Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [19]
Un alt poem care face iar o trimitere mai mult sau mai puțin concretă la copilărie se numește Amurg de toamnă – și aici pare că poetul însuși, împărțind poemul în două părți, a făcut o departajare între experiența din copilărie și cea a omului matur, ținând, în același timp să stabilească o comparație, care lui i s-a părut foarte semnificativă, între vremea de atunci și prezent:
1
Toamnă din nou, din aur vechi
Sângeră purpură lumină,
Se limpezește linul leac
La răstignire pe colină.
Învie murmur apunând.
Apune ceea ce rămâne
Când cade vulturul în grai
Cu aripi grele de lumină.
Noi nu suntem prea blând copil
Decât auzul ce ne ține
În ascultare de izvor
Veghind icoanele divine.
2
Aur și taină mir și miri
Mireasă tânărului Mire
Aur de toamnă, blând amurg
Împărăție, nemurire.
Tăcere sângerie, nemișcat
Aurul tainei se arată
Suntem ajunși, suntem cuprinși
Suntem lumină luminată.
Umbra pământului s-a stins.
Nu-i decât pace și slăvie
Uitându-mă la tine frate om
Icoana Mirelui învie.
Tu nu mai ești, pe chipul tău
Ceara veciei pogorâtă.
Începem să cădem în sus
Cu fața în garoafe zăvorâtă.
Lacrima Mirelui din cer
În univers a devenit tărie
Și din tărie se născu
Nădejdea noastră aurie
Acum în toamnă ne-ntâlnim
Unul prin altul în tăcere
Rupând din pâine lângă vin
Din clopotul de înviere.
Catrenul al treilea din prima parte, în care autorul se numește „prea blând copil /…/ veghind icoanele divine”, mi se pare a face trimitere iarăși la copilărie. Deși îmi pare, totodată, că e vorba de o altă secvență din viața sa, pentru că nu mai amintește de noapte și de vis, ci de o revelație primită la privegherea de seară, în fața Sfintelor Icoane. Când lumina lină a înserării amintește de răstignirea Domnului. Pe când a doua parte a poemului conține alte detalii, inserate și în alte poezii, cum ar fi momentul asfințitului sau faptul că realitatea acestei lumi devine o umbră palidă și dispare în fața universului nou, duhovnicesc, care se descoperă în lumina dumnezeiască („Umbra pământului s-a stins./ Nu-i decât pace și slăvie”…). Tăria și frumusețea acestui univers spiritual sunt date de „lacrima Mirelui din cer”. Iar din vederea Împărăției Sale el capătă „nădejde aurie”, de aur, credință nezdruncinată în mila și bunătatea Făcătorului și Mântuitorului nostru.
Vederea mistică înseamnă că „aurul tainei se arată”: tainele Împărăției în aurul slavei lui Dumnezeu. Iar cei ajunși acolo duhovnicește au conștiința că „suntem lumină luminată”: adică au devenit lumină, dar nu de la sine, ci prin unirea cu harul dumnezeiesc. Sufletul sau duhul său, care se vede ca lumină, este în același timp luminat de slava harului Preasfintei Treimi: „lumină luminată”.
Vedenia este tot o succesiune de imagini și simboluri neexplicate: „Aur și taină mir și miri/ Mireasă tânărului Mire/ Aur de toamnă, blând amurg/ Împărăție, nemurire”. Și nu numai pentru că autorul e poet, ci și pentru că – după cum am explicat – nici pentru el nu este deloc simplu de înțeles și de descris ceea ce a văzut. În poezia această insistă pe aurul harului, pe dulceața luminii dumnezeiești pe care o asociază cu „aur de toamnă, blând amurg”, fără ca ceea ce cunoaștem din realitate să se poată apropia vreodată de intensitatea vederii și a cunoașterii contemplative, mistice. E doar o asociere relativă, pentru a sugera cât de cât ceea ce este, de fapt, indescriptibil în cuvinte (poate tocmai acest lucru l-a exprimat poetul prin versurile: „Apune ceea ce rămâne/ Când cade vulturul în grai/ Cu aripi grele de lumină”).
