετανοίας εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν]” [Marcos 1, 4, BYZ]. He is the voice that calls us into the inner wilderness, into the wilderness of our heart, so that we may repent before God. Because the repentance is a continuous inner change in the relationship with God. It is a continuous recognition of ourselves before Him, in order to always receive His glory in ourselves. And the baptism of repentance today, in the present moment, is the  Divine Confession. Because in the Mystery of Confession we receive God’s forgiveness, His forgiveness for the sins that we have repented of with pain[3].

And we descend into the wilderness of the heart through the prayer of the heart. Always calling upon the Lord, calling upon Him with pain, we begin to feel the wilderness of our heart. We begin to  feel the place of prayer. And there, in the depths of our heart, where we begin true repentance, true pain for our sins, the Lord also descends in His glory. And our wilderness is filled with divine joy! Our wilderness becomes His dwelling place, because we received Him where we recognized ourselves as completely poor and empty of good deeds. Because our inner wilderness is our extreme loneliness, it is our complete emptiness, it is the Hell from which the Lord raises us, the One who comes to the lost, in order to make him His own[4].

Saint Ioannis came to reveal to us the Lord, the One who understood Him through divine revelation. Because the Father has revealed the Son to him [Ioannis 1, 33, BYZ]. And when he saw the Lord, John confessed and said publicly: „Behold the Lamb of God, Who takes away the sin of the world [Ἴδε ὁ Ἀμνὸς τοῦ Θεοῦ, ὁ αἴρων τὴν ἁμαρτίαν τοῦ κόσμου]!” [Ioannis 1, 29, BYZ]. And when he said that He takes away the sin of the world, by this singular he referred to all our sins. For every sin of ours was forgiven through His Sacrifice on the Divine Cross. And Saint Ioannis presented Him as the Lamb precisely because He became the Sacrifice for us. But he was even more explicit when he said: „And I have seen and testified that This is the Son of God [Κἀγὼ ἑώρακα καὶ μεμαρτύρηκα ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [Ioannis 1, 34, BYZ][5].

Because Iisus Hristos, the Son of God incarnate, is not a Prophet, but is the Son of God who became incarnate for us. In order to save us. All the Holy Prophets spoke about Him and the last of the Prophets, Saint Ioannis the Baptist, pointed Him out to us explicitly. Because He is the Son of God incarnate, He is the One announced by the Prophets, He is the Messiah. And that is why we no longer wait for someone to come, because the One we expected has come. And every year we relive His birth with unspeakable joy, because the One announced has come and saved us, sinners[6].

And the greatest gift for us, the sinners, is the repentance, my beloveds! Because the repentance means starting over in our life with God. It means always starting over. People don’t grant us as much forgiveness as God grants us. Because God forgives us whenever we repent, He never throws us out, because He is waiting with great longing for our repentance. Because our repentance means our salvation. And He forgives us our sins unceasingly because He knows our helplessness. And when God helps us unceasingly, when He gives us years of repentance, He gives us all these years so that we may sink into repentance as in the ocean. So that we may be filled with repentance completely, so that we may be completely His[7].

And the repentance begins here: from the recognition that we are guilty of all our sins. That everything we have done wrong, we have done wrong before God and from Him we expect our forgiveness. And He forgives us for our little repentance, because He wants us to be with Him continually. And Ἰωάννης [Ioannis] comes from יוֹחָנָן [Iohanan] and means God is merciful[8]. For Saint Ioannis the Baptist and by his name urges us to repentance, so that we may experience God’s mercy continually. Amin[9]!


[1] Started at 16. 19, in day of thursday, on 1 january 2026. Clear sky, two degrees, wind of 10 km/h.

