Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [12]
Putem spune că apar deja multe semne ale stilului imnic pe care îl va dezvolta Ioan Alexandru, după acest volum, până la sfârșitul vieții. De asemenea, o dovadă a lecturilor sale ascetico-filocalice este tema pustiei, prezentă în multe poeme ale acestui volum. Pustia este „pergament ceresc/ Întins între Izvor și Mare”, între Izvorul harului și Marea desăvârșirii. Ea are fluvii pe dedesubt, pe care le veghează „Ochiul Pustiei”, Cel ce vede toate și priveghează asupra celor ce se nevoiesc în pustia vieții și a lumii acesteia. Poetul are conștiința că „Suntem clădiți pe Marele Izvor/ Ce urcă-ntruna și coboară/ Pustia se întinde între noi și el/ Cu uriașe pietrele-i de Moară” (Ce este Pustia).
„Marele Izvor” este Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, care coboară la noi prin harul Său și ne urcă la cer. Iar pustia care se întinde între noi și El este cea a vieții acesteia, a luptelor ascetice, grele ca pietrele de moară, pe care trebuie să le deprindem ca să traversăm pustia. Autorul versurilor ajunge la conștiința că „Poetului i-a fost încredințat/ Pustia s-o iubească și străbată /…/ Poetul și Pustia, pururi frați/ Porniți în căutare prin Pustie”…
În alt poem, intitulat Marea Moartă, „Asceții Răsăritului înșirați în Pustie/ Își dau din mână-n mână un ulcior/ În care marea moartă-i închisă/ Sub soarele dogorâtor”. Însă această Marea Moartă e formată din apele moarte ale celor care s-au săturat de patimile lumești „Și-n care nu mai viețuiește nimic/ Și n-a viețuit vreodată/ Decât un dor mistuitor/ După bolta-nstelată”. Un dor mistuitor după Absolut, după Dumnezeu. „Apele moarte sunt singurul leac/ De folos în Pustie”, adică moartea patimilor, apatia adusă de har în urma ascezei. Ele sunt „Focul din lacrima îngerilor/ Uscați pe pământ”: focul iubirii dumnezeiești din lacrimile asceților care s-au făcut ca Îngerii prin pocăință și prin uscarea ascetică a trupului.
Poezia Orpheos este un ecou al Melancoliei eminesciene. Poetul e „împotmolit demult printre ruine”, străduindu-se, prin vorba poeziei, „să nu se stingă graiul peste noapte”, dar se simte copleșit de „ceasul beznei cel mai greu /…/ Când pe pământ e marele amurg/ Și când pe cer e marea-nmormântare”: când lumea e cuprinsă de ateism și caută să Îl înmormânteze pe Dumnezeu prin tot felul de ideologii demonice, satanice.
Și tot în continuarea disperării lui Eminescu, Ioan Alexandru declară: „Sunt mai bătrân ca focul și noaptea-n jurul meu/ Mai groasă-i decât moartea lățindu-se mereu./ Cine coboară-ntruna și nu se mai termină/ Născându-se ruină din ruină?/ Căci toate-aceste sumbre încrucișări de ape/ Străinu-mi piept nu le mai poate-ncape./ Cresc fluturii cât munții și aripile lor/ Se-ngroașă cu cenușa pe capul rugător./ Dă, Doamne, val în graiul meu/ Ca să mă pot jeli mereu,/ Să-i torc aură blândă de Înger luminat/ Pustiei fără margini în care-am fost lăsat”… (Străinătate). Căci numai prin plâns și prin pocăință ne putem sfinți viața.