Nu înțeleg foarte bine la ce se referă versurile: „Uitându-mă la tine frate om/ Icoana Mirelui învie. // Tu nu mai ești, pe chipul tău/ Ceara veciei pogorâtă”… Nu înțeleg dacă este vorba despre imagini contemplate în extaz sau dacă poetul vorbește despre o urmare a extazului, aceea că iubirea Mirelui Hristos, revelată lui, îl învață tainic, lăuntric, să privească pe fiecare om ca pe icoana Domnului și să vadă pe chipul său „ceara veciei”, lumina veșniciei, pecetluirea cu lumina veșnică a harului Său. Pecetea icoanei Sale în omul care este creat după chipul Său.
…Îmi amintesc că într-o zi aurie de toamnă a anului 2000 (însorită, în amintirea mea, în septembrie – data nu mi-aș aminti-o, nici măcar cu aproximație, dacă nu ar fi internetul…), întorcându-mă acasă de la Facultate (eram studentă), am trecut pe lângă Biserica Sfântul Gheorghe. Și am văzut că se întâmpla ceva, nu mai țin minte foarte bine ce mi-a atras atenția. Erau oameni acolo, deși nu foarte mulți și nu pot spune cu certitudine dacă am văzut vreo personalitate cunoscută, pentru că am uitat (a trecut un sfert de veac). Am intrat în Biserică și am văzut că este cineva depus, m-am apropiat și am citit pe cruce: Ioan Alexandru. Nu era Slujbă în momentul acela. Erau câțiva oameni, puțini pe lângă câți ar fi trebuit să fie – parcă-mi amintesc că l-am zărit plecând de la Biserică pe Ion Caramitru (fost coleg de Parlament cu Ioan Alexandru) –, și cred că în apropierea lui erau câțiva membri ai familiei, care îl privegheau (dacă memoria nu mă înșală, posibil să fi fost soția și un fiu, după cum am bănuit eu, la căpătâiul lui). Nu am îndrăznit să mă apropii, gândindu-mă că nu sunt dintre apropiați sau cunoscuți. M-am închinat, m-am rugat puțin și am plecat, m-am dus acasă și i-am povestit viitorului meu soț și Părinte Dorin. Însă amănuntele le-am uitat după atâta timp. Nici nu știu dacă aflasem că Ioan Alexandru a trecut la cele veșnice. Dar sigur nu aveam idee că era depus la Sfântul Gheorghe (unde au primit Slujba de Prohodire și Eminescu și Nichita Stănescu[1]). Povestesc aceasta pentru că a fost singura dată când „m-am întâmplat” lângă sicriul unei personalități…
Nu l-am văzut de aproape, dar cred că avea pe chip „ceara veciei pogorâtă” și că acum cunoaște mult mai intens și mai intim „aurul tainei”.
[1] „Florin Zamfirescu a mărturisit faptul că la Înmormântarea lui Nichita Stănescu au participat doar 13 persoane, deși ușa casei sale a fost deschisă tuturor, și că natura a compătimit cu ei, cu cei care îl înmormântau: «Era iarnă, nu frig, era liniște. Nu ningea! A oprit Ioan Alexandru convoiul, a spus: Stați!, și s-a apucat să recite Elegia a 11-a, care este lungă …Însă, s-a pornit un viscol în momentul când Ioan Alexandru a început să recite! Că el avea părul dat peste cap și, când recita, i s-a ridicat părul. Și copacii se mișcau, el urla poemul…și asta în fața capelei, la cimitirul Bellu. Și cum de nu s-a găsit un radio, o televiziune, să filmeze atunci?! Pentru ca să imortalizeze acel moment fabulos. Când toată natura s-a răsculat în timpul recitării sale. Și când Ioan Alexandru a terminat poezia, s-a calmat totul! Și totul parcă a fost dirijat din butoane. Parcă erau efecte dramatice pe recitarea omului»”. Cf. https://www.youtube.com/watch?v=p1Qgo88_GgE. Minutul 39. Apud https://www.teologiepentruazi.ro/2023/10/08/marturii-ii-5/.