Despre teologia Sfântului Grigorie Palama cu Yannis Spiteris [1]

Yannis Spiteris, Palamas: la grazia e l’esperienza. Gregorios Palamas nella discussione teologica, Introduzione di Massimo Cacciari, Ed. Lipsa, Roma, 1996, 223 p./

Introducere

Spiteris insistă într-un mod capital pe ideea cum că omul se îndumnezeieşte în Hristos, p. 9/ Pentru autorul romano-catolic: pseudo-Dionisie Areopagitul, p. 10. Pentru noi: Sfântul Dionisie Areopagitul./ Apofatismul nu este teologie negativă, p. 10. Suntem de acord./ Teologia palamită, recunoaşte acesta, este riguros hristocentrică şi trinitară, p. 12.,…şi vorbeşte laudativ despre opera Sfântului Grigorie Palama./

Conţinutul cărţii

Cartea a apărut, spune autorul, în urma chestiunilor ridicate în cadrul cursului său de teologie ţinut la Institutul Pontifical Oriental din Roma, p. 13./ Spiteris recunoaşte faptul că între teologii secolului al 20-lea ÎPS Vasile Krivochéine şi Părintele Dumitru Stăniloae au fost „pionieri della rinascita palamita nell’epoca moderna”, p. 16./

Sfântul Grigorie Palama se naşte în 1296 în Constantinopol, dintr-o familie nobilă şi bogată, tatăl său, Constantin Palamas, fiind senator şi membru al curţii imperiale, p. 20/ Sfântul Grigorie face studii umaniste, adică retorica şi filosofia, în capitala imperiului, sub directa îndrumare a filosofului umanist Teodor Metochitos, p. 20/ Biograful Sfântului Grigorie este Sfântul Filotei Kokkinos, p. 20. Citează F. Kokkinos, Vita di Grigorio Palams, EPE, 52, cf. n. 23, p. 20/

Tocmai de aceea, accentuează autorul grec, sunt nefondate acuzele lui Varlaam la adresa Sfântului Grigorie, cum că era un ignorant în domeniul culturii, ale lui Gregoras, care îl făcea analfabet sau ale lui Achindin, care îl făcea ignorant în ceea ce priveşte principiile filosofiei, cf. n. 23, p. 20.

Adversarii săi eretici considerau că viaţa ascetico-mistică a monahilor şi experienţa duhovnicească este inferioară cunoaşterii analitice şi a speculaţiilor filosofice. Sfântul Grigorie va arăta în disputele cu ei că filosofia şi cultura  se pot constitui într-o fază pregătitoare vieţii duhovniceşti, dar că a rămâne la copilăriile speculaţiei şi a pretinde că faci teologie, fără experienţa luminii dumnezeieşti, înseamnă a fantaza în domeniul cunoaşterii duhovniceşti ortodoxe.

Spune autorul, că pentru Sfântul Grigorie platonismul era considerat periculos într-un mod particular, p. 21. Bineînţeles, dacă se interpretează credinţa ortodoxă în termenii filosofiei păgâne a lui Platon./ Primul învăţător duhovnicesc al Sfântului Grigorie este Sf. Teolipt al Filadelfiei [1250-1322], p. 21./ Varlaam îi acuză în mod mincinos pe monahii de la Sfântul Munte Athos că sunt mesalieni prin concepţia pe care o au despre vederea luminii divine, p. 21./

Prima operă teologică a Sfântului Grigorie, spune autorul nostru, este Viaţa Sfântului Petru Athonitul şi a scris-o la Sf. Măn. Sf. Sava de lângă Marea Lavră, p. 22/  Sfântul Grigorie a fost o perioadă egumen la Sf. Măn. Esfigmenu din Sfântul Munte Athos, iar în 1335 se întoarce la Măn. Sfântul Sava, p. 22/

Anul 1335 este anul când încep polemicile cu „monahul filosof” Varlaam de Calabria, ceea ce va deveni controversa/polemica isihastă, care va dura între 1336-1368, devenită din chestiune religioasă şi una politică, p. 22./

La preghiera di Gesù [Rugăciunea lui Iisus]: Signore Gesù Cristo, Figlio di Dio, abbi pietà di me [Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine (păcătosul)], p. 24./

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [2]

pana-de-scris.png

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştin ortodoxe de Răsărit, Tomul I, Tipografia Gutenberg, 1910, 160p.

