Etichetă: psa. gianina picioruș

Domnul să te-asculte-n zi de greutate,
să te sprijine în scut de bunătate,
Domnul lui Iacov cu sfântul Său nume,
și să-ți folosească în viața de lume!
De la locul cel sfânt ție să-ți trimită [ajutor],
din Sion să-ți vină multă folosință [cu spor]!
Darurile tale să le pomenească
și-a ta jertfă-ntreagă să o-mbogățească!
Și ca să-ți dea Domnul inimii ce-ți place,
toată sfătuirea să-ți umple de pace!
Pentru-a ta izbândă să ne pară bine
și să fie Domnul Dumnezeu cu tine!
Numele Lui cel sfânt să ne fie fală,
de pizmaș să nu avem nicio sfială!
Pentru ce te vei ruga, Domnul să-ți trimită
cu mână îndurată de bună priință!
Am cunoscut astăzi că Domnul ajută
unsului Său cu putere multă,
că-i aude Domnul din sfânta Sa slavă
ruga cu care se roagă, fără de zăbavă,
dându-i biruință la loc de năvală,
cu sfânta Sa dreaptă, fără de sminteală.
În cai, în căruțe să aibă ei nădejde,
limbile, păgânii cei fără de lege.
Noi să dăm chiot [în fața lor] cu preasfântul nume
al Domnului nostru, să răsune-n lume.
Că se poticniră de se răsturnară
toți pizmașii noștri, călări și din care.
Iar noi, creștinii, stăm fără cădere,
c-am făcut izbândă cu a Ta putere.
Dăruiește, Doamne, a Ta bunătate,
să ne trăiască Domnul[1], și-i dă sănătate!
Și pe noi ne-ascultă când Te vom ruga-Te
la zi de nevoie, într-a Ta bunătate!

[1] Voievodul.

Cerurile spun fără-ncetare
de slava Ta, Doamne, de cea mare,
și de facerea mâinilor Tale sfinte
tăria dă tuturor veste-nainte.
Zi de zi cuvântul izvorăște
și noaptea din noapte gând vestește,
[în]cât nu sunt graiuri să se ascundă
sau cuvinte [care] să nu-și răspundă.
Că le-au ieșit vestea în tot pământul
de[spre] ce-a grăit și-a răspuns Cuvântul,
ca să fie auzit tuturor peste țară,
să-nțeleagă marginea de-afară.
Că[ci] Și-a întins sălașul în soare,
de sclipește cu lumină mare,
ca un Mire când stă să purceadă
dintr-a Sa cămară unde șade,
făcând voie bună de drum mare
pe care va alerga ca un voinic tare
cu ieșirea din cer, de [la] răsărit,
de Se-oprește la asfințit.
Și nu-i nimeni să-I scape de boare,
să se-ascundă de El la răcoare.
Așa-i legea Domnului cea sfântă,
fără vină și fără osândă:
sufletele-ntoarce către Sine,
[spre-]a dori de Domnul, cum se cuvine.
Mărturia Ta, Dumnezeu[le] Sfinte,
[e] credincioasă, dând pruncilor minte.
Dreptățile-Ți sunt adevărate
de nu fac nimănui nedreptate
și veselesc inimă curată
din porunca Ta cea luminată
ce-ntărește ochii cu lumină
în frica Ta, Doamne, cea senină,
care peste toți vecii trăiește,
de Te cântă și Te proslăvește.
Judecățile-Ți sunt, Doamne, drepte,
adevărate și nu sunt deșarte,
ca aurul cel bun sunt dorite
și ca piatra cea scumpă iubite.
Și cu ce altceva le-aș asemăna?
Căci sunt mai dulci și decât mierea.
Pentru-aceea robul Tău le ține,
păzindu-le-ntregi, cum se cuvine,
pentru ca să iau pe deasupra plată
din mila Ta cea nemăsurată.
Căci cine și-ar [putea] lua aminte
la greșeli, la căderi cumplite?
Și de [cele] ascunse, ce-am făcut cu greață
să mă curățești până-s în viață.
Și de cele care sunt străine
să mă aperi, Doamne, cum se cuvine,
că de nu m-ar putea învinge,
atunci aș fi [pe deplin] ferice.
Și-atunci aș fi curățit de toate
greșelile cele ce-s de moarte.
Și-ar fi atunci bine primite
ale gurii mele, Doamne, cuvinte
și inima mea mi s-ar deprinde
[a sta] pururea-nainte-Ți, luând pilde[1],
Dumnezeu[le], căci Tu mi-ești ajutorul,
Tu mi-ești, Doamne, și Izbăvitorul!

[1] Luând învățătură.

