Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [18]
Este clar că au fost mai multe răpiri în duh, pe care le-a trăit poetul Ioan Alexandru. El vorbește despre „focul ceresc” care l-a „cuprins/ Într-un amurg de sărbătoare” (Foc ceresc) sau că „dus am fost în ceruri minunat/ De-un înger tânăr către seară” (Floare neagră). Într-un poem (pe care urmează să îl discutăm) amintește despre „Aur de toamnă, blând amurg/ Împărăție, nemurire /…/ Aurul tainei se arată /…/ Suntem lumină luminată” (Amurg de toamnă). Altădată, despre cum „noaptea răsări fierbinte/ Și-am fost din nou răpit și dus/ Pe aripi tinere și sfinte” (Zborul curat). Sau despre faptul că „Am simțit, am vorbit, am încremenit/ Într-o noapte și-o zi, de mai multe ori, am auzit și-am văzut, // Am fost ridicat /…/ s-ating nevăzutul slăvit/ pe Cel ce este veșnic viață,/ Să văd și să-nțeleg lumina” (Imnul luminii). Iar altădată sugerează că ar fi vorba de sărbătoarea Nașterii Domnului (Vedenie) sau de o „noapte de sfârșit de an” când „se-aud colinzi din Răsărit” și „coboară ceru-n lume” (Noapte).
De asemenea, anumite detalii extatice sunt recurente (ceea ce nu înseamnă neapărat că se referă la același eveniment). Nu știu la ce perioadă se referă poetul, bănuiesc că la anul sau anii imediat anteriori lui 1973, când a apărut acest volum. În orice caz, după 1969, pentru că în ultimul poem din volumul Vămile pustiei striga către Dumnezeu (reamintesc): „De n-ai fi-n mine însumi/ Clădit cu ce-aș tânji după tine?/ Cu cât sunt mai singur cu atât ți-aud/ Mai limpezi poruncile și-alerg smintit [năvalnic, cu mare râvnă] // Să le-mplinesc. M-am uscat ca pielea/ Întinsă la fum de când aștept să te înduri /…/ Nu mai văd nimic de bucurie – un vulcan/ Încins clocote-n miezul meu ce va izbucni/ Curând să limpezească pământul” (Bucurie). Era starea harică de bucurie, survenită în urma postului, rugăciunilor, privegherilor și citirilor din cărțile sfinte („De ce Te iubesc într-atâta! /…/ Fața mea/ E numai os și lumină contemplându-ți/ Necuprinsurile”), stare duhovnicească pregătitoare și premergătoare descoperirii luminii dumnezeiești. Răpirile în extaz alcătuiesc, în cea mai mare parte, conținutul volumului următor, Imnele Bucuriei (care deschide ciclul de Imne, după cum am mai spus, deși volumele care vor urma nu vor mai fi întemeiate pe experiențe extatice).
Bucuriile harice și vederea luminii nu vor dispărea însă din viața sa, după cum ne certifică o confesiune de dinaintea adormirii sale, din care ofer un citat mai generos:
«În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Hristos a înviat, iubite popor român! Cu aceste cuvinte am apărut la Revoluție înaintea dumneavoastră. /…/ Și toți cei care vor să-L mărturisească pe Hristos au de suferit. Nu mă laud, dar sunt fericit că am avut și eu de suferit pentru Domnul în timpul dictaturii. Și mi-au cerut să renunț să-i spun Bibliei „Cartea fundamentală a omenirii”; am zis: „Fraților, mâna dreaptă vă aparține și tăiați-o. Eu nu pot să nu mărturisesc Adevărul.” Și au zis: „Nu o să-ți tăiem mâna, dar fii mai potolit”.