Introducere

Autorul a făcut facultatea la Cernăuţi, p. XXXVI./ „Învăţătorul trebuie să vorbească totdeauna elevilor săi cu seninătate şi bună voinţă ca şi un artist care joacă rolul bufonului, chiar în seara când părintele său a încetat din viaţă”, p. XXXVIII. Profesorul, învăţătorul, educatorul, duhovnicul trebuie să aibă gravitatea celui care vorbeşte din adâncul inimii dar, în acelaşi timp, să nu uite de frumuseţea de cuget şi de blândeţea care trebuie să emane din ei în actul învăţării altora./

S-a născut la 16 mai 1859 în comuna Spineni, jud. Olt, plasa Vedea, cătunul Vineţii de Jos, din părinţi temători de Dumnezeu: Gheorghe şi Floarea, p. XXXVII-XXXVIII, cf. n. 1./  Studiază la Piteşti şi Slatina, p. XXXVIII, n. 1/ „Cultul ortodox nu propovăduieşte ura ca Islamul, nici pesimismul cum face budismul, dar nici faptele copilăreşti şi înfiorătoare cum fac fetişiştii cu toate cultele triburilor sălbatice”, p. XLIII./

Autorul mărturiseşte că la alţii a văzut tăcere şi respect în casele lor de închinare, „numai în unele Biserici din România se aud între creştini şoapte, vorbe de glumă şi se văd oameni chiar râzând”, p. LI. Bineînţeles că profesorul nostru se referă la atmosfera de la slujbele ortodoxe, în unele Biserici din România vremii sale. /

Cuprinsul cărţi

Leitourge,w capătă sensul de a liturghisi mai apoi în cultul ortodox, pentru că primul sens al verbului era acela de: a îndeplini o funcţie publică, a servi statul într-un anume fel, p. 3/ plh,rwma= împlinire, p. 5/ Iisus = Mântuitor, Hristos = Uns, n. 7, p. 5/ Slujitori sau împreună liturghisitori din română traduce subst. comp. sulleitourgoi,, p. 6/

Missa e denumirea liturghiei latine începând cu sec. V d. Hr., p. 7/Cardinalul Baroniu credea că missa vine de la ebraicul missah  [hS|mi], care înseamnă ofrandă făcută lui Dumnezeu din roadele pământului. Eleniştii cred însă că vine de la mu,hsij care înseamnă: introducerea în lucruri tainice, p. 8. Autorul e de acord cu varianta lui Baroniu, p. 8 deci cu varianta lexicală ebraică./

Liturghisitorul [leitourgo,j] este cel ce săvârşeşte Sfânta Liturghie, pe când liturgistul este cel ce studiază temeinic ştiinţa liturgică, p. 9, n. 4/Autorul cere o unire a canoanelor Bisericii cu chestiunile liturgice în cărţile ortodoxe, p. 13. Adică interconexiuni multiple între disciplinele teologice./

Studiul liturgic, crede autorul, trebui întregit cu arheologia biblică, cu istoria vechilor popoare, cu filosofia, cu scrierile Sfinţilor Părinţi, cu istoria religiilor vechi, p. 15, lucru cu care suntem întru totul de acord./ Autorul ne îndeamnă să citim pe Iosif Flaviu şi colecţiile PG  şi PL, cf. n. 1 şi 4, p. 15 pentru o temeinică încadrare în aria liturgică a Bisericii, adică a înţelegerii apariţiei şi a dezvoltării cultului ortodox./

Mitropolitul Filotei Vrieniu al Nicomidiei a publicat la Constantinopol, în 1883, Învăţătura celor 12 Apostoli, p. 18/  Pidalionul este culegerea oficială de canoane a patriarhului constantinopolitan, tipărit la Lipsca, în 1800, sub îngrijirea ieromonahului Teodorit, p. 23/Şi Badea Cireşanu, spre regretul nostru, în n. 1, p. 38, se îndoieşte de „autenticitatea” Sfântului Dionisie Areopagitul, inserându-se în valul denigratorilor săi. /

În 1897, când el se pare că a vizitat Italia, autorul spune că Basilica Sfântul Apostol Petru de la Roma avea înălţimea de 133 metri, p. 47./ El aminteşte de o Liturghie creată de Sfântul Benedict de Nursia, Liturghie care se va numi benedictină sau monastică, p. 50/Deopotrivă aminteşte de un anume Vigilanţiu, preot din Galia [m. 362 d. Hr.], care scrie o liturghie eretică, p. 53, care nu a fost acceptată în Biserica din Galia./Despre acest Vigilanţiu vorbeşte Sfântul Ieronim în Contra Vigilantium, p. 53./

Apolinarie, episcop de Laodiceea [m. 362], scrie imne eretice, p. 54, neacceptate de Biserică. / Nestorienii şi-au scris operele în siriacă, p. 54./ Teodor de Mopsuestia şi Nestorie au creeat liturghii eretice, p. 54-55. / Autorul aminteşte faptul că Sf. Teodor Studitul are un comentariu la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, în PG 99, col. 1685 sqq. /