Cu preacuviosul, cuvios Te vei face,
cu nevinovatul, Îți va fi viața-n pace,
iară cu aleșii, bun Te vei alege,
cu cel îndărătnic, Te vei strâmba din lege.
Pe oamenii smeriți, care n-au mândrie
îi va mântui Domnul și le va da tărie,
iar ochii cei înălțați ai celor semeți și falnici
îi va smeri Domnul ca pe niște neharnici.
Și Tu, Doamne Sfinte, îmi trimiți lumină
de-mi luminezi viața cu rază senină
și-al meu întuneric dobândește rază
dintr-a Ta lucire ce străluminează.
Și de la primejdie scap, Dumnezeu[le] Sfinte,
cu a Ta putere, de năpăstuiri cumplite.
Și Tu mă vei trece peste ziduri-nalte,
prin căile Tale cele strecurate.
Cuvintele Tale sunt arse ca focul
și sunt curățite de sclipesc cu totul.
Și tuturor, Doamne, Tu le ești zid de biruință,
celor care au către Tine nădejde-n credință.
Însă cine poate fi Domn în afară de Tine?
Sau Dumnezeu [,aici], jos sau la înălțime?
[Ești] Dumnezeul Cel Sfânt ce mă-ncingi cu armă
și mi-ai pus calea întreagă fără asemănare.
Picioarele mele le-ai tocmit să salte
ca cerbul pe dealuri, peste măguri-nalte.
La război mi-ai dat bună învățătură,
brațe de aramă la săgetătură[1].
Și mi-ai dat ajutor, [ca] să mă sprijine
Sfânta Ta dreaptă și să mă întărească.
Dojana Ta în bun sfârșit să mă așeze
și-a Ta învățătură să mă îndrepte.
Datu-mi-ai vârtute și mi-ai lărgit pașii,
să pot călca iute, să mi-ajung pizmașii.
Și dacă-i voi ajunge, să fac din ei cârduri,
ca să-i nimicesc, să trec peste stârvuri.
Să n-aibă putere să se sprijine
și nici pe nimeni să le folosească,
și cum zac snopii înainte să-mi cadă,
[iar] puterea Ta cea sfântă, ce mi-ai dat, s-o vadă.
Că Tu, Doamne Sfinte, m-ai încins [cu] vârtute,
[iar] cu arma ce mi-ai dat-o îi prăvălesc iute.
Până i-am înfrânt și au luat-o la fugă,
[ei], cei care îmi vor răul și nu folosul.
Și i-ai nimicit de sunt de ocară,
[ei], pizmașii mei, Doamne, cât vor fi mustrați în țară.
Vor striga cu jale și [nu va fi nimeni] a-i înțelege,
[ca] să le folosească [lor], celor fărădelege.
Și nu vor căuta pe Domnul în greul lor și în silă,
ci-i voi călca-n țărână și-n praf, fără de milă.
Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate,
să se-adune troiene de vânturi suflate.
Și Tu mă vei scoate de tot din gâlceavă
și mă vei pune cap neamurilor, fără zăbavă.
Oameni și popoare, ce nu-mi sunt știute,
mie să-mi slujească și să mă asculte.
Fiilor celor străini, care mă mințiră,
făcând vicleșugul să stârnească pâră,
să li se-nvechească hainele-n căi departe
și să șchiopăteze cu călcâie sparte.
[Cel] viu, Dumnezeu[le] Sfinte, ce ești cu cel ferice[2],
mărit să fii, Doamne, că nu-i lași să-mi strice[3]!
Ci mi-ai dat vârtute și izbândă mare,
peste popoare multe mi-ai dat așezare,
m-ai scos de la pizmașii ce-mi țineau mânie,
în care se scoală, într-a lor semeție.
Mă vei înălța și Tu mă vei scoate,
de la omul fărădelege, din scârbele toate.
Și eu pentru aceasta pretutindeni în lume,
voi zice ferice sfântului Tău nume
și-Ți voi cânta, Doamne, în sfânta Ta putere,
prin neamurile toate, fără de tăcere.
Că Tu l-ai mărit pe împărat să aibă
milă și izbândă la vreme de treabă[4].
Și l-ai însemnat cu ungere sfântă[5],
[ca] să împărățească David fără de sminteală,
și a lui sămânță în veci să trăiască,
în scaun de cinste să împărățească.

[1] Când trag cu arcul.

[2] Cu cel fericit.

[3] Să-mi strice viața.

[4] La vreme de nevoie, de primejdie.

[5] Cu ulei sfânt.

