Etichetă: pr. dorin picioruș

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

***

Prima parte.

***

Pensionarea, „din oficiu”, a ierarhilor la vârsta de 70 de ani[1].

Pe 4 octombrie 1946, într-o zi de vineri, patriarhul Nicodim merge la Timișoara pentru ca să sfințească catedrala[2].

Pe 23 noiembrie 1946, într-o zi de sâmbătă, autorul află de la Diac. Marinescu, că PS Justinian Marina i-a declarat, la întoarcerea din Rusia, că s-a „vindecat de comunism”, după ce a văzut „mizeria” de acolo[3].

În 1946, Emil Bodnăraș era „secretar general la Președinția Consiliului de Miniștri”[4].

Pe 2 ianuarie 1947, Velicu își nota despre Părintele Chiriac, noul „redactor responsabil al revistei Lumina creștină”, că este „un cleric socialist bine pregătit, însă are fumuri filosofice din lulele germane”[5].

În p. 215 e amintit Ierodiac. Grigore Băbuș.

Pe 23 aprilie 1947, Velicu amintește de un anume Gică Petrescu, „consilier la Curtea de Apel” și „unul din intimii Patriarhului”[6].

În p. 220: „[PS] Justinian [Marina] se autoizolează de cler”.

Patriarhul Nicodim decade din punct de vedere fizic și psihic[7].

Pe 25 aprilie 1947, într-o zi de vineri, autorul își notează vizita monseniorului Vladimir Ghica[8] la Sfântul Antim, în care s-a întâlnit cu Arhim. Vasile Vasilache[9].

În mai 1947, Părintele D . Cristescu, directorul Tipografiei Cărților Bisericești, se afla în imposibilitatea de plată pentru angajații săi[10].

În p. 243 sunt amintiți profesorii Gala Galaction și Nichifor Crainic.

Dezorganizare în altarul Catedralei patriarhale la vizita Patriarhului Alexei al Rusiei[11]. Pe când Patriarhul Nicodim a primit „suma de cinci miliarde de lei din partea Guvernului, pentru cheltuielile în legătură cu vizita Patriarhului Alexei al Rusiei. Dejunul dat în cinstea acestuia duminică, 1 iunie [1947], în Palatul patriarhal, a costat patru sute de milioane lei”[12].

Pe 7 iunie 1947, o zi de sâmbătă, aflăm că Prof. I. D. Ștefănescu și Arhim.Vasile Vasilache sunt cei care editează revista Biserica Ortodoxă Română[13] și că revista „excelează prin iregularitate în apariție și prin materialul slab, ceea ce revoltă clerul, care este obligat să o aboneze [să se aboneze la ea] pentru parohii, deci din fondurile Bisericii”[14].

Pe 14 iunie 1947, autorul își notează vestea primirii a 20 de burse de studii, pentru Facultatea de Teologie din București, de la „Consiliul Mondial Creștin (condus, în realitate, de protestanți)”[15].  Bursele erau pentru America, Anglia, Franța și Germania[16].

Patriarhul Nicodim nu mai putea să mănânce. Vomita până și laptele…Însemnare din 30 iunie 1947, o zi de luni [17].

Pe 17 iulie 1947 își notează demisia ÎPS Irineu Mihălcescu[18]. Pe când, pe 5 august 1947, faptul că ÎPS Irineu s-a retras la Mănăstirea Agapia, împreună cu un ucenic al său, monah[19].

Medicii de la Iași, în frunte cu Dr. Enescu, constată că Patriarhul Nicodim suferă de uremie[20].

Pe 22 septembrie 1947, autorul își notează îngrijorarea monahilor de la Mănăstirea Cernica cum că statul ar dori să desființeze mănăstirile[21].

Pe 30 septembrie 1947, o zi de marți, nota autorului începe cu salariile preoților, pe care protoieriile vor începe să îi vireze prin CEC[22].

PS Justinian Marina dorește să fie patriarh[23]. Părintele Burducea îl asigură pe autor că PS Justinian „va fi patriarh în mod sigur”[24]. Afirmație făcută de Burducea în timpul mesei, la el acasă, în ziua 6 noiembrie 1947, o zi de joi[25].

Al 10-lea punct din convorbirea cu Burducea a fost acela că „Biserica [e] antisemită”[26].

Pe 23 noiembrie 1947, Velicu vorbește despre „Mitropolitul Marina” al Moldovei[27].

Părintele Benedict Ghiuș, care preda la București cursul de Teologie Mistică, primește să predea la Paris pentru anul universitar 1947-1948[28].