Sf. Simeon al Tesalonicului [+ 1429], Sfântul Marcu al Efesului [ + 1439], Sfântul Nichita Stithatos/Pieptosul, p. 60/ Toma de Aquino [m. 1274] scrie Expositio missae, p. 67./Ioan Bonaventura [m. 1274], p. 67./ În Biserica Mănăstirii Iviron din Sfântul Munte Athos, pe pereţii narticei, e pictat domnul Mihai Viteazul,  n. 3, p. 85./În Mănăstirile Lavra şi Dionisiu, tot din Sfântul Munte Athos, găsim pictat chipul domnului Neagoe Basarab, n. 3, p. 85/ Ambii domni sunt propuşi spre canonizare în Biserica Ortodoxă Română./

Regele Carol I al României, la 1 aprilie 1905, numea neologismele, în cadrul unei şedinţe a Academiei Române, drept „parazite răutăcioase”, care schilodesc limba română, n. 3, p. 88. / Spune autorul nostru: „Noi, românii, iubitori fiind mai mult de literatura tuturor streinilor de cât de a noastră, datori suntem să cunoaştem mai întâiu pe aceasta şi apoi pe cea streină de neamul nostru. Aşa fac toate naţiunile pământului: mai întâi învaţă pe a lor şi după aceea pe a altor neamuri, dacă au timp şi nevoe”, p. 88/

Pr. Dorin.

Teologul tezaurului liturgic: Prof. Dr. Badea Cireşanu [1]

pana-de-scris.png

Vom publica, în mai multe episoade, însemnări din ceea ce, în opinia noastră, este cea mai documentată şi muncită carte, care a fost publicată la începutul secolului al XX-lea, în România, de un teolog român, despre cultul Bisericii Ortodoxe. O carte în trei volume, la care a muncit ani de zile şi pentru care a călătorit enorm pentru acea vreme, ca să studieze şi să vadă la faţa locului diferite monumente liturgice, cărţi, locuri şi clădiri pe care le descrie.

Va fi o bucurie enormă faptul de a vă prezenta această muncă colosală a profesorului Cireşanu şi sperăm ca generaţia noastră şi generaţiile viitoare de teologi ortodocşi, să nu aibă curajul să se numească teologi, dacă nu întrec atât volumul de muncă a unor înaintaşi ca acesta, cât şi calificarea teologică plurivalentă a autorului nostru.

*************

Prof. Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creştin ortodoxe de Răsărit, Tomul I, Tipografia Gutenberg, 1910, 160p.

Introducere

Profesorul Cireşanu are o sinceritate debordantă în comunicare, conformă cu munca sa acrivică de cercetare. El spune că a folosit în cartea sa, în trei volume, un limbaj dulce românesc în descriere, p. XXVIII./ A fost atent la stil, cf. Idem./ „Am căutat ca propoziţiunile să fie scurte, frazele rotunde şi bine legate între ele”, p. XXIX./ Vorbind despre scriitor, despre cel bisericesc, spune: „şi scriitorul, este un poet în felul său, un pictor, un arhitect şi un sculptor”, p. XXX-XXXI, atunci când scrie şi concepe o carte./

„O carte este cetită cu plăcere şi folos, când ea are o formă frumoasă, un stil literar curgător şi idei sănătoase”, p. XXXI. / El însuşi a scris tratatul liturgic pe care îl prezentăm acum şi n-a cerut sfat la nimeni, p. XXXI/ Era conştient de faptul că această carte a sa e una unică, p. XXXII-XXXXIII./

„Să înceteze dar Românul a lăuda slăbiciunile streine [cărţile altora n.n.] şi să nu mai defaime tot ce este făcut de fratele său” român, cf. XXXIII./ „Noi ştim că streinii, de multe ori, când scriu câte o carte, o trâmbiţează în toată lumea cu sunete tari; apoi când cu mari greutăţi cumpărăm acea lucrare, vedem cât este de slabă şi rămânem uimiţi de îndrăsneala autorului” de a o elogia, cf. XXXIII.