Când ai să faci cale unde Ți-e cuvântul
ai heruvimi gata, de-s repezi ca vântul.
Pus-ai întuneric, de-Ți ascunzi lumina
cu sălaș de ape, ce-ai făcut cu mâna,
și pe dinainte norii Îți fac cale,
cu ploaie aprinsă curgând ca o vale.
Piatră cu jăratic, cu foc împreună,
cu multă tărie Domnul din cer tună.
De sus Își va da glasul, săgeți va trimite:
greșiții să-și moaie inimile-mpietrite.
Pe vrăjmași îi va goni cu fulgere multe
și-i va-nspăimânta cu săgeți mărunte.
Seca-va mările de li se va vedea fundul,
fugi-vor apele de va rămâne prundul,
de-ngrozire și de grea-nfocare
ce-are să libereze Domnul cu-a Sa suflare.
Ci Tu, Doamne Sfinte, la ceas de năvălire,
de sus îmi trimite a Ta sprijinire
și la Tine mă ridică din ape multe,
trage de mă scoate de la vrăjmaș iute
ce mi-e cu urgie, și Te sârguiește,
la zi de nevoie, de mă sprijinește!
Sfinția Ta, Doamne, îmi ești reazim tare:
m-ai scos la lărgime, [la] loc de alinare.
Mă vei scoate la Tine, îmi vei dărui plată
pentru dreptate, și milă bogată,
iar mâinilor mele le vei da curăție,
[ca] să iau de la Tine dar cu bogăție
și căile Tale, cele ce-s spre viață,
să le păzesc bine, cu multă dulceață,
o, Dumnezeu[le] Sfinte, și nu mă voi abate
dintr-a Ta poruncă, să merg în păcate.
Judecățile Tale îmi sunt toate-n față,
dreptatea Ta o țin cu dulceață.
Și eu pentru Tine voi fi fără vină,
ferit de greșeală și curat de tină
și mă voi feri și de strâmbătate
ca să-mi dea mie Domnul după dreptate
și mâinilor mele după curăție:
înaintea Sa, Domnul să-mi dea bogăție[1].

[1] Bogăție de har.

Iubi-Te-voi, Doamne, că Tu mi-ești putere!
Mi-e Domnul tărie în vreme de scădere
și mi-e spre scăpare și spre biruință
Dumnezeu, ce-mi este nădejde-n credință.
Ca scutul îmi este la ceas de năvălire[1],
corn de mântuire și de sprijinire.
Lăudând pe Domnul Îi voi striga-n treabă[2]
și de la vrăjmași mă va scoate-n grabă.
Și când mă-mpresoară greutăți de moarte,
râuri de păcate, de mă tulbură foarte,
și cu dureri Iadul când mă-ncercuiește
cu lațuri de moarte, de mă ofilește,
către Tine, Doamne, strig cu jale multă:
o, Dumnezeu[le] Sfinte, Tu vin’ de mi-ajută!
Și să mi-asculți glasul din sfânta Ta casă,
sărmana mea rugă,-nainte să-Ți iasă!
Să-Ți intre-n ureche glasul meu de rugă,
să nu duc pedeapsă peste vreme lungă!
De Tine pământul tremură de frică,
dealurile, munții pier ca o nimică.
Ție toată lumea cu frică-Ți slujește
și de-a Ta mânie fumul se lățește.
Fața Ta cea sfântă cu foc scânteiază,
cărbuni de la Tine se-aprind și dau rază.
Ție Ți se pleacă cerul și Te-ascultă,
când pogori în țară, și stă-n groază multă.
Sub sfinte[le]-Ți picioare: lumină-n sclipire
cu negură groasă de grea strălucire.

[1] A vrăjmașilor/ demonilor.

[2] La nevoia mea.

Și ca lumina Tu mă ferește,
sub aripi sfinte, de mă umbrește
de fețe strâmbe, de care mi-e frică
a le privi, care îmi strică[1].
Că-mi stau vrăjmașii-mprejur [de] suflet
ca niște fiare fără de cuget.
Căci le este închisă grăsimea[2],
grăiesc asupră-mi cu toată orbimea.
Că mă goniră până afară
către grea moarte și cu ocară[3].
Și-au pus ochii să mă omoare
și cu pământul să mă-mpresoare.
Ca să mă vâneze, m-au înconjurat [degrabă]
precum fac leii, vrând să mă piardă.
Scoală-Te, Doamne, de-i socotește
și sălbăticia lor o-îngrozește!
Și izbăvește sărmanul meu suflet:
ca să mă piardă le este-n cuget.
Aruncă spre ei sfânta Ta armă,
de-i risipește și adu-le spaimă!
Sub sfânta Ta mână ei nu se pleacă:
după a lor vină să li se facă!
Și îi desparte de sfânta ceată[4],
dă-le lor în viață plata cea dreaptă!
Căci e puțină sfânta Ta turmă,
i-ai dat roadă de fii pe urmă.
Le-ai umplut pântecele de sfânta mană,
în care e ascunsă cerească hrană.
Și rămășițele nu le-au lepădat,
dintr-a Ta zisă afară n-au dat,
ci le-au lăsat să [li se] socotească
pruncilor lor celor mici, să le plinească.
Iară eu, Doamne, fără de greață,
mă voi arăta în sfânta Ta față
și mă vei sătura cu a Ta slavă
când Te voi vedea fără zăbavă.

[1] De vederea demonilor, care chinuie sufletul.

[2] Sunt grași și puternici, plini de bunăstare, de viață bună.

[3] Profeție despre răstignirea Domnului în afara Ierusalimului.

[4] A Sfinților.