Pe 3 decembrie 1947, autorul ne anunță că Patriarhul Nicodim „și-a făcut testamentul”[29]. Pe când, pe 4 decembrie 1947, o zi de joi, că ÎPS Justinian Marina, când era văduv, ar fi avut „amantă o învățătoare foarte frumoasă”[30].

„Mihail Wieder, fost rabin în Ardeal și trecut de mai mulți ani la Ortodoxie”, a avut drept naș de Botez pe ÎPS Irineu Mihălcescu[31].

Pe 30 decembrie 1947, într-o zi de marți: „Regele Mihai I a abdicat de la tron”[32]. Pagina 296 e ultima fila cu însemnări din volumul 1.

Volumul al doilea de însemnări al lui Dudu Velicu începe în ziua de joi, 1 ianuarie 1948[33].

Firmilian Marin ajunge arhiepiscop al Craiovei[34].

Părintele Dumitru Fecioru preda la facultate în februarie 1948 și era preot la Biserica Cuțitul de Argint[35].

ÎPS Nifon Criveanu avea o pensie de 10.700 de lei pe lună. Însemnare din 25 februarie 1948[36].

Vineri, 27 februarie 1948, autorul anunță moartea Patriarhului Nicodim Munteanu[37]. Patriarhul a murit în această zi, la ora 17. 45[38]. Boala din cauza căreia a murit: pneumonie, contractată în timpul unei vizite la Mănăstirea Cernica[39].

Însă moartea patriarhului „a avut un ecou aproape șters”[40] în presă.

Săparea mormântului în catedrală[41]. ÎPS Justinian Marina devine locțiitor de Patriarh[42].

Credincioșii vin la catafalcul Patriarhului. Joi, 4 martie 1948[43]. Panegiricul e rostit de Mitropolitul Justinian, despre care autorul spune că nu el l-a scris[44].

Joi, 1 aprilie 1948, Velicu vorbește despre acțiunea a 7 clerici din Turnu-Severin, a câtorva din Caracal, împreună cu câțiva cântăreți bisericești, care „au pus bazele Sindicatului clerului și cântăreților bisericești din Arhiepiscopia Olteniei”[45]. Însă ÎPS Firmilian „a demis pe cei în cauză”[46]. Adică pe cei care se constituiseră într-un sindicat. Așa că încercarea preoților, tot din Oltenia, din 2008[47], de a-și face un sindicat al lor a fost o încercare de reactualizare a gestului din 1948.

Pe 6 aprilie 1948, într-o zi de marți, Velicu își notează că preoții din București fac muncă voluntară pe Dealul Patriarhiei, sădind pomi[48].

Deși în primul volum a vorbit cuviincios despre Rugul aprins, în ziua de vineri, 23 aprilie 1948, spune că la Mănăstirea Antim există „un cerc mistic”, care nu e străin de francmasonerie[49].

Alegerea celui de-al 3-lea Patriarh al României s-a făcut în luna mai, a anului 1948[50]. Pe 25 mai[51].

PFP Justinian Marina a fost ales patriarh cu 383 de voturi[52]. Noul patriarh vorbește între 13. 50-14. 10. După el vorbește Petru Groza: 14. 10-14. 15[53].

În p. 70 apare numele celui de-al 5-lea patriarh al României. Ca Arăpaș și nu Arăpașu, după cum am văzut, în vol. al 3-lea al cărții de față, că îl numește și ÎPS Bartolomeu Anania.

În p. 80: „Popii se acoperă și mușamalizează afacerile”.

Pe 1 iulie 1948, autorul afirmă că în vol. al III-lea din scrierile Patriarhului Justinian nu e nimic „inedit”[54].

Preoții de la sate au fost ostili guvernului Petru Groza[55].

Relațiile dintre preoții coliturghisitori: „ură, invidie, ceartă”[56].

Autorul nu ne-a propus nicio imagine pozitivă, niciun om de admirat până acum. Totul e cernit…

Pe 30 iulie 1948, Velicu notează că „patriarhul este acela care a insistat ca seminariile teologice să fie desființate”[57].

Părintele Ilie Imbrescu, de la Biserica Boteanu din București, a primit o condamnare de 15 ani. A mărturisit că a fost legionar[58].

Pe 13 august 1948, autorul notează că un preot din București nu a vrut să boteze un copil pentru că nașa vroia să îi pună copilului numele Soare[59]. Pentru acest lucru preotul a fost…arestat[60].