E o frază valabilă şi astăzi! Prea multă publicitate unor cărţi ortodoxe cu accente eterodoxe, făcute în grabă şi fără coerenţă interioară. Drama profesorului Cireşanu se pare că e una perpetuă. Lipsă de unitate între teologii români, deprecierea muncii noastre pentru o muncă străină făcută la repezeală şi desconsiderarea adevăratei lucrări teologice, care a fost făcută cu sârguinţă şi smerenie…sunt adevărate blesteme ale teologiei româneşti./

„Românul poate să scrie bine când el voieşte; lui îi lipseşte însă răbdarea şi stăruinţa în lucru”, p. XXXIII. Teologul român trebuie să aibă deci răbdare în faptul de a fi receptat şi nu să se propună imediat, cu nimicuri, ci trebuie să scrie mult şi atent. Răbdare, atenţie şi încordare continuă./

„Cel ce umblă după mărire, chiverniseală şi câştiguri lumeşti nu are timp să scrie, şi nici nu are timp să înveţe; la unul ca acela de mult s-a înţelenit puţina ştiinţa ce a avut odinioară, şi spor nu a făcut într’ însa. Ştiinţa se păstrează şi se măreşte numai dacă omul munceşte necontenit în toată viaţa, iar dacă el nu va face aşa, rămâne lipsit de lumină şi îşi închipuie numai că ştie ceva, dar se fereşte cu iscusinţă să nu i se vadă a lui neştiinţă”, p. XXXIII.

Nu ai timp să scrii dacă vrei şi titluri academice şi burse de studii dar şi…operă. Dacă vrei operă trebuie să vrei muncă. Iar dacă vrei muncă nu ţi se pare normal să îţi ascunzi neştiinţa, ci să ţi-o blamezi şi să lupţi să o eradichezi din tine.

Autorul ne povăţuieşte spre „munca chinuită a ştiinţei”, p. XXXIV sau spre munca ce chinuie, oboseşte, smereşte, adânceşte pe teologul ortodox în viaţa cu Dumnezeu şi în adevărul Bisericii Sale. / El era conştient de ceea ce scrisese aici: „o lucrare muncită în chipul acesta nu cred că se va mai face curând”, p. XXXIV. A avut dreptate. Nu a mai existat unul care să îl întreacă în această muncă!/

Pr. Dorin.

Sfintele Icoane ortodoxe expresii ale învăţăturii dogmatice a Bisericii

site_logo.jpg

Arhim. Anatolie Kuzneţov, Icoana ortodoxă ca expresie a învăţăturii dogmatice a Bisericii, în Ortodoxia XXIII [1971], nr. 4, p. 585-595, trad. de Ioan V. Georgescu. Prelegerea de faţă a fost susţinută la sărbătorirea patronului Institutului de învăţământ teologic din Moscova, la 14 oct. 1970 şi a fost publicată în Revista Patriarhiei din Moscova, nr. 11/1970, p. 73-79./

În icoane se îmbină ascetismul cu culorile neobişnuit de vii, p. 585, adică cea mai înaltă mâhnire cu cea mai înaltă bucurie, cf. Idem./ „Biserica a creat icoana şi Biserica a pus în ea un înţeles  anumit şi un conţinut, pentru că icoana e chemată să exprime pe viu învăţătura Bisericii”, p. 585. Sfintele Icoane sunt vizualizări ale credinţei Bisericii, sunt vizualizări care umplu de harul credinţei, de modul în care credinţa e propovăduită de Biserica lui Dumnezeu./

Icoana ajută pe „cel ce se roagă să se concentreze, ajutându-l să se roage”, p. 585./Între particularităţile evoluţiei picturii iconografice, autorul enumeră trei: 1. redarea non-naturalistă a spaţiului iconizat; 2. chipurile Sfinţilor sunt pictate fără umbre [pentru că galbenul ce înconjoară pe Sfinţi e lumina veşniciei cea fără pată, fără umbră] ; 3. chipul Sfântului îl priveşte pe cel ce i se roagă lui, p. 587./

Pe maforia [acoperământul capului] Prea Curatei Fecioare  sunt zugrăvite 3 stele, care simbolizează pururea fecioria ei, p. 587. Tristelaritatea aceasta apare după Sinodul I Ecumenic în iconografie, p. 587/ Tot după Sin. I Ec. apar şi α şi ω pe laturile icoanei Mântuitorului Hristos, de o parte şi de alta a capului Său, p. 587/

„În icoană nu este nimic de prisos, care să împrăştie atenţia; dimpotrivă, totul concentrează, întraripează duhul”, p. 587./  Liniile nu desenează figuri, ci prefigurează ritmul. Ochii Sfinţilor focalizează atenţia privitorului, p. 587/

Icoana e „o formă a descoperirii realităţii dumnezeieşti”, p. 589./ „Adevărata icoană exprimă experienţa duhovnicească a sfinţeniei”, p. 590./ „icoana rusă descoperă [exprimă n.n.] bucuria creatoare de viaţă”, p. 591./ „În icoana rusă iradiază inima rusă, arde rugăciunea curată, jertfelnică şi veşnic plină de bucurie a sufletului credinciosului rus. În icoana rusă totul este cuprins de năzuinţa către imensitatea cerurilor”, p. 591./

