Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [10]

Un poem, intitulat O, mamă, este o iconizare complexă a chipului matern:

Iubită mamă, nașterea ta,
Că s-a-ntâmplat, eu fiul sunt de vină.
Din Dumnezeu ți-am făcut semn
C-o rază preacurată de lumină.

Pământul dormea-n sine nedesfăcut și gol
Pe-o margine de lume înnoptată.
Zădărnicii albastre clocoteau
În ochi de foc și clopote de piatră.

Din vârful unui munte, otrava unui râu
Încet te picura-n eternitate
Și stele uriașe se-nchegau
În dosul lumilor crăpate.

Cine ești tu, pustie arătare?
Încremenind amarnicul amurg,
S-au desfăcut izvoarele primare
Și curg luminile din Demiurg.

Pe-un câmp enorm – un foc, și-n jurul lui
Câteva vase cosmice cu oase
Amirosind a zei și a trecut
Pe care cine știe cine le uitase.

Un câine negru era veghea lor,
Bătrân și surd și orb de la-nceputuri
Când lumile se îndreptau în jos
Trase de-a valma de întâii fluturi.

Și mai departe, într-un miez de veac,
Un sân-abis într-o pădure mare.
Am pogorât ca fiu și te-am născut
Fiică să-mi fii și mamă născătoare.

Mamă și fiu. Haos și-o bază.
Care devin într-una și nu sunt
Decât un clopot negru care umblă
Din stea în stea fără pământ.

Și nu-i primește nimeni și rămân
Mereu străini pe dinafară:
Două mumii în lume au pornit
Să caute mumia-originară.

Și nimenea nu știe că sunt mereu pe drum
Și fără de știință și de casă.
O, cum se umflă-n lume marele Tău frig
Și cum se-ndeasă ceața asta deasă!

Elogierea ființei materne capătă proporții cosmice. Poetul introduce, obscur, în versuri cu rezonanțe eminesciene puternice pe alocuri, elemente de teologie ortodoxă greu descifrabile pentru cenzură.

Maternitatea e privită din trei unghiuri deodată: ca realitate personală (deși e puțin transparentă, fiind proiectată pe vitralii astrale), ca identificare cosmică cu pământul-mamă (pământul este „maica tuturor”, cf. Înț. lui Sirah 40, 1, LXX: μητέρα πάντων) și ca icoană a celei mai sfinte maternități din istoria umanității, a celei care a făcut cu putință întruparea Fiului lui Dumnezeu – cea din urmă este iarăși ascunsă în spatele unor imagini poetice care pot să nu evoce nimic celor care nu cunosc Teologia ortodoxă și, totodată, e amestecată (ca și în alte contexte) într-un soi de narativ mito-poetic autobiografic. Pentru că Ioan Alexandru încă nu își revelează deslușit credința. În același timp, își regăsește întrucâtva tonul din primele volume de versuri și încearcă să concureze cu campionii poetizării cosmogenezei și eshatologiei din lirica noastră, Eminescu și Nichita.

Lanțul cauzal e reconfigurat: fiul e responsabil pentru nașterea mamei (strofa întâi). Dar aceasta pentru că evenimentul este privit în icoană teologică: în teologia ortodoxă, scopul existenței unei Maici Preacurate stă în nașterea Fiului ei dumnezeiesc. La scară umană, orice mamă se naște pentru a-și naște copilul – cu atât mai mult are sens acest semn „din Dumnezeu /…/ c-o rază preacurată de lumină”, cu cât este vorba de un fiu care simte că are o menire în lume.

„Pământul dormea-n sine nedesfăcut și gol/ Pe-o margine de lume înnoptată./ Zădărnicii albastre clocoteau/ În ochi de foc și clopote de piatră”: e o compoziție poetică proprie ilustrând cosmogeneza, îmbinând datele biblice („pământul nedesfăcut și gol”, cf. Fac. 1, 2) cu expresivitatea eminesciană („dormea-n sine” e o reformulare succintă a celebrului vers: „când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns” – Eminescu se referea la Creator aici, nu la pământ, dar Ioan Alexandru vrea să ne dea sugestia unei partituri congeniale și totuși diferite). Dar și cu idealul aceluiași Eminescu de a plasticiza neființa: „Zădărnicii albastre clocoteau/ În ochi de foc și clopote de piatră”. Stelele, care sunt „ochi de foc” (metaforă străveche…) și „clopote de piatră” (care clipesc pe cer și sună neauzit pentru noi, precum piatra în sine), erau încă „zădărnicii albastre”, neființă (după cum Eminescu, creatorul unor fabuloase imagini cosmogonice, zisese odinioară: „Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște”).

Când stelele erau încă „zădărnicii”, mama și fiul erau în Dumnezeu, în planul Lui de a-i crea. În acest stadiu, metaforizând, poetul îi face semn mamei cu o rază…

Și următoarele 4 catrene încearcă să surprindă poetic aceeași stare, să filmeze evenimente virtuale, când cosmosul e încă o idee. Sunt de remarcat versurile care concentrează imagistic ceea ce nu e de imaginat: „Și stele uriașe se-nchegau/ În dosul lumilor [luminilor] crăpate [se crăpa de ziuă în dimineața universului]. /…/ Încremenind amarnicul amurg,/ S-au desfăcut izvoarele primare/ Și curg luminile din Demiurg”. E superbă reformularea afirmației că Dumnezeu a creat lumina: „curg luminile din Demiurg”. Însă este evident că poetul știe Psaltirea, pentru că a parafrazat (ideatic) Ps. 17, 16: „Și s-au văzut izvoarele apelor și s-au descoperit temeliile lumii”. Dar e și genial cum a combinat Fac. 1, 3 („Și a zis Dumnezeu: «Să fie lumina!». Și a fost lumina.”) cu Ps. 17, 6, din care am citat supra.