Patriarhul Justinian a dat două milioane de lei pe o nouă mobilă pentru palatul patriarhal și a îmbrăcat scaunele în pluș roșu[61].

Părintele Ilie-Palanca a fost condamnat la 25 de ani de închisoare[62].

Pe 4 septembrie 1948, o zi de sâmbătă, Patriarhul Justinian pleca în concediu la Băile Herculane[63].

Slujbe fără chitanță[64]. Prozelitismul sectar prin predici, cântece și broșuri[65].

În toamna lui 1948 preoții ortodocși nu au mai fost chemați să sfințească școlile la început de an școlar[66].

În ianuarie 1949, PFP Justinian a fost la Sinaia[67].

În 1949 existau 300 de preoți recăsătoriți în Mitropolia Ungrovlahiei[68].

Pe 21 februarie 1949, autorul vorbește despre minuni recente: femeia transformată în măgăriță, un copil născut cu cap de miel, în com. Jilava, jud. Ilfov[69] și despre cei care au vrut să omoare pe cineva și au împietrit cu topoarele ridicate[70].

Pensionarea preoților la 60 de ani[71]. Se aprobă tipărirea revistei Ortodoxia[72]. Șoferul Meca îl conduce pe patriarh la Craiova[73].

Părintele Dumitru Stăniloae e amintit în p. 151. Făcea parte dintr-o comisie de corectare a tezelor[74].

Pe lângă Ortodoxia apare și revista Studii Teologice, ca a 3-a a Patriarhiei Române. Însemnare din 31 martie 1949[75].

Tot Arăpaș e și în p. 157. Studenții ieșeau în oraș cu bilet de voie[76]. Pe 11 iunie 1949, autorul își notează că Părintele Benedict Ghiuș „a suferit o paralizie facială”[77].

Părintele Sârbu, de la Biserica Sfinții Constantin și Elena, parohia Vergu, a venit la patriarh și i-a spus că „a văzut chipul Maicii Domnului pe una din ferestrele bisericii sale”[78]. Însemnare din 17 iunie 1949[79].

Despre tudoriști și în p. 162. ÎPS Firmilian Marin bea bere cu viitorul Patriarh Iustin[80]. În p. 166: despre arestarea Arhim. Bartolomeu Anania.

Pe 12 septembrie 1949, Dudu Velicu spunea că preoții contemporani cu el sunt „întârziați”, „atei”, „dezorientați”, „stângaci”, „stăpâniți de mania persecuțiilor și de suspiciune”, „anacronici”[81].

Părintele Pistol, de la Biserica Icoanei, a murit din cauza unui cancer la creier[82].

Pe 2 octombrie 1949, autorul a fost în vizită la PS Emilian Antal, care locuia pe Bulevardul Republicii, nr. 72, et. 2, ap. 6, colț cu Calea Moșilor, și acesta l-a făcut pe Patriarhul Justinian „țigan” și a spus că are peste 3.000 de lei salariu pe lună[83].

În octombrie 1949, Părintele Ciceu slujea la Biserica Sfântul Ilie-Gorgani iar Părintele Ilie Băcioiu la Biserica Stavropoleos[84]. Parohul Bisericii Ruse din București, în 1949, era Părintele Stasov[85].

Pe fiul patriarhului îl chema Ovidiu Marina. El a scris cartea 30 de zile în URSS, un exemplar fiind vândut cu 1.000 de lei, preț pe care Dudu Velicu îl consideră „exagerat”[86].

În p. 196 vorbește despre Părintele Constantin N. Galeriu.

Pastorala nativității din 25 decembrie 1949, a PFP Justinian Marina, a fost socotită de preoți drept „foarte slabă; o rușine pentru el, lipsită de nerv și oportunistă”[87].

Vineri, 2 noiembrie 1956, Velicu își notează că în luna precedentă s-a căsătorit fiica lui Arghezi la Catedrala patriarhală[88].

Părintele Nițișor Cazacu, de la Biserica Batiștei, a primit „o carte poștală ilustrată” de la Părintele Andrei Scrima. Scrisoarea a fost trimisă pe 28 noiembrie 1956 de la Belgrad și a ajuns la București pe 7 decembrie 1956[89].

Tudor Vianu era în China[90]. Iar un volum de articole al Părintelui Grigore Pișculescu (Gala Galaction) era în lucru[91].

„Stiliștii se agită și activează intens”[92].

PS Galaction Cordun, după ce a fost depus din treaptă, a devenit mitropolitul stiliștilor din România și a hirotonit un arhiereu sau doi din rândul monahilor[93].