 Simbolica creştină s-a dezvoltat odată cu cultul ortodox, p. 592./ În icoană este inclusă perspectiva indirectă, p. 592./

„Maica Domnului este reprezentată în veşminte roşii, când este înfăţişată ca o Mamă şi în veşminte albastre, când este înfăţişată ca Fecioară”, p. 594./ Aurul din Icoane nu are culoare, ci se caracterizează doar prin ton, tocmai de aceea apare ca ceva abstract. Culorile par a se însufleţi, a se pătrunde de lumină din cauza lui, p. 594./Aurul e simbol al lumii celei de sus, cf. Apoc. 21, 8, 23, p. 594./ Cerul văzut de noi, de deasupra noastră, nu apare în Icoane, p. 594. Pentru că ele arată perspectiva veşniciei Sfinţilor, pe ei în veşnicie şi nu pe ei, cei ai istoriei./

Pr. Dorin.

Curajul de-a face încă un pas

atent ca o minunare

La noi în casă avem cutuma pasului adăugat: când ne e greu, ne luăm de mână şi facem un pas împreună, facem un pas înainte, ca să simţim că lucrurile nu stau ci merg. Mai facem un pas înseamnă mergem spre un alt proiect. Mai facem un pas, adică şi mâine o luăm de la capăt. Şi acest capăt nu se sfârşeşte niciodată, pentru că iarăşi o luăm de la capăt.

Şi n-am putea să stăm fără să o luăm de la capăt. E chinuitor, câteodată, acest pas, mereu un pas spre mai mult, ca gerul de acum. Vezi ciormoloaşca de afară, vezi înghesuiala străzilor noastre, vezi singurătatea noastră a tuturor şi cu inimă grea, plină, mai faci un pas cu sforţări grele…Dar când pasul începe să ruleze, când te apuci de muncă…lucrurile curg de la sine şi ziua trece cât ai clipi.

Să nu ai timp înseamnă la noi să munceşti non-stop. Muncim când stăm, muncim când muncim, muncim când gândim, muncim când privim…Totul se cumpăneşte pentru ceva, undeva. Mai pui o filă, două, la o carte…Mai deschizi un alt proiect. Mai faci încă o slujbă în care trăieşti teologic…Mai vine un om care îţi deschide mintea. Mai vezi ceva care te subjugă de admiraţie.

Şi totuşi e un curaj să faci încă un pas! Dacă te descurajezi şi dezertezi rămâi numai cu ideea că ai fi putut face, mai înainte, ceea ce a făcut şi altul. Însă tu ştii că nu e adevărat! Dacă nu ai făcut ceva cu tine, în tine, în proiectele tale, ziua a trecut şi stai şi te lamentezi degeaba. Dacă a trebuit să pleci de acasă şi nu ai putut să scrii, nu te mâhni: umple-te de bucuria că ai înţeles unele lucruri din cele văzute! Iar dacă ai stat acasă şi ai scris sau te-ai rugat, să nu îţi pară rău că nu ai fost în pelerinaj sau la Biserică, pentru că ai făcut acelaşi lucru: ai slujit pe Dumnezeu cu munca ta.

Dacă munca te-a reţinut şi nu ai putut să faci altceva, observă care e rolul ei în viaţa ta, ce a făcut ea bun din tine! Observă că te-a disciplinat, observă că te împlineşte, observă că îţi dă un sens şi observă cum tu cel de ieri te simţi, în faţa celui de azi, mai puţin înţelept. Munca te face să priveşti cu mai multă înţelepciune, dar, mai ales, cu mai multă smerenie, faţă de marile realizări ale altora. Şi dacă te smereşte munca altora, atunci începi să ştii să preţuieşti marile realizări ale altora ca şi când ar fi ale tale.

În comentariile sale la darurile Sfântului Duh, din Corinteni, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că trebuie să percepem darurile confraţilor noştri din Biserică ca ale noastre pentru că ele ajută la folosul nostru şi să nu ne pară rău că nu avem darul predicării, spre exemplu, dacă îl avem pe cel al traducerii sau al cântatului duios. Acum trebuie să spunem: bucură-te de orice realizare bună a oricărui om, din năuntru şi din afara Bisericii, de care tu te foloseşti. Dacă ai înţeles ceva de la Sfântul Augustin, dacă ai înţeles ceva de la Luther, dacă ai înţeles ceva de la Traian Băsescu, de la Mădălin Voicu, de la Silviu Prigoană…bucură-te!