[2] Iubiții mei, pocăința este vindecarea de tristețe. Pentru că pocăința ne vindecă de tristețea adusă în noi de păcatele noastre. Tristețea, această boală a inimii, se vindecă prin recunoașterea păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu, prin spovedirea lor în fața Duhovnicului și prin începerea unei vieți de pocăință. Pentru că nu e nevoie doar de o oră de pocăință sau de o zi de pocăință, ci e nevoie de o viață de pocăință. Pentru că pocăința e sănătatea sufletului nostru, e cea care ne face să zâmbim duhovnicește. Pentru că mulți râd în hohote, râd pătimaș, dar cel care se pocăiește surâde împăcat, pentru că sufletul și trupul lui sunt în pacea lui Dumnezeu.

[3] Și „Ioannis era botezând în pustie [Ἐγένετο Ἰωάννης βαπτίζων ἐν τῇ ἐρήμῳ] și propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor [καὶ κηρύσσων βάπτισμα μετανοίας εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν]” [Marcos 1, 4, BYZ]. El e glasul care ne cheamă în pustia dinăuntru, în pustia inimii noastre, pentru ca să ne pocăim înaintea lui Dumnezeu. Pentru că pocăința e continuă schimbare interioară în relația cu Dumnezeu. E o continuă recunoaștere de sine înaintea Lui, pentru a primi mereu slava Lui în noi înșine. Și botezul pocăinței azi, în clipa de față, e Dumnezeiasca Spovedanie. Pentru că în Taina Mărturisirii noi primim iertarea lui Dumnezeu, iertarea Lui pentru păcatele de care ne-am pocăit cu durere.

[4] Iar în pustia inimii coborâm prin rugăciunea inimii. Chemându-L mereu pe Domnul, chemându-L cu durere, începem să simțim pustia inimii noastre. Începe să simțim locul rugăciunii. Și acolo, în adâncul inimii noastre, unde începem adevărata pocăință, adevărata durere pentru păcatele noastre, coboară și Domnul întru slava Sa. Și pustia noastră se umple de bucurie dumnezeiască! Pustia noastră devine locașul Lui, pentru că L-am primit pe El acolo unde ne-am recunoscut cu totul săraci și goi de fapte bune. Pentru că pustia noastră interioară este singurătatea noastră extremă, este golătatea noastră deplină, este Iadul din care ne ridică Domnul, Cel care vine la cel pierdut, pentru ca să îl facă al Său.

[5] Sfântul Ioannis a venit pentru ca să ni-L reveleze nouă pe Domnul, pe Cel care L-a înțeles prin revelație dumnezeiască. Pentru că Tatăl i L-a descoperit lui pe Fiul [Ioannis 1, 33, BYZ]. Și când L-a văzut pe Domnul, Ioannis a mărturisit și a spus în mod public: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii [Ἴδε ὁ Ἀμνὸς τοῦ Θεοῦ, ὁ αἴρων τὴν ἁμαρτίαν τοῦ κόσμου]!” [Ioannis 1, 29, BYZ]. Și când a spus că ridică păcatul lumii, prin acest singular s-a referit la toate păcatele noastre. Căci orice păcat al nostru a fost iertat prin Jertfa Lui pe Dumnezeiască Cruce. Și Sfântul Ioannis L-a prezentat ca Miel tocmai pentru că S-a făcut Jertfa cea pentru noi. Dar el a fost și mai explicit atunci când a spus: „Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [Κἀγὼ ἑώρακα καὶ μεμαρτύρηκα ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [Ioannis 1, 34, BYZ].

[6] Pentru că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu este un Profet, ci este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru noi. Pentru ca să ne mântuie pe noi. Toți Sfinții Profeți au vorbit despre El și ultimul dintre Profeți, Sfântul Ioannis Botezătorul, ni L-a indicat pe El în mod explicit. Pentru că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat, El este Cel vestit de Profeți, El este Mesia. Și de aceea, noi nu mai așteptăm venirea cuiva, pentru că Cel așteptat a venit. Și în fiecare an retrăim nașterea Lui cu o bucurie negrăită, pentru că Cel vestit a venit și ne-a mântuit pe noi, păcătoșii.