Pe 26 decembrie 1956, autorul spune că „Episcopul Antim Nica e cel mai bogat dintre ierarhi. Are 18 engolpioane grele, foarte valoroase”[94].

În p. 217: „Consistoriul [bisericesc este] o grozăvie; tarabă de afaceri”.

Pe 31 decembrie 1956 găsește, în sfârșit, cuvinte bune despre cineva: „La Tipografia Cărților Bisericești, l-am vizitat pe preotul Olimp Căciulă, un distins teolog și acum corector. Acolo era și preotul Nicolae Șerbănescu (Biserica Albă-Postăvari), bun ostenitor în domeniul istoriei”[95].

Părintele Benedict Ghiuș a refuzat, în mai multe rânduri, să devină episcop[96].

În ianuarie 1957, Biserica Domnița Bălașa din București era închisă, pentru că era în renovare[97].

Părintele Iancu Petrescu, de la Biserica Sfântul Visarion din București, a obținut din partea Academiei pensia de 1.000 de lei lunar, ca muzicolog[98].

Pe 27 mai 1957, într-o zi de luni, autorul își notează că Părintele Gala Galaction „e de mult paralizat; nu poate articula un cuvânt”[99].

Din p. 230 aflăm că Părintele Stăniloae își punea problema viitorului catedrei de Dogmatică de la București, după moartea lui Chițescu. Nu vedea teologi „pregătiți” pentru această catedră, care cere „și cunoștința multor limbi”[100].

Din p. 231 înțelegem că Dudu Velicu cunoștea limba rusă.

Despre un monah homosexual[101].

În octombrie 1957, autorul vorbește despre Oastea Domnului ca despre o asociație „dizolvată”[102].

Despre păcatele ierarhilor și ale patriarhului în p. 239.

Pe 10 ianuarie 1958, autorul spune că Părintele Liviu Stan, de la Biserica Albă-Popa Dărvaș, „l-a spovedit și împărtășit pe dr. P.[etru] Groza, care a lăsat cu limbă de moarte să fie slujit de 3 preoți: preotul Liviu Stan, preotul Iliescu Gh.-Izvoarele…[și de] preotul Alexandru (Alecu) Ionescu”[103]. Însă PFP Justinian nu a fost de acord și l-a slujit el, împreună cu alți ierarhi[104].

Dr. Ovidiu Marina, fiul Patriarhului Justinian, se va căsători cu „nepoata de fiică” a ÎPS Tit Simedrea. Însemnare din 26 iulie 1958[105].

Preotul Dragomirescu Țicu, de la Biserica Amza, s-a spânzurat în clopotnița Bisericii, pe la ora 13[106].

Pe 29 octombrie 1958, autorul vorbește despre judecarea Părintelui Stăniloae și a celor din lotul lui[107].

Pe când în p. 254 se termină și al doilea volum de însemnări al lui Dudu Velicu.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(vol. 4)

*

1. Lucian Blaga vorbind despre sine

Liviu Rusu i-a trimis un chestionar lui Lucian Blaga, cu douăzeci de întrebări, la care acesta i-a răspuns.

Și în care Blaga a spus că a scris primele versuri la vârsta de 13 ani, primele aforisme la 16 și primul eseu filosofic, despre Bergson, la 18 ani[1].

Când era mic modela animale din lut și „din nisip jilav clădeam biserici”[2]. Pe la 13 ani desena după natură și dorea să devină pictor[3].

De pictură s-a lăsat dar nu și de caricatură[4].

În primele clase i-a plăcut Geografia, la liceu: Fizica, la facultate: Biologia[5].

De la 13 ani a început pasiunea sa „indescriptibilă” pentru lectură[6].

Autorii preferați: Odobescu și Sadoveanu. Mai apoi l-au impresionat romanele lui Tolstoi și Dostoievski[7].

Blaga considera că are „un somn creator”[8]. Adică îi veneau ideile în timpul somnului.

Manuscrise sale sunt pline de corecturi[9]. Nu crea pentru „gustul public”[10]. Asimila organic și prin asociere de idei[11].

Vorbind despre copilăria sa, Lucian Blaga spune: „ca copil mic eram de-o religiozitate sfioasă, dar nespus de intensă. Ceasuri întregi mi le petreceam în rugăciuni, singur în tăcere”[12].

Metafizica era ocupația sa preferată[13].

Iar soția sa a jucat „un rol deosebit” în dezvoltarea conștiinței sale critice[14].