Dacă ai înţeles ceva de la alţii, de la oricare, bucură-te! Mai fă un pas! Dacă te crezi prost, nu rămâne aşa: înţelepţeşte-te! Fă să te simţi mai bun, mai puţin mitocan, mai puţin hrăpăreţ, mai puţin orgolios! Schimbă-te înspre binee loc de mai bine oricând! Uită ce ai fost şi fii altul de aici încolo! Iar dacă ai început să prosperi, să te afunzi în cele sfinte, nu te uita înapoi, nu te încrede, ci mergi pe fiecare zi mai departe!

Poţi să mergi mai departe dacă uiţi că ai făcut lucruri imense sau proaste, jegoase rău. Dacă stai mereu cu lamentoul nu poţi să prosperi! Trebuie să îţi iei inima în dinţi, trebuie să te ridici cu forţa, trebuie să te sileşti, să te mobilizezi pentru a face ceva frumos din viaţa ta. Şi nu contează dacă nu eşti felicitat pentru că te schimbi sau nu ţi se dau mari şanse că vei deveni altul…Însă, dacă perseverezi, vei minuna la un moment dat pe toţi cei care cobeau noua ta traiectorie în viaţă, noua ta schimbare.

Să ai curaj… înseamnă să te laşi în voia lui Dumnezeu! Pare fără sens fraza de dinainte. Dar pare fără sens pentru că nu ai început să faci acest lucru. Dacă îţi faci toată ziua griji, griji suplimentare, para-griji, te năuceşti de cap şi doar atât. Pentru că, dacă munceşti zilnic spre a face un lucru, dacă nu stai…de ce îţi mai faci griji?! Pentru ce?!! Trebuie să te concentrezi la ce faci şi să laşi gândurile care te scot din treaba ta!

Şi paradoxal, când te concentrezi la mântuirea sufletului tău şi la mântuirea altora, Dumnezeu se îngrijeşte de tine. Îţi aduce ce îţi trebuie, pe cine îţi trebuie, te păstrează în sănătate pentru lucrul tău, te face să ai forţe nebănuite, potenţe care te uimesc şi pe tine. Cum să cred că pot să fac atâta drum…dacă eram atât de obosit?! Şi tot l-am făcut. Am făcut călătoria, m-am întors, şi am părut mai reînvigorat, decât dacă stăteam acasă. Iar dacă îmi plănuiam zilele, riguros, să fac una sau alta, se alegea praful…Mă simţeam încorsetat şi nu puteam să respir. Dar, când mi-am dat toată libertatea, dar am făcut ce m-a pus Dumnezeu să fac, atunci mi-am dat seama că am făcut mai mult decât mi-aş fi putut programa.

Trebuie să laşi pasul să se petreacă de la sine! Trebuie să laşi pe Dumnezeu să îţi vorbească prin oameni, prin cărţi, prin cuvinte, prin lucruri. Dacă te crezi deştept, dacă te crezi propriu înţelegerii unui lucru, a unei idei şi nu zici: Doamne, eu sunt prost şi nu ştiu acest lucru…luminează-mă! Ajută-mă, ca să se facă voia Ta întru mine! s-ar putea să faci ceva, un lucru bun, dar nu unul…care să îţi întreacă aşteptările. Lucrurile care se fac cu Dumnezeu sunt debusolante şi pentru tine, pentru că nu te credeai capabil de aşa ceva.

Dai importanţă detaliilor, când faci mereu paşi. Dacă nu ai detalii eşti un om zăpăcit, un om captat de zgomote, de rapiditate şi de trecător. Dacă nu vezi, în drumul tău, o pasăre, un om, un zâmbet, un detaliu, o expresie importantă şi îţi vezi numai ipodul din cap şi călătoriile din cap şi femeile sau bărbaţii din cap e normal că nu poţi înţelege de ce e important să te simplifici.

Oamenii care se umplu de înţelepciune pe fiecare zi tind să îşi simplifice viaţa pe fiecare zi, să o facă mai durabilă în alegeri. Faci lucruri, cumperi lucruri, mizezi pe lucruri care valorează şi nu pe nimicuri. Faci paşi importanţi, vizibili şi aceştia sunt o expresie a curajului. Dar nu curajul de a te da mare, ci curajul de a-ţi înfrunta limitările, urâţenia, micimea de minte şi a face din tine frumuseţe. Un om frumos e un om plin de har, de înţelepciune, de cuvinte nepreţuite. E un om de lângă care nu vrei să pleci, pe care îl simţi ca pe o amputare când nu e lângă tine, ca pe o absenţă care nu poate fi înlocuită de un obiect sau de o altă persoană.