[7] Și cel mai mare dar pentru noi, cei păcătoși, este pocăința, iubiții mei! Pentru că pocăința înseamnă să o luăm de la capăt în viața noastră cu Dumnezeu. Înseamnă să o luăm mereu de la capăt. Oamenii nu ne acordă atâta iertare cât ne acordă Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu ne iartă oricând ne pocăim, El nu ne scoate niciodată afară, pentru că așteaptă cu mare dor pocăința noastră. Pentru că pocăința noastră înseamnă mântuirea noastră. Și El ne iartă neîncetat păcatele noastre pentru că ne cunoaște neputința. Și când Dumnezeu ne ajută pe noi neîncetat, când ne dăruie ani de pocăință, ne dăruie toți acești ani pentru ca să ne afundăm în pocăință ca în ocean. Pentru ca ne umplem de pocăință în mod desăvârșit, ca să fim cu totul ai Lui.

[8] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Ioannes.

[9] Și pocăința începe de aici: de la recunoașterea faptului că noi suntem de vină pentru toate păcatele noastre. Că tot ce am greșit, am greșit înaintea lui Dumnezeu și de la El așteptăm iertarea noastră. Și El ne iartă pentru puțina noastră pocăință, pentru că dorește ca noi să fim cu El neîncetat. Și Ἰωάννης [Ioannis] vine de la יוֹחָנָן [Iohanan] și înseamnă Dumnezeu este milostiv. Căci Sfântul Ioannis Botezătorul și prin numele său ne îndeamnă la pocăință, pentru ca să trăim mila lui Dumnezeu în mod neîncetat. Amin!

Sermon at the Baptism of the Lord [2026]

My beloveds[1],

the Lord was baptized in the Iordanis for us, and then we received the worship of the Trinity. Because our God revealed Himself at that moment as one God in three persons: the Father, the Son, and the Holy Ghost. He was baptized in order „to sanctify our [human] nature and give us strength to overcome passions and to keep ourselves from mortal sins”[2]. And He was baptized by Ioannis in the Iordanis and immediately came out of the water[3], as the One who was without sin, and then the revelation of our triune God took place. Because the Father spoke about the Son, about the One who was being baptized, and the Holy Ghost descended like a dove into the Son, into the One who was being baptized. Therefore, for us, the Baptism of the Lord is the revelation of our triune God, because then we all learned that our God is triune in persons[4].

But, at the Baptism of the Lord, when we found out that our God is triune, then the waters of the Iordanis were sanctified, and the heads of the demons were crushed[5]. And this great miracle did not happen only then, but it happens at every re-experiencing of the Baptism of the Lord. Because even now, when we sanctify the water outside, it will receive „the grace of deliverance and the blessing of the Iordanis”[6], becoming „a source of incorruption, gift of holiness, liberation from sins, healing of diseases, destruction of devils, removal of the powers of the adversaries, full of angelic power”[7]. And who will sanctify our water? God Himself, our triune God, who revealed Himself to us at the Baptism of the Lord, through His eternal glory, will sanctify it! Because we ask for His glory through humble prayer, and God is the One who sanctifies the water and makes it divine. So that it may be for our cleansing, enlightenment, and sanctification[8].

And our water is sanctified through the descent of the Holy Ghost into the water[9], i.e. through the descent of His glory into our water, glory that is common to the Father and the Son and the Holy Ghost. And the Holy Ghost sanctifies all[10], the entire creation, because the glory of God descends from the Father, through the Son, into the Holy Ghost and sanctifies all. And we, with His Aghiasma, with His holy water, sanctify all that belongs to us in the house and yard and in the field, because everything that belongs to God is sanctified by Him through His water. And His water shares with us the life of God, His holiness, His peace, so that everywhere we may feel God. And we also drink His holy water, because we too are sanctified through the water of God. Because He is the One who sanctifies all[11].

At our sacramental Baptism, the Lord renewed our old nature made aged by sin[12]. He made us new people through His glory, us who were old through our sins. So, what do sins do to us? They make us old! They make us ugly. While good, godly deeds are our continuous rejuvenation, they are our filling with immortality. For, while sins kill us, good deeds make us alive, because they keep us in the glory of God. Because His glory dwells in the man full of good deeds, full of piety, full of humility, full of self-denial[13].