*

2. Însemnările lui Dudu Velicu

Arhivele Naționale ale României, în 2004[15] și 2005[16], în două volume, au publicat însemnările „teologului Dudu Velicu, secretar al patriarhului Miron Cristea”[17].

(fotografie)

Dar despre care Alina Tudor-Pavelescu spune că a fost și secretar personal „al șefului SSI, Eugen Cristea (1943-1944)[18]”[19], SSI însemnând Serviciul Special de Informații.

Însemnările primului volum încep cu ziua de 1 aprilie 1945, o zi de duminică[20].

PS Antim Nica[21] a locuit pe strada Popa Soare, nr. 20, în București[22]. Stareț la Mănăstirea Sfântul Antim era PS Atanasie Dincă, în urma demisiei Arhim. Vasile Vasilache[23].

La Mănăstirea Cernica stareț era Arhim. Partenie Bușcu, mănăstirea având 100 de monahi în 1945, dintre care 30 erau basarabeni[24].

Cimitirul Cernicăi este „cimitirul Sfântul Lazăr”[25].

Pe 29 mai 1945, discutând cu ÎPS Nifon Criveanu, fost al Olteniei, autorul află că mitropolitul îl considera pe PFP Nicodim Munteanu drept autorul desființării Mitropoliei Olteniei[26]. Actul de desființare al Mitropoliei Olteniei a fost publicat în Monitorul Oficial din data de 20 aprilie 1945[27].

În 1945, Ion Bălan era redactor la Scânteia[28].

Pe 11 iulie 1945, Velicu nota că Preotul Oancea este directorul Tipografiei Cărților Bisericești[29].

Pe 16 iulie 1945, autorul afirmă că patriarhul Nicodim avea trei potrivnici în Sinod: pe mitropoliții Nifon Criveanu, Tit Simedrea și Nicolae Bălan[30].

Patriarhul Nicodim a fost decorat de regele Mihai I[31].

La întrunirea Sfântului Sinod din 30 iulie 1945 au fost prezenți 17 sinodali și au lipsit 7[32].

Petru Groza era președintele Consiliului de Miniștri[33].

Preotul Ioan Marina devenea episcop cu titlul de Vasluianul[34]. Pe când „Preotul Petrescu de la Biserica Visarion din Capitală a divorțat de soția sa, după o căsătorie pașnică de peste 25 de ani, pentru ca să devină episcop”[35].

În finalul p. 32: „Preotul Ioan Marina este expresia voinței Guvernului în noul post de arhiereu la Iași, cu un scop bine determinat, după care Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, din bolnav, urmează să fie pensionat”. Căci Velicu știa că Marina va deveni mitropolitul Moldovei[36].

PFP Nicodim Munteanu a desființat seminarul monahal de la Cernica, care fusese înființat de PFP Miron Cristea[37].

Pe 20 august 1945, autorul își nota faptul că noul episcop Justinian Vasluianul a fost primit „cu indiferență de unele cercuri clericale și laice locale”[38].

Pe 30 septembrie 1945, o zi de duminică, PS Antim Nica a slujit la Biserica Mântuleasa din București[39].

În p. 54 amintește de Partidul Social-Democrat.

Vaticanul încerca să înființeze o facultate de teologie romano-catolică la București. Asta în octombrie 1945[40].

În p. 56 e amintit pastorul Wurmbrand[41], care a subliniat „necesitatea trecerii la creștinism a evreilor”.

Cum? Cu forța? Afirmație la care șef-rabinul Șafran a vrut să părăsească sala[42].

Exista în 1945, în România, și Frontul Plugarilor[43].

Pe 24 octombrie 1945, Dudu Velicu afirmă că pastorul Wurmbrand s-a botezat ortodox în Transilvania[44].

La Biserica Cuibul cu Barză din București, în 1945, slujea Pr. Prof. Dr. Marin Ionescu[45].

ÎPS Nifon Criveanu locuia pe strada Antim, nr. 2[46].

Pe 27 octombrie 1945, autorul își notează că Biserica Stavropoleos din București „nu va mai fi parohie” (la care slujea Părintele Iliescu-Palanca) ci „Capelă patriarhală, la dorința Ministerului Cultelor”[47].

Groza mărește salariile preoților[48]. Părintele Popescu-Argeș slujea la Biserica Domnița Bălașa și era inspector la Ministerul Cultelor[49].

Despre incendiul produs la Mănăstirea Căldărușani în p. 85.