Și să mă ierți, Cristi Moisescu, că-mi aduc aminte, în fața ta, că în timpul dictaturii, într-o seară m-am dus la universitate cu Biblia, cartea fundamentală a omenirii și portăreasa facultății mi-a zis: „Domnule Alexandru, eu sunt fată de popă, de preot, și să știți că ăștia vă ridică [vă arestează] în noaptea asta. Eu v-aș sfătui să vă duceți acasă”. Și am zis: „Măicuță, mulțumesc de grijă, eu mă duc să văd în amfiteatru dacă mă așteaptă cineva”. Și amfiteatrul, îl umpluse Duhul Sfânt de studenți (…) și am început a simți că-i ceva și mi-a dat Duhul Sfânt cuvânt mare și am vorbit despre Hristos, Înviatul din morți, și toată sala a început să plângă și plângeam și eu. Și când am coborât, eunucii [slujitorii regimului comunist, milițienii] dispăruseră, nu mai era unul acolo. Duhul Sfânt i-a mânat cum a mânat Duhul Sfânt apele din fața toiagului lui Moise și m-am dus acasă și s-a așezat mai multe zile pe pieptul meu o lumină puternică. Și să știți că în clipa când vă vorbesc simt că lumina aceea e din nou între mine și tine, frate [dar numai Ioan Alexandru o vedea – n. n.]. Și am adormit cu lumina aceea pentru că cine are curajul mărturisirii, Duhul Sfânt nu-l lasă batjocorit, nu-l lasă nerăsplătit. Și lumina aceea, când eram parlamentar, mi-a dat curajul să-i întâmpin pe mineri cu Sfânta Cruce [s. n.]. Dacă mi-o arăți [Mi-a cerut să-i dau crucea de lemn de pe etajeră, n. Cr. M.]… această Sfântă Cruce cu mânuța mea dreaptă sănătoasă am pus-o în Parlament. Când au venit minerii am ridicat-o în fața lor și am spus: „Fraților, nu fiți sălbatici! V-ați bătut cu turcii și cu tătarii și cu toate bestiile și mai ales, v-ați bătut cu bestia cea mai mare care a fost ateismul. Nu batjocoriți Parlamentul României!”. Și am ridicat Sfânta Cruce și s-au speriat și au venit și-au sărutat-o pe rând și s-au rușinat. Și cu mânuța lor au bătut-o în peretele Parlamentului unde stă până astăzi [Se referă la faptul că era o Sfântă Cruce acolo – nu știu dacă mai este acum]. Hristos a înviat, iubite popor român!»[1].
Revenind la poemele mistice ale volumului Imnele Bucuriei, ne oprim la o poezie care se numește Veghe și care pare să lege experiențele de acum ale poetului cu o alta din copilărie (ceea ce ar explica mai bine marea lui credință și multa lui ardoare de a vedea lumina dumnezeiască):
Acum e soare și târziu
Până departe-ntunecime
Cai înșeuați aleargă goi
La marea nuntă din vechime.
Acolo Mirele-l ascund
Cetăți ușoare de văpaie
Și fluturi tineri se aprind
De umbra stelelor bălaie.
O, blândă noapte, înger sfânt
În somn copilul povestește
Cum cerurile s-au deschis
Și râu pe râu se pustiește.
Limbajul romantic nu trebuie să ne amăgească: sunt amănunte extatice, nu metafore. Ioan Alexandru apelează poetic la susurul și lumina expresivă a cuvintelor din versurile lui Eminescu tocmai pentru că acela a reușit să creeze icoane lingvistice reprezentative pentru graiul românesc. Și pentru că – așa cum spuneam și altădată – poeții religioși și mistici de mai târziu au intuit prundul de aur, profund bisericesc și liturgic, al izvoarelor lirice eminesciene și că multe imagini și expresii, curățite de incandescența reveriei erotice, pot fi readuse acasă, în matca lor religioasă originară.