The full of himself man does not need God, because he believes that he can do everything without Him. The one who denies himself, on the contrary, believes that he can do nothing without God, which is why he always asks Him to be his helper in everything. And we, His servants, ask Him to help us in everything, to have mercy on us unceasingly, because without Him we can do nothing. Because His mercy is His glory, which is our eternal life. Without His glory we do not live ghostually! Without His glory we cannot be saved! Because we have become His children through His eternal glory. And, living in His glory, we are sanctified unceasingly. Therefore, we can do nothing without Him, without the One who fills us with His glory, so that we may do His will unceasingly[14].

When someone says that he feels ugly, he is talking about what he sees within himself. He is talking about his interior. Likewise, when someone says that he feels good, he is talking about his heart, about how he feels in his soul. Because the state of ugliness, the ugliness of the soul, is the result of our sins, just as the state of well is our filling with His glory. Because you cannot feel well without His glory. Only His glory brings us reconciliation, our peace. And if we rest through repentance, then we are no longer playing cheap theater, because the glory of God is our rest[15].

And tomorrow, my beloveds, we commemorate Saint Ioannis the Baptist, the one who always calls us to repentance! Today we will drink the water of God and tomorrow we will speak about our repentance at the commemoration of Saint Ioannis, because the repentance is the continuous state of self-recognition before God. Amin[16]!


[1] Started at 16. 08, in day of wednesday, on 31 december 2025. Sun, one degree, wind of 21 km/h.

[2] Viețile Sfinților pe luna ianuarie [Lives of the Saints on the month of january], ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 2001, p. 137.

[3] Ibidem.

[4] Iubiții mei, Domnul S-a botezat în Iordanis pentru noi și atunci am primit închinarea Treimii. Pentru că Dumnezeul nostru S-a revelat în acel moment ca un Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. El S-a botezat pentru ca „să sfințească firea noastră [umană] și să ne dea putere ca să biruim patimile și să ne ferim de păcatele cele de moarte”. Și El a fost botezat de către Ioannis în Iordanis și a ieșit imediat din apă, ca Cel care era fără de păcat, și atunci a avut loc revelarea Dumnezeului nostru treimic. Pentru că Tatăl a vorbit despre Fiul, despre Cel care Se boteza, iar Duhul Sfânt a coborât ca o porumbiță în Fiul, în Cel care Se boteza. De aceea, pentru noi, Botezul Domnului e revelarea Dumnezeului nostru treimic, pentru că atunci am aflat cu toții că Dumnezeul nostru este întreit în persoane.

[5] Molitfelnic [Euchologion], Ed. IBMO, București, 2019, p. 860.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Însă, la Botezul Domnului, când am aflat că Dumnezeul nostru e treimic, atunci s-au sfințit și apele Iordanisului, iar capetele demonilor au fost zdrobite. Și această mare minune nu s-a petrecut numai atunci, ci se petrece la fiecare retrăire a Botezului Domnului. Pentru că și acum, când vom sfinți apa de afară, ea va primi „harul izbăvirii și binecuvântarea Iordanisului”, devenind „izvor de nestricăciune, dar de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească”. Și cine va sfinți apa noastră? O va sfinți Dumnezeu Însuși, Dumnezeul nostru treimic, Cel care ni S-a descoperit nouă la Botezul Domnului, prin slava Lui cea veșnică! Pentru că noi cerem slava Lui prin rugăciune smerită și Dumnezeu e Cel ce sfințește apa și o face dumnezeiască. Pentru ca ea să fie spre curățirea, luminarea și sfințirea noastră.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Și apa noastră se sfințește prin coborârea Sfântului Duh în apă, adică prin coborârea slavei Sale în apa noastră, slavă care e comună Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și Duhul Sfânt sfințește toate, întreaga creație, pentru că slava lui Dumnezeu coboară de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt și sfințește toate. Și noi, cu Aghiasma Lui, cu apa Lui cea sfântă, sfințim toate ale noastre din casă și curte și de pe câmp, pentru că toate ale lui Dumnezeu sunt sfințite de către El prin apa Lui. Și apa Lui ne împărtășește nouă viața lui Dumnezeu, sfințenia Lui, pacea Lui, pentru ca în tot locul să Îl simțim pe Dumnezeu. Și bem și noi apa Lui cea sfântă, pentru că și noi ne sfințim prin apa lui Dumnezeu. Pentru că El e Cel ce sfințește toate.