Să facem pe fiecare zi câte un pas! Pe fiecare zi când ne citiţi, să ţineţi minte că am mai făcut un pas! Acesta e un blog ortodox pentru că vrem, pe fiecare zi, să mai facem un pas. Am putea să nu îl mai facem, şi , cu siguranţă, că mulţi ar recepta acest lucru ca pe un gol, pentru că s-au învăţat să fim aici, ca să mai facem un pas. Scriem despre o mie de lucruri, dar scriem. Prezenţa nu e ca absenţa. Absenţa e un gol rece, care te zdrobeşte. Când moartea ne desparte pe unul de altul atunci îmbrăţişăm crucea lui, haina de la el, scrisoarea de la el, imaginea lui în inimă. Plângem de dorul lui, a ei, de dorul lor…

Paşii celor care ne-au străbătut ne dor amarnic când nu mai sunt cu noi. Tocmai de aceea, să nu ne lăsăm cuprinşi de ameţeala tâmpită de a fi egoişti, de a pierde marea şansă a vieţii: aceea de a avea oameni iubiţi, de a avea prieteni, de a avea frumuseţi lângă noi! Să nu ne lăsăm târâţi de iluzia grandomaniei care ne disociază de oameni sau de pretenţia că suntem prea sus faţă de omul de rând dacă am făcut şcoală mai multă! Şcoala se vede când ai răbdare, frumuseţe şi smerenie. Dacă eşti ceva, eşti pentru că ştii să te faci mic, tu, cel mare, urmând pildei smereniei Lui, ca să cutremuri pe cel mic şi să îl ridici la zborul tău.

Smerenia nu umileşte niciodată! Munca nu e hulită decât de netrebnici! Iar dorul de mântuirea oamenilor nu e un dor care te face paria al societăţii, ci care te înnobilează în faţa oamenilor cu bun simţ, dar mai ales a celor cu minte, a celor plini de harul ascezei. Când vă treziţi mâine din somn să vă treziţi cu pofta de a face ceva important pentru cineva, pentru toţi! Să vă treziţi cu pasul pe care trebuie să îl faceţi şi vă veţi simţi uşori, lini! Încercaţi o singură zi să nu faceţi ce vreţi voi ci să faceţi ce vor cei de lângă voi, să faceţi voia celor de lângă voi, voia lor bună, să le slujiţi lor şi veţi vedea cât de liber vă simţiţi. E libertatea bunătăţii, a uitării de sine, pentru dragostea şi respectul pentru aproapele nostru.

Pr. Dorin

Cu Părintele Stăniloae despre problema intercomuniunii [2]

pr-staniloae-2.jpg

Pr. Prof. D. Stăniloae, În problema intercomuniunii, în Ortodoxia XXIII [1971], nr. 4, p. 561-584./ În Ortodoxie, „juridicul e subordonat sacramentalului, nu invers ca în Biserica Romano-Catolică”, p. 569./ La noi „jurisdicţionalul se îmbină cu acţiunea harului. Absolvă preotul şi curăţeşte harul”, p. 570. Dă iertare preotul în faţa celui ce s-a spovedit, dar prin iertarea lui harul este cel care-l curăţeşte de păcate pe acesta./

Vorbind despre sărutarea generală a clerului ortodox dinaintea împărtăşirii euharistice,  părintele Dumitru spune: „Sărutându-se, toţi devin o gură, sau un cuvânt, unit cu Cuvântul”, p.573. / În teologia protestantă „realitatea trupului şi a cosmosului rămâne [e văzută n.n.] în afara lucrării Duhului Sfânt”, p. 577./ Pentru noi însă, în Sfânta Euharistie, Hristos ni Se dăruieşte în întregime, „dar în gradul de adâncime şi de eficacitate, care corespunde gradului de intensitate a credinţei noastre”, p. 577. Simţim pe Hristos în Sfânta Euharistie, spune Părintele nostru, Îl simţim în noi pe măsura credinţei, a ataşamentului nostru interior faţă de El. /

„Totdeauna suntem într-un efort spre mai multă credinţă; totdeauna sunt posibile trepte mai înaintate în credinţă”, p. 577./ „gradul sfinţeniei stă în proporţie cu intensitatea credinţei”, p. 577./ „cei ce nu mărturisesc pe Hristos întreg, ci părţi din El, nu pot realiza o comuniune integrală nici cu Biserica, nici între ei”, p. 577/

„Teologia creştină încă n-a adâncit suficient semnificaţia negativ-pozitivă a trupului, fiind prea mult ocupată de rolul negativ pe care îl are acesta când e stăpânit de pofte.  De aceea n-a tras toate condiţiile ce rezultă din taina întrupării Cuvântului dumnezeiesc”, p. 579. O observaţie foarte interesantă şi pertinentă! Atâta timp cât noi aşteptăm o eshatologie în care sufletul şi trupul se umplu de lumină, semnificaţiile şi adâncimile trupului şi ale sufletului sunt încă nebănuite pentru noi./