„Caii înșeuați” care aleargă „la marea nuntă din vechime”, a Mirelui Hristos, pot fi Îngeri sau Sfinți (cf. Amv. 3: 4; 15: „Căci vei încăleca pe caii Tăi și călărimea Ta [este] mântuire. /…/ Și ai pus întru mare caii Tăi, [ei] tulburând apă multă”[2]). Și ei, Sfinții, „aleargă goi” de patimi și de dorințe pământești.
Mirele Se ascunde în „cetăți ușoare de văpaie”: palatele Sfinților din Împărăția Sa, de care se face pomenire în foarte multe descoperiri dumnezeiești, ale multor Sfinți. Am mai vorbit, când am scris despre poezia mistică a Sfântului Ilie Văzătorul de Dumnezeu (volumul 10 al Istoriei de față[3]). Cetățile sunt „ușoare” pentru că sunt duhovnicești, nu materiale, iar vederea lor poate fi cu greu reprodusă în cuvinte. Și sunt „de văpaie” pentru că sunt arzătoare și scânteietoare, pline de lumină dumnezeiască.
„Fluturi tineri”, Sfinții sau Îngerii, „se aprind/ De umbra stelelor bălaie”: se aprind de lumină tot mai mult atingându-se de alți Îngeri sau de Sfinți-stele „bălaie” (pline de lumină), a căror „umbră” sugerează nevăzutul lor duhovnicesc, despovărarea lor de materie, alura lor diafană. Pot fi Sfinți mai mari, mai înalți, sau Sfinți Îngeri din Ierarhii îngerești mai înalte, mai sfinte, mai umbroase duhovnicește (mai greu de contemplat și de înțeles de văzătorul acestor taine).
În ultimul catren apare un detaliu neașteptat, cum spuneam, cel al copilului care are un vis extatic, în care vede cerurile deschise, și care vorbește în timp ce vede acestea. Poate fi un amănunt din copilăria poetului, pe care să-l fi inclus aici autorul. El a mărturisit despre mama care se ruga mult la Icoane, făcându-i și pe copii părtași acestor rugăciuni. În interviul din care am citat puțin mai devreme, înainte de a trece la Domnul, Ioan Alexandru spunea: „Sunt un om fericit că Duhul Sfânt m-a convertit și pe mine de mai multe ori, din copilărie. /…/ Îmi aduc aminte de iubita mea mamă care ne punea în genunchi în fiecare seară în fața icoanei Maicii Domnului /…/ Și cu sfânta carte de rugăciune am crescut și eu sub pernă și mi-am făcut liceul și facultățile”…
Este foarte posibil ca rodul acestor rugăciuni să fi fost o revelație dumnezeiască în vis, în vremea copilăriei. Nu știu însă dacă întreaga poezie citată se referă la acel episod și la ce ar fi putut vedea atunci în vis extatic (dacă vorbea în somn, pe măsură ce vedea, e posibil ca mama să fi reținut cuvintele sale, descrierea sa, și să-i fi reamintit toate acestea ulterior) sau este asociată în versuri și o altă experiență extatică, de la maturitate.
„Râu pe râu se pustiește”: o imagine tainică, care ar putea însemna că râurile de lacrimi sau de doruri sfinte se transformă în pustiuri duhovnicești, în întinderi de lumină…
Și pentru că am adus în discuție acel interviu, pe care se pare că Dumnezeu l-a lăsat pe poet ca să-l facă și apoi l-a luat de pe pământ, acolo el spune că: „Am scris opt volume de Imne publicate /…/. Și pe lângă aceste opt cărți mai am poate cel puțin, nu știu exact, două sertare aicea pline de caiete, scrise dens, n-aș greși să spun că sunt două mii de pagini, opera mea capitală”. Unde sunt acestea din urmă?!
[1] Cf. https://ioansalexandru.wordpress.com/ultimul-interviu/.
[2] A se vedea Cartea Sfântului Profet Amvacum, traducere din LXX și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, 2015, p. 11-12, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/21/cartea-sfantului-profet-amvacum/.
[3] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2024/02/01/istoria-literaturii-romane-vol-10/.