Părintele Haralambie Popescu e numit preot la Biserica Sfinții Voievozi din București[50].

Pe 3 ianuarie 1946, autorul ne spune că PFP Nicodim Munteanu avea un cocoș și o pisică[51]. Pe cocoș îl punea să cânte „pe o tavă curată, care strălucește”[52], pe când pe pisică o punea să facă acrobația de a „trece prin cercul brațelor” sale[53]. Patriarhul având pe atunci 80 de ani[54]…

Din p. 101 aflăm că Părintele Ioan Kulîghin, „celibatar”, se afla la București și locuia la Alexandru Mironescu. El conlucra cu Sandu Tudor, pe atunci ziarist, la traducerea din rusă a cărții Povestirile unui pelerin[55].

Despre Rugul aprins vorbește în începutul paginii 102. Și în ianuarie 1946, din Rugul aprins, făceau parte Părintele Ioan Kulîghin, Arhim. Vasile Vasilache, Sandu Tudor, Arhim. Dr. Benedict Ghiuș, Ion Marin Sadoveanu „și un general. Ședințele se țin duminica, de la orele 16 la 18”[56].

Pe 31 ianuarie 1946, arhiepiscop romano-catolic de București era Alexandru Cisar[57].

Părintele C. Burducea, ministrul, „cu despotismul și exclusivismul lui, terorizează funcționarii prin măsurile sale arbitrare”[58].

Pe PS Iosif Gafton al Argeșului îl sprijineau Ana Pauker și Dr. I. Parhon[59].

Despre „extravaganțe patriarhale intolerabile”[60].

Regina mamă, Elena, pe 2 aprilie 1946, a fost în vizită la Mănăstirea Sfântul Antim. Într-o zi de marți[61]. Mănăstirea se afla în renovare[62].

Din p. 134 aflăm că Arhim. Benedict Ghiuș era, în aprilie 1946, asistent la facultate, la București și că a renunțat la propunerea de a fi făcut episcop de Bălți.

Pe 2 mai 1946, autorul sublinia faptul că Institutul Biblic al Patriarhiei Române produce „mari venituri” din cărți și obiecte liturgice[63].

Biblia de la 1944 s-a făcut cu  banii mareșalului Ion Antonescu, care a plătit 10 milioane de lei pentru editare[64].

PS Eugeniu Laiu, când a fost demis de la conducerea Institutului Biblic, în 1944, a lăsat un kilogram de aur la Patriarhie și o avere „de un miliard de lei”, punând pe picioare Institutul, în 1940, fără niciun leu din partea Bisericii[65].

În finalul p. 153, autorul afirmă că PS Atanasie Dincă era „amantul” Maicii Magdalena, stareța Mănăstirii Plumbuita.

Pe 6 iunie 1946, Dudu Velicu își notează: „executarea mareșalului Ion Antonescu a produs consternare în rândurile clerului, care avea credința că Regele îl va grația”[66].

Din p. 156 aflăm că exista obiceiul ca preoții să boteze casele credincioșilor în prima zi a fiecărei luni. Pe când, din pagina următoare, că un parastas costa 6.000 de lei în 1946, pe când o înmormântare 20.000 de lei.

Președintele Frontului Plugarilor era prim-ministrul Petru Groza[67]. În p. 161 se amintește de „secta tudoristă” și, tot în aceeași pagină, despre existența revistei Lumina, în 1946, care era „un organ semioficios al clerului ortodox român” și care era proprietatea Părintelui Vasile Ionescu din București. Așa că Lumina de azi, ziarul Patriarhiei Române, continuă o marcă a secolului trecut.

Însă după câteva numere apărute și un conflict al Părintelui Ionescu cu ministrul Cultelor, revista Lumina s-a numit, mai apoi, Lumina creștină, fiind redactată de Părintele Ion Huștiu, consilier de presă la ministerul Cultelor[68].

Părintele Gheorghiu de la Biserica Flămânda a făcut studii la Paris[69].

Pe 31 iulie 1946, autorul își nota că „s-au prăvălit turlele și acoperișul bisericii vechi din Mănăstirea Cernica, din cauza neglijenței starețului”[70], pe când o doamnă din București a donat pentru reparații 500 de milioane[71].

Atelierul de țesătorie de la Mănăstirea Țigănești[72]. S-a făcut o comandă de piele, de peste 3 milioane de lei, pentru a fi îmbrăcate cărțile traduse de patriarh. Ele vor fi dăruite patriarhului Alexei al Rusiei[73].