„În Euharistie sunt concentrate mai mult ca în orice altceva consecinţele întrupării” Domnului, p. 579. /”Hristos comunică prin trupul Său cel atotcurat, pe care ne permite să-l luăm deplin în noi, cea mai curată dar şi cea mai afectuoasă, cea mai tandră iubire”, p. 579. Prin împărtăşirea cu Domnul nostru primim iubirea Lui faţă de noi, o avem în noi şi înţelegem ce înseamnă curăţia, iubirea, frumuseţea, delicateţea pe care trebuie să o manifestăm din noi, nu numai s-o primim de la El! Împărtăşirea deasă cu El şi ferirea de păcătuire ne face să fim izvoare, prin El, ale acestor daruri dumnezeieşti. Când se simte că din noi emană curăţia, frumuseţea, înţelepciunea lui Dumnezeu atunci ne facem medii prin care Dumnezeu vorbeşte şi cheamă la El şi pe alţii, la aceeaşi desfătare dumnezeiască.

Curăţirea noastră de patimi „nu se realizează dacă trupul lui Hristos cel atotcurat  nu se întâlneşte cu un efort de purificare din partea celor ce-l primesc. Căci nu-i purifică ca pe nişte obiecte pasive”, p. 579, ci ca pe nişte conştiinţe active şi iubitoare./ Spiritualitatea ortodoxă, ca „spiritualitatea autentic creştină e totală, e complexă, pentru că cuprinde şi trupul, sau toate funcţiile spirituale manifestate prin trup”, p. 580./

„Prin trup se actualizează în fapt relaţia omului cu semenii săi, înscrisă potenţial în firea sa”, p. 581.  Datorită trupului şi a comuniunii cu semenii noştri actualizăm, derulăm relaţii, prietenii, iubiri. / „În special trupul e raţionalizat prin virtuţi, căci virtuţile dau sensul adevărat folosirii trupului”, p. 581. Adică un trup în care începe să lucreze postul, înfrânarea, curăţia, iubirea, iertarea, care e udat de lacrimi, care e străpuns de durerea pentru alţii începe să fie un trup raţional, un trup calculat…nu unul fără frâu, instinctual. Şi cu un trup pătruns, umplut de har înţelegi să cinsteşti şi trupul tău, să nu-l mai afunzi în păcate dar şi trupurile altora, ca pe nişte temple unde locuieşte Dumnezeu./

„Ortodoxia vrea să menţină acest suprem odor al creştinismului [adică împărtăşirea cu Sfintele Taine n.n.], ca pe un focar de maximă şi inepuizabilă iradiere a iubirii” , p. 582 lui Dumnezeu în trupurile şi sufletele noastre./ „Ortodoxia e întregul, care astăzi e trăit însă poate prea numai virtual; el trebuie să ajungă să fie trăit în mod actual în tot ce implică el”, p. 584./

Pasajul ultim al articolului: „Ortodoxia trebuie să arate celorlalţi creştini că în ea se manifestă adâncimea şi înălţimea lui Hristos; dar în acelaşi timp ea trebuie să le arate că şi ea vede – chiar mai mult decât ei – lărgimea şi lungimea lui Hristos [Efes. 3, 18], sau că numai în adâncimea şi înălţimea lui Hristos îşi are izvorul statornic elanul spre lărgime şi înălţime. Toţi creştinii trebuie să progreseze în a vedea că trupul lui Hristos este „plinirea Celui ce plineşte toate în toţi” Efes 1, 23″, p. 584./ Ortodoxia trebuie să arate  tuturor că suntem plini de adâncimea lui Hristos, prin înţelegerea adâncă a durerii şi a dorului oamenilor după Dumnezeu dar şi de înălţimea lui Hristos, prin curăţirea noastră de patimi şi prin vederea slavei Sale.

Dacă suntem adânci şi înalţi în Hristos, cum spune Părintele nostru, ştim să vedem şi dimensiunea extinderii Bisericii, ştim să propovăduim tuturor, pe măsura şi gândul lor, potrivit înţelegerii lor, pe Cel care ne face pe noi vii, pe Cel care e nădejdea noastră, pe Cel care ne mântuieşte pe noi. Lărgimea şi lungimea lui Hristos, adică a Bisericii Sale, ţine însă și de faptul de a şti adâncimea şi înălţimea Sa, experiate personal.  Nu merge numai cu caritate fără sfinţenie şi nu merge nici cu gândul numai la mântuirea noastră în indiferenţă faţă de mântuirea fraţilor noştri.  Trebuie să îmbinăm sfinţirea proprie cu propovăduirea, grija de noi cu grija de toţi, ca să fim ai lui Hristos şi El al nostru.

Pr. Dorin.

1 784 785 786 787 788 790