[12] Ibidem.

[13] La Botezul nostru sacramental, Domnul a înnoit firea noastră cea învechită de păcat. Ne-a făcut oameni noi prin slava Lui, pe noi cei care eram învechiți prin păcatele noastre. Deci, ce fac păcatele cu noi? Ne învechesc! Ne urâțesc. Pe când faptele cele bune, dumnezeiești, sunt întinerirea noastră continuă, sunt umplerea noastră de nemurire. Căci, pe când păcatele ne omoară, faptele cele bune ne fac vii, pentru că ne țin în slava lui Dumnezeu. Pentru că slava Lui locuiește în omul plin de fapte bune, plin de evlavie, plin de smerenie, plin de lepădare de sine.

[14] Omul plin de sine n-are nevoie de Dumnezeu, pentru că el crede că poate să le facă pe toate fără El. Cel care se leapădă de sine, dimpotrivă, crede că nu poate face nimic fără Dumnezeu, fapt pentru care Îl roagă mereu să fie ajutorul său în toate. Și noi, robii Săi, Îl rugăm să ne ajute în toate, să ne miluiască neîncetat, pentru că fără El nu putem să facem nimic. Pentru că mila Lui este slava Lui, care e viața noastră veșnică. Fără slava Lui nu trăim duhovnicește! Fără slava Lui nu ne putem mântui! Pentru că noi ne-am făcut fiii Lui prin slava Sa cea veșnică. Și, trăind întru slava Lui, noi ne sfințim neîncetat. De aceea nu putem face nimic fără El, fără Cel care ne umple pe noi de slava Sa, pentru ca să facem voia Lui neîncetat.

[15] Când cineva spune că se simte urât, el vorbește despre ceea ce vede în sinea sa. El vorbește despre interiorul său. Tot la fel, când cineva spune că se simte bine, el vorbește despre inima lui, despre cum se simte în sufletul său. Pentru că starea de urât, urâtul sufletesc, e urmarea păcatelor noastre, după cum starea de bine este umplerea noastră de slava Lui. Pentru că nu te poți simți bine fără slava Lui. Numai slava Lui ne aduce împăcarea, liniștirea noastră. Și dacă ne odihnim prin pocăință, atunci nu mai jucăm teatru ieftin, pentru că slava lui Dumnezeu este odihna noastră.

[16] Iar mâine, iubiții mei, îl pomenim pe Sfântul Ioannis Botezătorul, pe cel care ne cheamă mereu la pocăință! Astăzi vom bea apa lui Dumnezeu și mâine vom vorbi despre pocăința noastră la pomenirea Sfântului Ioannis, pentru că pocăința este starea continuă de recunoaștere de sine înaintea lui Dumnezeu. Amin!

Mireasmă [56]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Buna vecinătate e atunci când ai ușă în gard și poți trece dintr-o curte în alta. Noi treceam la fina Rița, ea la noi, dădea fuga până la noi ca să ne spună ceva sau ca să mâncăm împreună…Dar când ea a murit, gardul de rapiță s-a transformat în beton și n-a mai avut poartă. Blocul nostru, o închisoare cu ușile deschise, n-are relații reale. Trebuie să treacă multă vreme ca să avem bateri în ușă reciproce. Și tocmai de aceea, nemaiștiind firescul vorbei între vecini, suspectările și tăcerile merg mână în mână, că nu știi adevărul celuilalt. Dar când îl știi, nu îl mai sudui și tu, atâta timp cât viața îi e grea…

