Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [11]
Viața satului se amestecă aici cu cea cosmică, amintirile poetului cu o memorie ancestrală pe care încearcă să o refacă apelând la imagini cu iz mitico-fantastic: „Pe-un câmp enorm – un foc, și-n jurul lui/ Câteva vase cosmice cu oase/ Amirosind a zei și a trecut/ Pe care cine știe cine le uitase. // Un câine negru era veghea lor,/ Bătrân și surd și orb de la-nceputuri/ Când lumile se îndreptau în jos/ Trase de-a valma de întâii fluturi”.
Faptul că „într-un miez de veac /…/ Am pogorât ca fiu și te-am născut/ Fiică să-mi fii și mamă născătoare” face aluzie la Dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, care, dacă se raportează la El ca Dumnezeu, este o fiică a Sa, iar dacă se raportează la El ca om, este Maica Sa.
Ioan Alexandru se exprimă însă enigmatic. Și încearcă să-și încrusteze destinul în icoanele divine, refăcând poetic o călătorie grea și o peregrinare care se prelungește în timp și spațiu: „Mamă și fiu. Haos și-o bază./ Care devin într-una și nu sunt/ Decât un clopot negru care umblă/ Din stea în stea fără pământ”. Dorul de mamă îl face pe poet să se simtă că o poartă pretutindeni cu sine, ea contopindu-se în sunetul de clopot al poeziei sale. „Clopotul negru” e o astfel de contopire în opacitatea glasului liric, sau un sunet tainic, nevăzut și neînțeles, care umblă ca o veste din „din stea în stea”, fără înțelesuri pământești.
„Și nu-i primește nimeni și rămân/ Mereu străini pe dinafară”, pentru că lumea nu-L primește pe Dumnezeu și nici pe cei care Îl vestesc. „Două mumii în lume au pornit/ Să caute mumia-originară”: doi oameni care vor să moară lumii (sau poetul vrea să se simtă, în raport cu existența din afară, la fel de mort ca și mama plecată din lumea aceasta), căutând „mumia-originară”, pe Dumnezeu făcut om și care a murit pentru lume, pe Cel răstignit și înviat. Termenii nu sunt teologici, ci poetul se exprimă orfic-indescifrabil, profetic.
„Și nimenea nu știe că sunt mereu pe drum/ Și fără de știință și de casă”: o neîncetată peregrinare duhovnicească.
„O, cum se umflă-n lume marele Tău frig/ Și cum se-ndeasă ceața asta deasă!”: marele frig al lui Dumnezeu e marea lui suferință pentru faptul că lumea nu primește iubirea Lui – apare, abia în final, o majusculă (într-un context și mai obscur). Oamenii preferă să rătăcească, istoria devenind o permanentă îndesire a ceții dese din mințile indivizilor care nu caută niciodată lumina. Lumea acceptă și e mai obișnuită cu ceața densă a minții și frigul din inimi.