Marinela era prietenă cu Lia, cu asta care a plecat în Spania și s-a măritat p-acolo sau ce-a făcut, că nu s-a mai întors. Unii zic că a murit pe la 45 de ani, fată tânără, că spaniolul ei sau portorican, ce era, a băgat-o pă droguri și d-aci i s-a tras. Dar mă-sa Liei, că ce se mai laudă cu ea!, zice la toți că primește scrisori. Scrisori timbrate și bani online și se duce Camel și îi scoate. Acuʼ, Marinela, făcuse și ea cursuri de coafeză, ca și Lia, și cică face bani. Trăiește cu unu cu nasul mare, suspect, care cică și ăla face bani. Dă unde-o face lumea asta bani, bani și iarăși bani, când văd că niciunul nu muncește pe brânci?! Că eu, zise Polina, am muncit toată viața la comuniști, m-am pricopsit cu o pensie de 2600 de lei și din asta trag ca s-o lungesc și nu se lungește. Dar Marinela, împreună cu lunganul ei, are acum afacere de import-export, plus exchange[1]. Și e îmbrăcată acuʼ femeia de zici că e vreo ministră, ceva, dar când vorbește înțelegi că e de joasă speță. Dar banii, vorba fotbaliștilor, dacă nu te fac golgheter, măcar te fac să pari special. Dar asta cât timp nu vorbești…Căci atunci când ieși din starea de „filosof”, oricine îți simte damful din tine.

„Mi se pare”, îmi zise criticul literar, „că romanul de față nu poate să aibă un fir narativ stabil, atâta timp cât orice povestire pe care o începeți o abandonați. Care e, de fapt, miza romanului dumneavoastră?”. Am un simț profund al realității și mă bucur de tot ceea ce e adevărat. Iar ceea ce contează acum nu e să duc până la capăt o poveste de viață, ci să vorbesc despre mine ca despre un martor al realității, care iau la cunoștință despre realitatea vieții oamenilor. Uneori, ca în pictură, e nevoie de o tușă, de o linie revelatoare ca să spui ceva despre un om, despre o situație de viață. Iar eu, dacă vorbesc despre cineva, vorbesc dinăuntrul lui, înțelegându-l, și deodată înțelegi multul din puține amănunte. Vezi întregul prin parte, vezi esențialul.

Oameni buni, după cum bănuiați și dumneavoastră, vecinul meu, bine mersi, e acasă, își vede de treaba lui, nu e la pușcărie! Mă bucur că v-am liniștit. Căci viața e mai simplă sau simplă-simplă de tot, atunci când nu e complicată de autorul romanului. Vecinul meu își duce copiii la Școală, el e tatăl-mamă, pentru că soția lui e bărbatul în casă, și n-are nicio problemă. Absolut niciuna. Uneori mai are un prieten, cu care iese la italieni ca să bea o bere și să mănânce paste, și atunci copiii stau cu o tânără, plătită ca bonă. Bona intră, țac-țac închide ușa, și stă cu copiii. Până se întoarce vecinul, uneori mai afumat, că așa e după o masă cu prietenul, bona e mama copiilor, căci mama lor lucrează. Și când se întoarce de la lucru, pe la 18 și ceva, îi aud tocurile pe lângă ușă, pe când eu scriu sau mă rog, și vecinătatea e bună. De ce să spui că ai probleme, când n-ai?! Și de ce să vezi probleme în lume, la tot felul de oameni și să îi încondeiezi pentru posteritate, când nu există probleme?!! Care sunt problemele, Domnʼ Părinte?!!! Hai, zi-mi și mie, că te ascult, care sunt problemele lumii!!!! Că oamenii mor, că mor, după cum se nasc, pentru că se nasc. Și cine are, are, cine n-are înseamnă că are mai puțin, iar dacă muncești, ai. Sau dacă n-ai și furi, furi și tu până nu mai furi, devii „onorabil”, că așa au făcut și alții, și ai. Dar dacă nu ai curaj în viață, în sensul să îți iei viața în propriile tale mâini și să reușești, d-aia te lamentezi toată ziua, găsești tot felul de neghină în grâu și boli la oamenii sănătoși.


[1] Schimb valutar.

1 2 3 4 867